What do you think?
Rate this book
Até
/ pocket #2
Cu fiecare pagină, Até (o educație) câștigă portanță, densitate, luminozitate. Ca o dronă-cefalopodă în zbor, cu o trenă de tentacule fosforescente: viețile pedagogilor & elevilor, părinților & copiilor, partenerilor din cuplu antrenați (happy together) să devină NIMIC. E puterea unei femei de a supraviețui & seduce (fără să vrea neapărat asta) prin poveștile pe care și/ni le spune. Locul unde se întâlnesc – neforțat, dar spectaculos – Svetlana Alexievici, Mariana Marin, Ileana Zubașcu cu Traian T. Coșovei și Delmore Schwartz. – Ștefan Manasia
Un impetuos monolog adresat, în care locvacitatea „vocilor recalcitrante“ se focalizează nu atât revanșard, ca în majoritatea volumelor anterioare ale Olgăi Ștefan, cât ironic-compensator. Descântec pentru „sinele meu rezidual“, dar și control al traumei prin deriziune. Un flux discursiv care denunță deopotrivă traumele identitare și servituțile educației resimțite ca forme de oprimare instituționalizată. Domesticirea, aparentă doar, a lui Até, otrăvirea și vindecarea temporară prin adâncirea în autoiluzie, prin mitridatism. Dezabuzarea tradusă în acuratețe stilistică. – Laura Francisca Pavel
Cu fiecare pagină, Até (o educație) câștigă portanță, densitate, luminozitate. Ca o dronă-cefalopodă în zbor, cu o trenă de tentacule fosforescente: viețile pedagogilor & elevilor, părinților & copiilor, partenerilor din cuplu antrenați (happy together) să devină NIMIC. E puterea unei femei de a supraviețui & seduce (fără să vrea neapărat asta) prin poveștile pe care și/ni le spune. Locul unde se întâlnesc – neforțat, dar spectaculos – Svetlana Alexievici, Mariana Marin, Ileana Zubașcu cu Traian T. Coșovei și Delmore Schwartz. – Ștefan Manasia
Un impetuos monolog adresat, în care locvacitatea „vocilor recalcitrante“ se focalizează nu atât revanșard, ca în majoritatea volumelor anterioare ale Olgăi Ștefan, cât ironic-compensator. Descântec pentru „sinele meu rezidual“, dar și control al traumei prin deriziune. Un flux discursiv care denunță deopotrivă traumele identitare și servituțile educației resimțite ca forme de oprimare instituționalizată. Domesticirea, aparentă doar, a lui Até, otrăvirea și vindecarea temporară prin adâncirea în autoiluzie, prin mitridatism. Dezabuzarea tradusă în acuratețe stilistică. – Laura Francisca Pavel
144 pages, Paperback
Published May 1, 2025
4 people are currently reading
36 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 16 of 16 reviews
October 27, 2025
FEMINITATE ȘI EROARE, cronică publicată în Revista de cultură FAMILIA, no. 7/ 2025, pp. 32-38:
În volumul Olgăi Ștefan, Até constituie o stare de spirit ce se manifestă diferit cu fiecare instanță, fiind interogată unic, precum un catalizator demoniac și un imbold inconștient spre eroare. În interviul din 23 mai 2025 pentru Radio România Cultural, întrebată de Adela Greceanu despre semnificația titlului, Olga mărturisește: „L-am ales, pe de-o parte, superficial, pentru tonalitate și sonoritate. Pe de altă parte, pentru paleta largă pe care-o acoperă semnificațiile acestei zeități. Pe care o regăsim, de exemplu, și într-o formulă care mie mi se pare în mod particular melancolică și interesantă, și anume aceea de pajiște a lui Até. Mi se pare că Empedocle descria astfel lumea oamenilor. Adică e acel spațiu în care furia asta e dezlănțuită, dar și decăderea ulterioară e resimțită ca parte a condiției umane. Momentul în care am început să scriu poeziile din volum nu era foarte pașnic. Eram prin 2021, pe la finalul pandemiei, ulterior începutul războiului din Ucraina, și meditam destul de mult asupra ideii acesteia că suntem victimele propriei impulsivități, mai des decât ne place să recunoaștem. De asemenea, mi se părea că suntem educați într-o cultură a nesăbuinței și a exceselor. De pildă, Dodds, în Grecii și iraționalul,spunea că Até ar sta și în inima exceselor.”[1] Titlul confirmă joncțiunea intrinsecă dintre até, ignoranță și ruină, ca o meditație asupra unei experiențe cauzatoare de dezastru prin legile sale proprii.
Câteva remarci scurte despre semnificația termenului: potrivit lui Homer, Até reprezintă zeița erorii și a rătăcirii, fiică a Herei și a lui Zeus; pentru Hesiod, ea este discordia așezată la începutul lumii și al timpului și fiică a zeiței Eris. În Poetica sa, Aristotel apropie Até de hamartia, prin întrebarea asupra intenției și a înrâuririi temporale – este Até o eroare lipsită de intenție sau marcată de aceasta? Se produce singular sau într-o posibilitate continuă, perenă? Conjugarea dintre Até și hamartia confirmă intervenția ostilă și orbitoare, adeseori atinsă de hybris, a zeilor în raporturile umane. În epocile recente, rescrierile conceptuale în jurul lui Até redau mai degrabă circumstanțele hazardate sau accidentale cu care individul se confruntă, iar determinațiile moraliste sau cele creștine care privesc eroarea drept păcat cad astfel în subsidiar. „Limita pe care viața umană nu o poate depăși prea mult timp”[2] este descrierea pe care Jacques Lacan o atribuie lui Até în Seminarul său VII dedicat Antigonei, în analiza celei de-a doua morți pe care eroina tragică o experimentează: e vorba despre un timp care nu poate fi locuit îndelungat, al unei morți anticipate, care începe încă din viața propriu-zisă. Un aspect esențial în Até (o educație) este că vocea care denunță eroarea are drept rezultat cristalizarea responsabilității. Eroarea respiră, prin curajul pus în joc („post-curajul,/ neo-credința,/ intenția”, [O rochie de mireasă]), mai puțin de partea ororii, dar mai intens de cea a revizitării contemplativ-terapeutice.
