Cum a fost restructurată clasa muncitoare odată cu demantelarea statului socialist și integrarea politicilor neoliberale? Ce se ascunde sub suprafața economiei pieței libere? Care este contradicția dintre muncă și capital? În ce fel ar putea fi ea depășită? Și care este rolul literaturii în susținerea acestui țel? Acestea sunt câteva dintre întrebările pe care Medeea Iancu le deschide în noul ei volum de versuri de o impresionantă vitalitate și energie mobilizatoare. Scris dintr-o perspectivă feministă socialistă, acest volum alcătuiește, așa cum ni se relevă încă din titlu, o răscolitoare poetică a corpurilor muncitoare deposedate, redându-le limba, demnitatea și forța revoluționară pe care clasa asupritoare se străduiește să le înăbușe. În fața violenței structurale a capitalismului, această carte extraordinară ne întărește încrederea că rolul poeziei constă tocmai în adresarea acestei violențe și că puterea ei rezidă din modurile în care poate avansa organizarea politică anticapitalistă. (Anca Bucur)
Un volum tulburător, plin de suferință și furie, multe poeme amintind de vocile celor uitate și marginalizate ale muncitoarelor, ale fetelor tinere și adolescente, e o carte cu imnuri pentru visele lor pierdute/neîmplinite. Poeme cu ritmuri amețitoare, ca niște cântece, notând importante critici la sistemele hegemonice de educație și ale societății (nu știu cine mai critică atât de acerb umilirea și supunerea care este cerută în școli). Emoționante și triste, mai ales, sunt poemele despre bunici.
Poate voi scrie mai multe mai târziu.
-
„Cine a întors soarele împotriva pădurilor, Cine a întors înghețul împotriva cireșilor,
Cine a întors cîmpul împotriva cîmpului, Cine a întors rîul împotriva rîului,” /92
< Pace pentru fetele al căror nume și chil le-a uitat toată lumea,
Pace pentru fetele care nu au avut cui să spună „sunt tristă,”
"Vreau ,,specificul femeiesc'', Vreau isteria și patosul, Vreau sufletul rupt și trist și periferic, Vreau bunele sentimente, Vreau patosul si lacrimile, Vreau ceea ce e femeiesc, exclus și haotic, Vreau ceea ce e damnat, exclus, denigrat și periferic, (...) O supernovă într-un peisaj inferior de clasă, Într-un peisaj seral, industrial și rupt, O tinichea printre podoabe, Și totu-i material și trist și rupt, Și totu-i material și trist și rupt, Ucise-s toate în ruine, Ucise-s și în mine, ucise-s și în mine, (...) Recognoscibilă după versurile pe care nu le veți scrie niciodată."
Medeea Iancu este o scriitoare cu o inteligenta emotionala cum rar mai intalnesti pentru ca sistemu’, si nu numai, nu ne vrea asa. Medeea pune nume pe toate traumele noastre, si ne ofera si un sprijin prin «pace» si «poeme». Si uite asa ne scoate din confuzie si ne face constientex de traumele traite. O munca de scriitoare, de un psiholog cu ani buni de experienta si o munca de politician.
“Pentru mulți există unde? și ce o să facem?, mai ești în viață? Și viața e un cuvânt înstrăinat, culcat la pământ, ca o floare, Desfigurat, sub Dărâmături”