Prozac 2: 90 de pastile împotriva tristeții

by Adriana Babeți

Convinsa ca micile bucurii zilnice ne fac viata mai frumoasa, Adriana Babeti ne ofera o doza suplimentara de Prozac. Asemenea celor publicate in urma cu cinci ani, noile pastile impotriva tristetii sint povesti despre oameni minunati si intimplari cu haz, ginduri pline de speranta si amintiri tandre. Citindu-le, te poti molipsi de bucurie si de increderea ca binele triumfa totusi intr-un tirziu. Sarbatori, dar si zile obisnuite, prietenii trainice, ore de neuitat la facultate, carti grozave, spectacole iesite din comun, gesturi sau vorbe surprinzatoare, intimplari aparent simple, dar dincolo de care se pot citi multe, calatorii prin lumea larga, dar si printr-o Romanie mai putin cunoscuta, ba chiar si gustul mirific al unui cremes. Si cite inca… Iar pentru ca tabloul bucuriei sa fie complet, Adriana Babeti isi ilustreaza povestirile cu fotografii si chiar se incumeta sa faca programul detaliat al unei zile perfecte. Toate impreuna, cuvinte si imagini, intra in compozitia celor 90 de mici bombe cu serotonina. O carte antidepresiva si intrematoare cit o tona de Prozac.

312 pages, Paperback

First published November 1, 2014

Reviews

[Bookaholic]

Cunoscuta scriitoare, eseistă şi profesoară universitară Adriana Babeţi a publicat, în 2014, al doilea volum din Prozac, intitulat Prozac 2: 90 de pastile împotriva tristeţii (Editura Polirom). Venind după Prozac. 101 pastile pentru bucurie (Polirom, 2009), cel de-al doilea volum reia între copertele sale suita de texte publicistice apărute în Suplimentul de cultură, între aprilie 2009 şi decembrie 2011, la rubrica intitulată iniţial Secretul Adrianei, iar apoi Prozac. La acestea se mai adaugă – în prima secţiune, „Maculator” – câteva texte apărute tot în presă, scrise pentru diverse numere şi dosare din reviste („teme de casă”, cum le numeşte autoarea). De când se ştie, Adriana Babeţi a „cochetat” cu literatura – am pus între ghilimele termenul, pentru că – deşi autoarea îşi refuză, deseori, cu modestie, talentul literar –, articolele acestea de presă pun în lumină chiar acest lucru: ochiul şi tuşa de prozator.

Adriana Babeţi e cunoscută, întâi de toate, pentru romanul Femeia în roşu – apărut în 1990 şi fiind considerat romanul-emblemă al postmodernismului românesc –, scris, la finele anilor ’80, împreună cu Mircea Nedelciu şi Mircea Mihăieş, reputaţi optzecişti, la rândul lor (cel dintâi, scriitor, cel de-al doilea – eseist). Dar ea mai este cunoscută pentru două cărţi – fundamentale, îmi vine să zic: una este Dandysmul. O istorie (Polirom, 2004), iar cealaltă – Amazoanele. O poveste (Polirom, 2013). Scrise la modul fermecător – fără a se încurca în hăţişul, de altfel bogat, al bibliografiei de gen –, cele două tratate (al doilea de dimensiuni cu adevărat impresionante) se ocupă, cu şarm şi competenţă, de două teme culturale fascinante şi… fantasmatice: dandy-i au existat, şi de aceea Adriana Babeţi le face o „istorie”, dar cei care citesc despre aceştia – ca şi ei înşişi, la vremea lor – se hrănesc din fantasme ce ţin de estetism, aristocraţie, bovarism etc.; cât priveşte amazoanele, ele par a fi o simplă „poveste”, fantasme irezistibile ale imaginarului masculin, dar chiar şi aşa – generatoare ale unei mitologii europene puternice şi de lungă tradiţie. Vi le recomand – ambele „tratate” – cu entuziasm de-a dreptul.

Revenind acum la Prozac 2, Adriana Babeţi nu derogă de la şarmul scriiturii sale: discret ludică şi discret tristă, ea găseşte în întâmplările mărunte de zi cu zi, în amintiri fugare, gesturi, priviri, incidente etc. tot atâtea motive de bucurie cotidiană şi de încărcare a bateriilor pentru a merge mai departe, cu viaţa şi cu scrisul. Cu ocazia primului volum Prozac, autoarea nota cu umor şi inventivitate – şi lucrul e valabil, declară ea, şi pentru Prozac 2: „Prozacul poate fi şi un fel de ascunzătoare, un adăpost, scrin sau sertar, unde îşi găsesc loc tot felul de bucăţi literare mici, prozacele sau prozulanele, ca nişte nasturi desperecheaţi, mosoare, resturi de panglici. Sau mai bine aşa: prozacul e un soi de scriitor pe care, nu ştiu de ce, îl văd ca pe-un gonac ce hăituieşte proza”. (continuarea cronicii: http://www.bookaholic.ro/prozac-2-adr...)