Feminitate și nebunie oarbă, feminitate și exces, nu în ultimul rând, feminitate și eroare ce ar viza o relatare terapeutică, iată câteva mărci ale unei femei în devenire în corelație cu societatea românească aflată încă în haosul și spirala debusolantă ce a urmat prăbușirii comunismului. Coborârea simbolică în infernul tranziției coincide în Até (o educație) nu doar cu imperativul educației care adesea e impus de celălalt (mama, tata, bunica, coronamentul arborelui genealogic), ci mai ales cu descoperirea propriului sex și a propriei direcții de feminitate, ca o cerere inexorabilă de unicitate și diferențiere adresată sinelui, și chiar Inconștientului: „Când se gândesc la mine, cei mai mulți/ vizualizează/ o fată tânără/ care așteaptă/ să înmugurească, iar verbul ăsta/ lucios/ mă dezgustă, îl curăț de solzi/ într-un lighean,/ îl dezosez, îl dau prin sare,/ las să se scurgă tot sângele/ de pe palme/ și tot, tot sângele/ din obraji.” (Até)
În filigranul poetic se infiltrează cu preponderență substantive feminine, din câmpul lexical al înscrierii farmecului feminin în actualitate și într-o determinare frumoasă (înfrumusețată), ce se cuvine menținută în această paradigmă cu orice preț: femei derviș, femei samurai, fată mecanică, euri adolescente, praf de fată goală pușcă, puritate nefastă, decrețică, zingară, mame surogat, regină albă, hienă, poamă stricată, vază din porțelan, fată sărmană, femeie inimoasă ș.a. „Înmugurirea” dureroasă, cu rezonanțe surprinzătoare, în cazul fiecărui eu al poetei, de la Mariana Alcoforado la Lady Capulet sau de la Mariana Marin la Svetlana Alexievici, vizează, din punct de vedere psihanalitic, o transmisiune intergeneraționalǎ care, paradoxal, e imposibilă. Pe când traumele (instituționale și instituționalizate), „frumusețea chestionabilă” (p. 13), „curățarea energetică” (p. 21) sau „nostalgiile justificate sentimental” (p. 26) sunt elemente din categoria moștenirii implacabile și de nerefuzat, feminitatea și poezia rămân construcții de/în sine, personale și irepetabile, ce nu se pot învăța sau transmite, de la mamă la fiică sau de la bunică la nepoată, din ordinul simbolic al vălului Penelopei ca atribut prin excelență feminin – niciodată finalizat, imposibil de fixat sau imaginat de generațiile ulterioare, armonios atâta timp cât asigură amânarea devoalării totale. Iată ce notează Olga: „Priveam feminin, iar/ privirile feminine/ erau încărcate fatalist, uranian: vocile («lirice») și șoldurile/ au trădat reglator, din hărnicii intimiste, regretul/ că nu ești băiat. Dacă mi-am luat arcul cu mine/ și am vânat/ virgule așezate între subiect&predicat,/ tot surplusul care n-a trecut neobservat/ mi s-a așezat/ în brațe/ și pe coapse (cu trei luni înainte de doctorat, într-un chat,/ un autor de succes mi-a comentat/ poemele lungi &/ picioarele groase, firesc era/ viceversa, nu-i așa?).” ([Corpul capabil])
Ce este, însă, o femeie? Inspirându-se din expresia lui Stanley cu privire la pădurile ostile și impenetrabile din Africa, Freud numește sexualitatea feminină un „continent negru”[3]. Un continent negru care trimite la dorințele feminine ce nu se pot cunoaște pe de-a-ntregul, în fluiditatea, dezordinea lor logică și fragmentară (pe nedrept și din ignoranță catalogată drept eronată); toate acestea cartografiază un continent ce necesită încă explorare atât din partea literaturii, cât și din partea psihanalizei, unde apelativul „negru” se referă la absența unei lumini lămuritoare în direcția de interpretare. „Fata obișnuită cu un zeu invizibil,/ de ce nu mi-a dat niciodată prin cap/ să cer ceva imposibil?” ([O fată cuminte])– se întreabă Olga în versurile sale, intuind condiția deja imposibilă a femeii de a integra un continent negru prin cuvintele sale ce nu pot fi descifrate în totalitate, prin limba sa particulară și ascuțită, prin încarcerarea în maternitate (sau, dimpotrivă, prin lipsa ei) sau prin alte măști precum trauma rememorată multiplu, evanescența sau angelismul.
Ce anume vrea o femeie și unde poate să meargă ea în concretizarea dorinței sale? Prin raportare la semnificantul falus, fiecare femeie este unică, deoarece se situează de partea singularului (prin urmare, a infinitului) și nu poate fi încadrată statistic. Dacă despre bărbați putem afirma „toți bărbații”, femeile trebuie „numărate” una cu una. În acest sens, construcții lirice precum: „Sunt femeie româncă,/ 35+, de încredere, cu un SPF de calitate,/ asigurată, cu/ studii superioare/ generatoare de/ paradoxale complexe/ de inferioritate” ([Sunt femeie româncă]) încadrează doar formal (sau ludico-ironic) feminitatea în gen, specie, categorie de vârstă, nivel de educație. Însă în urma construcției rămâne ceva ce nu poate fi clasificat, ce denotă o autoficțiune idealizantă, o oroare de colectivizare și o aspirație de centralizare a femininului. Protestul feminin se întoarce asupra lui însuși tocmai în contextul politic și social, abordat în volum din mai multe unghiuri, în care educația și limitările financiare, prejudecățile și stereotipiile, familia și prieteniile par a se situa într-o tentativă de control a fericirii și, chiar mai mult, a juisării celei care peste un număr de ani va depune mărturie despre propria experiență. „Mă confrunt cu un naufragiu personal feminin,/ inechitate cu inechitate:/ ai rămas fără credit, fără protecție,/ fără vase curate, fără bani, ce mai cauți aici,/ Calypso,/ S-a împlinit tot ce ți-ai dorit/ și exact în ordinea în care ai prezis-o.” ([Belvedere]) Femeia prin care respiră Olga nu are cum să fie nici negată, nici aneantizată prin discursul autoritar devenit literă de lege în societatea patriarhală, caracterizată de legea tatălui: „M-am născut ca o sfântă, am trăit ca o sfântă,/ dar ca să fii o sfântă cu adevărat respectată,/ trebuie să-ți iei porția de/ femeie desfrânată,/ și asta e drama mea.” ([Epoca monologului autoadresat amenințător a stagnat:])
Cu toate acestea, femeia e „damnată” să poarte masca falică: nedeținând falusul, ea trebuie să se comporte ca și cum l-ar avea. Lacan susținea că o femeie este fără să îl aibă (fr. «une femme l’est sans l’avoir»[4]), pe când bărbatul nu este fără să îl aibă (fr. «n’est pas sans l’avoir»). Nu există, astfel, o teorie universală care ar putea desluși femeia; din moment ce logica falică nu a fost suficientă pentru a spune totul despre femei, fapt confirmat cu precădere de clinica contemporană, Lacan găsește momentul oportun ca în anii ’70 să instituie le pas-tout: nu cu totul în castrare, nu cu totul în legea simbolică, nu cu totul în dialectica recunoașterii, nu cu totul în juisarea falică. În excepționalitatea sa și chiar prin juisarea sa, feminitatea se sustrage așadar falicului, de aceea tot Lacan scrie La femme, o non-existență care rupe practic apartenența femeii la universal, cel pe care articolul îl indică. Prin urmare, Femeia nu există, «la femme n’existe pas»[5], o afirmație lacaniană extrem de scandaloasă și de revoluționară pentru acei ani. Ea marchează o sciziune între modul arhaic de raportare la esența feminină și cel contemporan și dă frâu liber curentelor feministe de toate orientările, accentuând identitatea sexuală feminină care nu se susține numai prin genul anatomic. Poemul cu titlul sugestiv [Atât de multe] accentuează unicitatea femeii, și anume că femeile ek-sistă, fiecare în modul lor original de a (se) crea, de a se manifesta, de a se (re)inventa, dar că Femeia nu există ca o matriță sau ca un concept universal aplicabil tuturor femeilor: „pe pajiștea lui Até,/ în sfârșit,/ mă vei putea ierta? Nu contează,/ în ciuda egoismului unui număr finit de/ matriosce din carne, de ele/ mă prind,/ cu 35 de euri cunoscute intim, schimbate la timp/ ca ora oficială de iarnă.” ([Atât de multe])
Poemele din Até (o educație) fac apel la o manieră lucidă de punctare a erorilor fatale produse în arena educației autohtone pe o perioadă de câteva zeci de ani, în care primează, la ambele niveluri – elev și profesor, ucenic și maestru –, aceleași distanțe insurmontabile dintre generații și opinii, distanțe orânduite conform unor „metode bazate pe o clisă de pasivitate/ agresivitate”. Norma actuală a traumelor se verifică în existența și în producerea în serie a unui tip de Até uman de această dată, prin neînțelegere și eroare, ce nu mai are o implicație divină, dar, paradoxal, nici vreo urmă de responsabilitate individuală. El se perpetuează, prin intermediul unei combustii proprii, de la om la om, rescriind pulsiunea freudiană de moarte, dar păstrând totuși urme din tragedia greacă. În acest vârtej social ce rupe legăturile, femeia în calitatea sa de profesoară ar trebui să acționeze ca și cum vocația sa ar fi una naturală ([Profesorul natural]), o abilitate anatomică mașinală ce ar surveni automat odată cu alegerea sexului, mânuind o domesticire practică și fără greșeală a „triburilor barbare”. Consecutiv, femeia-profesoară-înzestrată-de-la-natură alcătuiește, prin adresarea sa propedeutică, un îndreptar exhaustiv pentru acele ființe care vor păși cu debusolare sau neîncredere pe această cale fragilă a școlii: „Toate femeile sunt/ dezavantajate, dar, dotate cu tocuri și pix și catalog,/ se pot considera temporar/ revanșate (asta până când te înștiințează/ că pixul și catalogul sunt, în argou, pâine/ și cuțit/ și că ai datoria ca, folosindu-le, negreșit, să lași să curgă sânge). ([Profesorul natural]) Rămâne de văzut dacă acest nou fel de Até, care s-a impus deja, poate fi contracarat de rolul și mizele etice ale formulelor poetice.
Ce anume își dorește o femeie și despre ce vorbește ea? Femeia are vreodată sens pentru bărbatul de lângă, luând în considerare, cu un ton asumat cât se poate de sentențios, că „fiecare bărbat e glonțul fatal în ruleta rusească a căsniciei”? În încercarea de a-și înzestra propria scriitură cu un surplus ontologic, imaginarul corpului pune la bătaie diverși semnificanți de umplere a golului deschis de lipsa de răspuns (satisfăcător) de la un Celălalt. Rochia de mireasă, prin golul radical pe care îl circumscrie, dar mai ales prin ceea ce și-ar pune în plan să ascundă, se poziționează de partea inanimatului și a interogării retorice a propriei dorințe, și totodată a propriei pasiuni: „Cine are fete în casă/ are și o rochie de mireasă/ pe care o păstrează în pod, așa cum alții/ își țin în pod/ sicriul./ (…) O rochie pe care o probezi până la trădare,/ niciodată destul de lungă încât să-ți acopere tălpile murdare,/ un voal pentru ochii tăi spălăciți, ca un fund de pahar/ pe care au rămas puțin suc, puțin vin, puțin albastru de metil,/ un voal mai lung pentru gânduri.” ([O rochie de mireasă]) Feminitate și trădare, dar în direcția revelării clipei de adevăr personal pe care o schițam inițial, a sentimentului de apartenență la identitatea feminină, dincolo de orice poruncă educațională din fenomenul ultra-răspândit și pe alocuri încă viu corespunzător mantrei leniniste „învățați, învățați și iar învățați”.
În volumul Olgăi Ștefan, Até constituie o stare de spirit ce se manifestă diferit cu fiecare instanță, fiind interogată unic, precum un catalizator demoniac și un imbold inconștient spre eroare. În interviul din 23 mai 2025 pentru Radio România Cultural, întrebată de Adela Greceanu despre semnificația titlului, Olga mărturisește: „L-am ales, pe de-o parte, superficial, pentru tonalitate și sonoritate. Pe de altă parte, pentru paleta largă pe care-o acoperă semnificațiile acestei zeități. Pe care o regăsim, de exemplu, și într-o formulă care mie mi se pare în mod particular melancolică și interesantă, și anume aceea de pajiște a lui Até. Mi se pare că Empedocle descria astfel lumea oamenilor. Adică e acel spațiu în care furia asta e dezlănțuită, dar și decăderea ulterioară e resimțită ca parte a condiției umane. Momentul în care am început să scriu poeziile din volum nu era foarte pașnic. Eram prin 2021, pe la finalul pandemiei, ulterior începutul războiului din Ucraina, și meditam destul de mult asupra ideii acesteia că suntem victimele propriei impulsivități, mai des decât ne place să recunoaștem. De asemenea, mi se părea că suntem educați într-o cultură a nesăbuinței și a exceselor. De pildă, Dodds, în Grecii și iraționalul,spunea că Até ar sta și în inima exceselor.”[1] Titlul confirmă joncțiunea intrinsecă dintre até, ignoranță și ruină, ca o meditație asupra unei experiențe cauzatoare de dezastru prin legile sale proprii.
Câteva remarci scurte despre semnificația termenului: potrivit lui Homer, Até reprezintă zeița erorii și a rătăcirii, fiică a Herei și a lui Zeus; pentru Hesiod, ea este discordia așezată la începutul lumii și al timpului și fiică a zeiței Eris. În Poetica sa, Aristotel apropie Até de hamartia, prin întrebarea asupra intenției și a înrâuririi temporale – este Até o eroare lipsită de intenție sau marcată de aceasta? Se produce singular sau într-o posibilitate continuă, perenă? Conjugarea dintre Até și hamartia confirmă intervenția ostilă și orbitoare, adeseori atinsă de hybris, a zeilor în raporturile umane. În epocile recente, rescrierile conceptuale în jurul lui Até redau mai degrabă circumstanțele hazardate sau accidentale cu care individul se confruntă, iar determinațiile moraliste sau cele creștine care privesc eroarea drept păcat cad astfel în subsidiar. „Limita pe care viața umană nu o poate depăși prea mult timp”[2] este descrierea pe care Jacques Lacan o atribuie lui Até în Seminarul său VII dedicat Antigonei, în analiza celei de-a doua morți pe care eroina tragică o experimentează: e vorba despre un timp care nu poate fi locuit îndelungat, al unei morți anticipate, care începe încă din viața propriu-zisă. Un aspect esențial în Até (o educație) este că vocea care denunță eroarea are drept rezultat cristalizarea responsabilității. Eroarea respiră, prin curajul pus în joc („post-curajul,/ neo-credința,/ intenția”, [O rochie de mireasă]), mai puțin de partea ororii, dar mai intens de cea a revizitării contemplativ-terapeutice.
Feminitate și nebunie oarbă, feminitate și exces, nu în ultimul rând, feminitate și eroare ce ar viza o relatare terapeutică, iată câteva mărci ale unei femei în devenire în corelație cu societatea românească aflată încă în haosul și spirala debusolantă ce a urmat prăbușirii comunismului. Coborârea simbolică în infernul tranziției coincide în Até (o educație) nu doar cu imperativul educației care adesea e impus de celălalt (mama, tata, bunica, coronamentul arborelui genealogic), ci mai ales cu descoperirea propriului sex și a propriei direcții de feminitate, ca o cerere inexorabilă de unicitate și diferențiere adresată sinelui, și chiar Inconștientului: „Când se gândesc la mine, cei mai mulți/ vizualizează/ o fată tânără/ care așteaptă/ să înmugurească, iar verbul ăsta/ lucios/ mă dezgustă, îl curăț de solzi/ într-un lighean,/ îl dezosez, îl dau prin sare,/ las să se scurgă tot sângele/ de pe palme/ și tot, tot sângele/ din obraji.” (Até)
În filigranul poetic se infiltrează cu preponderență substantive feminine, din câmpul lexical al înscrierii farmecului feminin în actualitate și într-o determinare frumoasă (înfrumusețată), ce se cuvine menținută în această paradigmă cu orice preț: femei derviș, femei samurai, fată mecanică, euri adolescente, praf de fată goală pușcă, puritate nefastă, decrețică, zingară, mame surogat, regină albă, hienă, poamă stricată, vază din porțelan, fată sărmană, femeie inimoasă ș.a. „Înmugurirea” dureroasă, cu rezonanțe surprinzătoare, în cazul fiecărui eu al poetei, de la Mariana Alcoforado la Lady Capulet sau de la Mariana Marin la Svetlana Alexievici, vizează, din punct de vedere psihanalitic, o transmisiune intergeneraționalǎ care, paradoxal, e imposibilă. Pe când traumele (instituționale și instituționalizate), „frumusețea chestionabilă” (p. 13), „curățarea energetică” (p. 21) sau „nostalgiile justificate sentimental” (p. 26) sunt elemente din categoria moștenirii implacabile și de nerefuzat, feminitatea și poezia rămân construcții de/în sine, personale și irepetabile, ce nu se pot învăța sau transmite, de la mamă la fiică sau de la bunică la nepoată, din ordinul simbolic al vălului Penelopei ca atribut prin excelență feminin – niciodată finalizat, imposibil de fixat sau imaginat de generațiile ulterioare, armonios atâta timp cât asigură amânarea devoalării totale. Iată ce notează Olga: „Priveam feminin, iar/ privirile feminine/ erau încărcate fatalist, uranian: vocile («lirice») și șoldurile/ au trădat reglator, din hărnicii intimiste, regretul/ că nu ești băiat. Dacă mi-am luat arcul cu mine/ și am vânat/ virgule așezate între subiect&predicat,/ tot surplusul care n-a trecut neobservat/ mi s-a așezat/ în brațe/ și pe coapse (cu trei luni înainte de doctorat, într-un chat,/ un autor de succes mi-a comentat/ poemele lungi &/ picioarele groase, firesc era/ viceversa, nu-i așa?).” ([Corpul capabil])
Ce este, însă, o femeie? Inspirându-se din expresia lui Stanley cu privire la pădurile ostile și impenetrabile din Africa, Freud numește sexualitatea feminină un „continent negru”[3]. Un continent negru care trimite la dorințele feminine ce nu se pot cunoaște pe de-a-ntregul, în fluiditatea, dezordinea lor logică și fragmentară (pe nedrept și din ignoranță catalogată drept eronată); toate acestea cartografiază un continent ce necesită încă explorare atât din partea literaturii, cât și din partea psihanalizei, unde apelativul „negru” se referă la absența unei lumini lămuritoare în direcția de interpretare. „Fata obișnuită cu un zeu invizibil,/ de ce nu mi-a dat niciodată prin cap/ să cer ceva imposibil?” ([O fată cuminte])– se întreabă Olga în versurile sale, intuind condiția deja imposibilă a femeii de a integra un continent negru prin cuvintele sale ce nu pot fi descifrate în totalitate, prin limba sa particulară și ascuțită, prin încarcerarea în maternitate (sau, dimpotrivă, prin lipsa ei) sau prin alte măști precum trauma rememorată multiplu, evanescența sau angelismul.
Ce anume vrea o femeie și unde poate să meargă ea în concretizarea dorinței sale? Prin raportare la semnificantul falus, fiecare femeie este unică, deoarece se situează de partea singularului (prin urmare, a infinitului) și nu poate fi încadrată statistic. Dacă despre bărbați putem afirma „toți bărbații”, femeile trebuie „numărate” una cu una. În acest sens, construcții lirice precum: „Sunt femeie româncă,/ 35+, de încredere, cu un SPF de calitate,/ asigurată, cu/ studii superioare/ generatoare de/ paradoxale complexe/ de inferioritate” ([Sunt femeie româncă]) încadrează doar formal (sau ludico-ironic) feminitatea în gen, specie, categorie de vârstă, nivel de educație. Însă în urma construcției rămâne ceva ce nu poate fi clasificat, ce denotă o autoficțiune idealizantă, o oroare de colectivizare și o aspirație de centralizare a femininului. Protestul feminin se întoarce asupra lui însuși tocmai în contextul politic și social, abordat în volum din mai multe unghiuri, în care educația și limitările financiare, prejudecățile și stereotipiile, familia și prieteniile par a se situa într-o tentativă de control a fericirii și, chiar mai mult, a juisării celei care peste un număr de ani va depune mărturie despre propria experiență. „Mă confrunt cu un naufragiu personal feminin,/ inechitate cu inechitate:/ ai rămas fără credit, fără protecție,/ fără vase curate, fără bani, ce mai cauți aici,/ Calypso,/ S-a împlinit tot ce ți-ai dorit/ și exact în ordinea în care ai prezis-o.” ([Belvedere]) Femeia prin care respiră Olga nu are cum să fie nici negată, nici aneantizată prin discursul autoritar devenit literă de lege în societatea patriarhală, caracterizată de legea tatălui: „M-am născut ca o sfântă, am trăit ca o sfântă,/ dar ca să fii o sfântă cu adevărat respectată,/ trebuie să-ți iei porția de/ femeie desfrânată,/ și asta e drama mea.” ([Epoca monologului autoadresat amenințător a stagnat:])
Cu toate acestea, femeia e „damnată” să poarte masca falică: nedeținând falusul, ea trebuie să se comporte ca și cum l-ar avea. Lacan susținea că o femeie este fără să îl aibă (fr. «une femme l’est sans l’avoir»[4]), pe când bărbatul nu este fără să îl aibă (fr. «n’est pas sans l’avoir»). Nu există, astfel, o teorie universală care ar putea desluși femeia; din moment ce logica falică nu a fost suficientă pentru a spune totul despre femei, fapt confirmat cu precădere de clinica contemporană, Lacan găsește momentul oportun ca în anii ’70 să instituie le pas-tout: nu cu totul în castrare, nu cu totul în legea simbolică, nu cu totul în dialectica recunoașterii, nu cu totul în juisarea falică. În excepționalitatea sa și chiar prin juisarea sa, feminitatea se sustrage așadar falicului, de aceea tot Lacan scrie La femme, o non-existență care rupe practic apartenența femeii la universal, cel pe care articolul îl indică. Prin urmare, Femeia nu există, «la femme n’existe pas»[5], o afirmație lacaniană extrem de scandaloasă și de revoluționară pentru acei ani. Ea marchează o sciziune între modul arhaic de raportare la esența feminină și cel contemporan și dă frâu liber curentelor feministe de toate orientările, accentuând identitatea sexuală feminină care nu se susține numai prin genul anatomic. Poemul cu titlul sugestiv [Atât de multe] accentuează unicitatea femeii, și anume că femeile ek-sistă, fiecare în modul lor original de a (se) crea, de a se manifesta, de a se (re)inventa, dar că Femeia nu există ca o matriță sau ca un concept universal aplicabil tuturor femeilor: „pe pajiștea lui Até,/ în sfârșit,/ mă vei putea ierta? Nu contează,/ în ciuda egoismului unui număr finit de/ matriosce din carne, de ele/ mă prind,/ cu 35 de euri cunoscute intim, schimbate la timp/ ca ora oficială de iarnă.” ([Atât de multe])
Poemele din Até (o educație) fac apel la o manieră lucidă de punctare a erorilor fatale produse în arena educației autohtone pe o perioadă de câteva zeci de ani, în care primează, la ambele niveluri – elev și profesor, ucenic și maestru –, aceleași distanțe insurmontabile dintre generații și opinii, distanțe orânduite conform unor „metode bazate pe o clisă de pasivitate/ agresivitate”. Norma actuală a traumelor se verifică în existența și în producerea în serie a unui tip de Até uman de această dată, prin neînțelegere și eroare, ce nu mai are o implicație divină, dar, paradoxal, nici vreo urmă de responsabilitate individuală. El se perpetuează, prin intermediul unei combustii proprii, de la om la om, rescriind pulsiunea freudiană de moarte, dar păstrând totuși urme din tragedia greacă. În acest vârtej social ce rupe legăturile, femeia în calitatea sa de profesoară ar trebui să acționeze ca și cum vocația sa ar fi una naturală ([Profesorul natural]), o abilitate anatomică mașinală ce ar surveni automat odată cu alegerea sexului, mânuind o domesticire practică și fără greșeală a „triburilor barbare”. Consecutiv, femeia-profesoară-înzestrată-de-la-natură alcătuiește, prin adresarea sa propedeutică, un îndreptar exhaustiv pentru acele ființe care vor păși cu debusolare sau neîncredere pe această cale fragilă a școlii: „Toate femeile sunt/ dezavantajate, dar, dotate cu tocuri și pix și catalog,/ se pot considera temporar/ revanșate (asta până când te înștiințează/ că pixul și catalogul sunt, în argou, pâine/ și cuțit/ și că ai datoria ca, folosindu-le, negreșit, să lași să curgă sânge). ([Profesorul natural]) Rămâne de văzut dacă acest nou fel de Até, care s-a impus deja, poate fi contracarat de rolul și mizele etice ale formulelor poetice.
Ce anume își dorește o femeie și despre ce vorbește ea? Femeia are vreodată sens pentru bărbatul de lângă, luând în considerare, cu un ton asumat cât se poate de sentențios, că „fiecare bărbat e glonțul fatal în ruleta rusească a căsniciei”? În încercarea de a-și înzestra propria scriitură cu un surplus ontologic, imaginarul corpului pune la bătaie diverși semnificanți de umplere a golului deschis de lipsa de răspuns (satisfăcător) de la un Celălalt. Rochia de mireasă, prin golul radical pe care îl circumscrie, dar mai ales prin ceea ce și-ar pune în plan să ascundă, se poziționează de partea inanimatului și a interogării retorice a propriei dorințe, și totodată a propriei pasiuni: „Cine are fete în casă/ are și o rochie de mireasă/ pe care o păstrează în pod, așa cum alții/ își țin în pod/ sicriul./ (…) O rochie pe care o probezi până la trădare,/ niciodată destul de lungă încât să-ți acopere tălpile murdare,/ un voal pentru ochii tăi spălăciți, ca un fund de pahar/ pe care au rămas puțin suc, puțin vin, puțin albastru de metil,/ un voal mai lung pentru gânduri.” ([O rochie de mireasă]) Feminitate și trădare, dar în direcția revelării clipei de adevăr personal pe care o schițam inițial, a sentimentului de apartenență la identitatea feminină, dincolo de orice poruncă educațională din fenomenul ultra-răspândit și pe alocuri încă viu corespunzător mantrei leniniste „învățați, învățați și iar învățați”.
July 1, 2025
detalii aici: https://ramonaboldizsar.substack.com/...
Mult așteptatul volum de Olga Ștefan – cel puțin pentru mine. Abia așteptam cartea asta și mi-a plăcut foarte mult. De altfel, e deja cunoscută obsesia mea pentru poezia Olgăi Ștefan despre care v-am vorbit în multiple rânduri. Îmi place stilul ei sofisticat, adesea interogativ și analitic, iar în cartea asta mi se pare c-am surprins o notă mai personală decât în altele, poate ușor biografică și cred că e în pericol de a fi preferata mea. E greu când competiția e Resursa, Saturn, zeul și Charles Dickens, dar ne descurcăm. Explorează în cartea asta viața de profesor/oară, a relațiilor și a vieții femeii (uneori seducătoare față de sine, alteori față de societate), supraviețuirea versus performanța, un monolog intens care nu se dezice deloc de experiența unei educații primite și trăite în Europa de Est.
Educația mea chiar e o formă de traumă
instituționalizată, pot citi fără să mă bâlbâi,
reacționez la imn și la portretele vorace (14)
Istoria e memorie volatilă;
oricât de plină de tăieturi, hârtia confirmă
scrierea stas: în cele mai „sigure”
țări ale Europei Centrale
aveau obligația să ne apere
până la anihilare. (22)
Priveam feminin, iar
privirile feminine
erau încărcate fatalist, uranian: vocile („lirice”) și șoldurile
au trădat reglator, din hărnicii intimiste, regretul (51)
Mult așteptatul volum de Olga Ștefan – cel puțin pentru mine. Abia așteptam cartea asta și mi-a plăcut foarte mult. De altfel, e deja cunoscută obsesia mea pentru poezia Olgăi Ștefan despre care v-am vorbit în multiple rânduri. Îmi place stilul ei sofisticat, adesea interogativ și analitic, iar în cartea asta mi se pare c-am surprins o notă mai personală decât în altele, poate ușor biografică și cred că e în pericol de a fi preferata mea. E greu când competiția e Resursa, Saturn, zeul și Charles Dickens, dar ne descurcăm. Explorează în cartea asta viața de profesor/oară, a relațiilor și a vieții femeii (uneori seducătoare față de sine, alteori față de societate), supraviețuirea versus performanța, un monolog intens care nu se dezice deloc de experiența unei educații primite și trăite în Europa de Est.
Educația mea chiar e o formă de traumă
instituționalizată, pot citi fără să mă bâlbâi,
reacționez la imn și la portretele vorace (14)
Istoria e memorie volatilă;
oricât de plină de tăieturi, hârtia confirmă
scrierea stas: în cele mai „sigure”
țări ale Europei Centrale
aveau obligația să ne apere
până la anihilare. (22)
Priveam feminin, iar
privirile feminine
erau încărcate fatalist, uranian: vocile („lirice”) și șoldurile
au trădat reglator, din hărnicii intimiste, regretul (51)
January 4, 2026
Girl!
January 24, 2026
„Nu trebuia
sa-mi dai un punct de sprijin:
te-am iubit,deci am mutat lumea."
sa-mi dai un punct de sprijin:
te-am iubit,deci am mutat lumea."
October 5, 2025
Mi-a dat după suflet (despre comunism și feminism, despre criza identitară și forme de (re)actualizare a agentivității feminine în dinamica socială actuală, despre potențarea experienței intime în transpunerea poetică a cotidianului).
"Priveam feminin, iar
privirile feminine
erau încărcate fatalist, uranian: vocile („lirice") și șoldurile au trădat reglator, din hărnicii intimiste, regretul
că nu ești băiat."
"Priveam feminin, iar
privirile feminine
erau încărcate fatalist, uranian: vocile („lirice") și șoldurile au trădat reglator, din hărnicii intimiste, regretul
că nu ești băiat."
July 13, 2025
"Até (o educație)" de Olga Ștefan (/ pocket #2) este un volum sofisticat și complex, ceea ce îl face dezirabil pentru publicul matur, dispus să lase fasciculele de adevăr să lumineze și să erodeze 🤍 Incredibilă această colecție de poeme, unite prin sinceritate, vulnerabilitate și hotărâre. Niciun pas nu scârțâie, ci defilează cu forță. Nu aș zice că este o lectură ușoară, ci una intensă, de savurat fie în doze mici, fie dintr-o dată, de fiecare dată efectul fiind același - un șoc de trezire la realitatea mai mult sau mai puțin prietenoasă din jurul nostru 🤍 Mai multe despre carte am scris într-un articol publicat pe blog ✍️
https://ciobanuldeazi.home.blog/2025/...
"Viața nu e decât o surpriză tactilă."
https://ciobanuldeazi.home.blog/2025/...
"Viața nu e decât o surpriză tactilă."
July 16, 2025
"Forma mea de haos
e să-i atrag înapoi în câmpul meu gravitațional
pe absolut toți oamenii
care mi-au făcut rău.
Vreau iertarea, iertarea
îmblânzirea tuturor cobrelor.
Mă întorc cu fața la perete
și recit Înger, îngerașul meu, Tatăl nostru, Doamne-Doamne,
Ceresc Tată,
fă-mă bună
și cuminte
și deșteaptă,
de ce n-am schimbat cuvintele niciodată?"
e să-i atrag înapoi în câmpul meu gravitațional
pe absolut toți oamenii
care mi-au făcut rău.
Vreau iertarea, iertarea
îmblânzirea tuturor cobrelor.
Mă întorc cu fața la perete
și recit Înger, îngerașul meu, Tatăl nostru, Doamne-Doamne,
Ceresc Tată,
fă-mă bună
și cuminte
și deșteaptă,
de ce n-am schimbat cuvintele niciodată?"
June 9, 2025
(...)
Eu înțeleg frumusețea
în măsura în care poate curatoria o formă de
continuitate.
Întemeiată pe întrebări,
măsurători topografice & erori.
După o mie de ani,
din epistolele cicălitoare adresate soldaților romani
campați peste iarnă
s-ar fi putut păstra o singură întrebare importantă:
"Acum că eşti mai la sud
de tot ce ai cunoscut tu vreodată,
nu ți se pare complicat
şi absurd
să o iei de la capăt?"
Eu înțeleg frumusețea
în măsura în care poate curatoria o formă de
continuitate.
Întemeiată pe întrebări,
măsurători topografice & erori.
După o mie de ani,
din epistolele cicălitoare adresate soldaților romani
campați peste iarnă
s-ar fi putut păstra o singură întrebare importantă:
"Acum că eşti mai la sud
de tot ce ai cunoscut tu vreodată,
nu ți se pare complicat
şi absurd
să o iei de la capăt?"
June 23, 2025
Prin "Resursa", Olga a demonstrat că vocea ei poetică este clară, articulată, puternică, complexă, într-un fel, desăvârșită pentru ceea ce-și propusese. Dar, cu volumul "Até (O Educație)", Olga se depășește pe sine și, simultan, rămâne la fel de unică și specială în poezia românească contemporană.🌻
Ce pot spune clar: am iubit Resursa (și restul volumelor), dar Até m-a cucerit pe deplin.
Voi enumera, cu liniuță, ceea ce mi-am notat pe parcursul volumului:
- resemnare, acceptarea stării de mediocritate și inadaptabilitate, dar (hiper)conștientizarea factorilor/mediului (în toate formele sale de acțiune) generează o dorință — nu suficient de puternică — de rupere a condiției;
- am simțit o oscilație a unei senzații de durere pe tot parcursul textelor. O durere acută, dar stinsă. Recunosc, am rezonat puternic cu:
„doar o imagine de la mare/ cu păsări și blocuri și locuri în care ți-ai demonstrat/ că ești foarte bun,/ apoi te-ai prăbușit sub ideea încurajatoare/ că până acum n-ai reușit să fii/
decât mediocru.”;
- am găsit în carte, cred, unele dintre cele mai frumoase poeme de dragoste care au și durut:
„Deci vreau să știi că mă gândesc la tine/ ca la o bancă pe care ți-ai uitat jucăria/ preferată.”
- câtă traumă din familie, din instituții, din școli, din regim politic, din istorie, din noi etc.:
„În câte moduri poți reprezenta același obiect?" (al traumei - iar Olga caută cât mai multe moduri de expunere);
- și, la final, cred că am putea vorbi despre fiecare poem în parte, iar de la fiecare să pornim o întreagă dezbatere. Eu am scris, am subliniat, am notat. A fost modul meu, personal, de a comunica cu textul.🌻
Vi-l recomand cu căldură🤍
Ce pot spune clar: am iubit Resursa (și restul volumelor), dar Até m-a cucerit pe deplin.
Voi enumera, cu liniuță, ceea ce mi-am notat pe parcursul volumului:
- resemnare, acceptarea stării de mediocritate și inadaptabilitate, dar (hiper)conștientizarea factorilor/mediului (în toate formele sale de acțiune) generează o dorință — nu suficient de puternică — de rupere a condiției;
- am simțit o oscilație a unei senzații de durere pe tot parcursul textelor. O durere acută, dar stinsă. Recunosc, am rezonat puternic cu:
„doar o imagine de la mare/ cu păsări și blocuri și locuri în care ți-ai demonstrat/ că ești foarte bun,/ apoi te-ai prăbușit sub ideea încurajatoare/ că până acum n-ai reușit să fii/
decât mediocru.”;
- am găsit în carte, cred, unele dintre cele mai frumoase poeme de dragoste care au și durut:
„Deci vreau să știi că mă gândesc la tine/ ca la o bancă pe care ți-ai uitat jucăria/ preferată.”
- câtă traumă din familie, din instituții, din școli, din regim politic, din istorie, din noi etc.:
„În câte moduri poți reprezenta același obiect?" (al traumei - iar Olga caută cât mai multe moduri de expunere);
- și, la final, cred că am putea vorbi despre fiecare poem în parte, iar de la fiecare să pornim o întreagă dezbatere. Eu am scris, am subliniat, am notat. A fost modul meu, personal, de a comunica cu textul.🌻
Vi-l recomand cu căldură🤍
August 15, 2025
she ate.
who doesn’t see the beauty and the terror of the truth in her poetry is either blind or unaware of what she can do with words.
I’m absolutely amazed. good job, I want more.
who doesn’t see the beauty and the terror of the truth in her poetry is either blind or unaware of what she can do with words.
I’m absolutely amazed. good job, I want more.
June 22, 2025
,,Nu trebuia
să-mi dai un punct de sprijin: te-am iubit,
deci am mutat lumea."
să-mi dai un punct de sprijin: te-am iubit,
deci am mutat lumea."
August 2, 2025
4.5✨️
"Trebuia să vinzi empatie, ai vândut artă,
pe limbă-ți lasă dulceață
numai cireașa amară.
Zahărul ei potențial
e energia ta potențială - datoria să te iubesc
orice-ar fi, lucrurile de care ne temem
pun temelia altor mitologii."
"Mă confrunt cu un naufragiu personal feminin,
inechitate după inechitate:
ai rămas fără credit, fără protecție,
fără vase curate, fără bani, ce mai cauți aici,
Calypso?"
"Forma mea de haos
e să-i atrag înapoi în câmpul meu gravitațional
pe absolut toți oamenii
care mi-au făcut rău."
"Poate n-ai chef acum, totuși, cândva
degetele tale care
s-au fript cu pielea mea
vor găsi
pe locul vindecat al arsurii
o suprafață răcoritoare, un loc
de joacă,
surpriza care te așteaptă la distanța
dintre două bătăi de inimă și de cap,
eu doar la început te-am tentat
cu roșeața luminilor nordice."
"Trebuia să vinzi empatie, ai vândut artă,
pe limbă-ți lasă dulceață
numai cireașa amară.
Zahărul ei potențial
e energia ta potențială - datoria să te iubesc
orice-ar fi, lucrurile de care ne temem
pun temelia altor mitologii."
"Mă confrunt cu un naufragiu personal feminin,
inechitate după inechitate:
ai rămas fără credit, fără protecție,
fără vase curate, fără bani, ce mai cauți aici,
Calypso?"
"Forma mea de haos
e să-i atrag înapoi în câmpul meu gravitațional
pe absolut toți oamenii
care mi-au făcut rău."
"Poate n-ai chef acum, totuși, cândva
degetele tale care
s-au fript cu pielea mea
vor găsi
pe locul vindecat al arsurii
o suprafață răcoritoare, un loc
de joacă,
surpriza care te așteaptă la distanța
dintre două bătăi de inimă și de cap,
eu doar la început te-am tentat
cu roșeața luminilor nordice."
August 11, 2025
I will never be the same as before reading this
July 31, 2025
𝗔𝘁𝗲́ (𝗼 𝗲𝗱𝘂𝗰𝗮𝘁̦𝗶𝗲), 𝑶𝒍𝒈𝒂 𝑺̦𝒕𝒆𝒇𝒂𝒏
Editura ART
Colecția: 𝐴𝑅𝑇/𝑝𝑜𝑐𝑘𝑒𝑡
Coordonator: 𝑀𝑖ℎ𝑜́𝑘 𝑇𝑎𝑚𝑎́𝑠
📔 Fiecare poem e o grefă distinctă dintr-o memorie colectivă recentă, scrisă cu un ochi critic și o voce confesivă, atentă la corp, maternitate, muncă și eșec.
📔 Ironia subtilă și lucidă, realismul tăios se întâlnesc cu vulnerabilitatea controlată.
📔 𝑶𝒍𝒈𝒂 𝑺̦𝒕𝒆𝒇𝒂𝒏 orchestrează un registru larg și personal, în care feminitatea nu e blazon, ci teren minat, iar intimitatea devine teren social - loc de odihnă pentru un cinism obosit, posibilități fragile, promisiuni ratate și o blândețe dezinteresată.
📔 Un volum puternic, caleidoscopic, viu, pe alocuri contradictoriu în mod deliberat.
"Rectific: găsesc puritatea nefastă. 𝑆𝑜 𝑚𝑢𝑐ℎ 𝑓𝑜𝑟 𝑖𝑛𝑡𝑖𝑚𝑎𝑐𝑦.
Sunt clădiri în care nu intru pentru că,
văzute de la distanță, ferestrele au ochii tăi.
Și-n loc să-mi pară bine că te-ai retras în obiecte,
în siguranță,
îmi pare rău, îmi pari răi."
***
"Suntem prudenți și ne-am zidit
ferestrele
ca să nu fie sparte,
igienici și discreți în lașitate.
Să gândești rațional
înseamnă să te gândești
la
mândrie, nu la sinceritate."
***
"ar trebui să fie prosperă
și nu e. Viața-mi strecoară doar
plicuri cu antrax
în cutie. "
***
"Mă confrunt cu un naufragiu personal feminin,
inechitate cu inechitate:
ai rămas fără credit, fără protecție,
fără vase curate, fără bani, ce mai cauți aici,
Calypso?
S-a împlinit tot ce ți-ai dorit
și exact în ordinea în care ai prezis-o."
***
"Din senzația asta de nepotrivire mecanică,
de realizare deficitară a simetriei inverse care,
de bine, de rău, funcționa,
se nasc și poezia,
și dezamăgirea - siameze, șold lângă șold."
Editura ART
Colecția: 𝐴𝑅𝑇/𝑝𝑜𝑐𝑘𝑒𝑡
Coordonator: 𝑀𝑖ℎ𝑜́𝑘 𝑇𝑎𝑚𝑎́𝑠
📔 Fiecare poem e o grefă distinctă dintr-o memorie colectivă recentă, scrisă cu un ochi critic și o voce confesivă, atentă la corp, maternitate, muncă și eșec.
📔 Ironia subtilă și lucidă, realismul tăios se întâlnesc cu vulnerabilitatea controlată.
📔 𝑶𝒍𝒈𝒂 𝑺̦𝒕𝒆𝒇𝒂𝒏 orchestrează un registru larg și personal, în care feminitatea nu e blazon, ci teren minat, iar intimitatea devine teren social - loc de odihnă pentru un cinism obosit, posibilități fragile, promisiuni ratate și o blândețe dezinteresată.
📔 Un volum puternic, caleidoscopic, viu, pe alocuri contradictoriu în mod deliberat.
"Rectific: găsesc puritatea nefastă. 𝑆𝑜 𝑚𝑢𝑐ℎ 𝑓𝑜𝑟 𝑖𝑛𝑡𝑖𝑚𝑎𝑐𝑦.
Sunt clădiri în care nu intru pentru că,
văzute de la distanță, ferestrele au ochii tăi.
Și-n loc să-mi pară bine că te-ai retras în obiecte,
în siguranță,
îmi pare rău, îmi pari răi."
***
"Suntem prudenți și ne-am zidit
ferestrele
ca să nu fie sparte,
igienici și discreți în lașitate.
Să gândești rațional
înseamnă să te gândești
la
mândrie, nu la sinceritate."
***
"ar trebui să fie prosperă
și nu e. Viața-mi strecoară doar
plicuri cu antrax
în cutie. "
***
"Mă confrunt cu un naufragiu personal feminin,
inechitate cu inechitate:
ai rămas fără credit, fără protecție,
fără vase curate, fără bani, ce mai cauți aici,
Calypso?
S-a împlinit tot ce ți-ai dorit
și exact în ordinea în care ai prezis-o."
***
"Din senzația asta de nepotrivire mecanică,
de realizare deficitară a simetriei inverse care,
de bine, de rău, funcționa,
se nasc și poezia,
și dezamăgirea - siameze, șold lângă șold."
August 23, 2025
FOARTE BUN. CE SĂ MAI ZIC. NU MAI ZIC NIMIC.
Displaying 1 - 16 of 16 reviews