Încheiasem o convenție cu conștiința mea, să-mi procur chiar prin furt suma de care aveam nevoie... Eu, bineînțeles, chiar în ipoteza că aș fura, nu mă consider nici o clipă hoț. Nu folosesc banii în scopuri personale (îmi repugnă desfătarea ori dezmățul), ci pentru binefacerile umanității.
„Acu-i acu! gândeam... Cunosc locul unde sunt ascunși banii, dar cum să fac, ce mijloc să folosesc pentru a-i trece în posesia mea?” „Ucide-l!... răcni altă ființă din mine. Nu da înapoi! A cutezătorilor e lumea!” M-am îngrozit. Să ucid? (Aruncă-l pe fereastră!) Dumnezeule, să suprim cu mâinile astea o făptură omenească? (Nu te poticni de un cadavru!) Eu, care nu știu decât să smulg viața din gheara morții, tocmai eu să... (În lături cu pretexte neroade! Cine ar cuteza să bănuiască pe un medic că a ucis ca să prade!)
Da, săvârșisem crima într-un acces de somnambulism. Monștrii adâncurilor mele insondabile găsiseră această cale deschisă, fără a se împiedica de barierele conștiinței în stare de veghe...
Mihail Drumeş (n. Mihail V. Dumitrescu, 26 noiembrie 1901, Ohrida, Macedonia - d. 7 februarie 1982, Bucureşti) a fost un romancier român, foarte popular in perioada interbelică.
Fiul lui Vasilie Dimitrie (devenit Dumitrescu) şi al Despinei (n. Gero). Familia sa, la origine aromână, se stabileşte în Oltenia. Liceul l-a urmat la Caracal şi Craiova, bacalaureatul l-a obţinut în 1925. Urmează Facultatea de litere şi filozofie a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1928. O vreme funcţionează ca profesor de liceu, va trece mai apoi în învăţământul superior. Debut la revista Flamura în 1922, debut editorial cu volumul de nuvele şi schiţe Capcana in 1927. Între anii 1922 şi 1924 Teatrul Naţional din Craiova îi înscrie în repertoriu piesa Rămăşagul, dar nu vede lumina rampei. Este cronicar dramatic la ziarul Rampa din Bucureşti pentru Teatrul Naţional din Craiova. În 1925 susţine bacalaureatul la Colegiul Carol I din Craiova, unde a urmat ultimele două clase după ce întrerupsese studiile din cauza stagiului militar şi a războiului. Între anii 1924 şi 1928 este student la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti. În anul 1927 devine membru al Societăţii Scriitorilor Români, ulterior şi al Societăţii Autorilor Dramatici. Mai înainte publicase prima sa carte de proză, Capcana. Nuvele şi schiţe, primită bine de critica literară. În 1930 publică, în foileton, în ziarul Dimineaţa, primul său roman, Sfântul Părere, apărut în acelaşi an şi la Editura Cartea românească. În 1932 tipăreşte, la invitaţia lui Nicolae Iorga, în cadrul Editurii Datina românească din Vălenii de Munte, prima sa piesă, Ioana d'Arc, înscrisă mai târziu în repertoriul Naţionalului clujean. În anul 1936 apare, în Editura Vremea, romanul Invitaţia la vals, care înregistrează, de-a lungul timpului, 35 de ediţii, obţinând un record unic în materie de tiraj. Autorul devine unul dintre cei mai citiţi scriitori din perioada interbelică. În anul 1938 apare romanul Scrisoarea de dragoste în colecţia Universul literar al ziarului Universul. Autorul reia tema nuvelei Capcana, pe care o amplifică, dându-i şi unele sensuri sociale, încât se poate spune că romanul dezbate tema carierismului. 1940, piesa Năluca este publicată în colecţia "Universul literar", împreună cu volumul Trei comedii: Şcoala nevestelor, Calul de curse, Liniştea soţului - difuzate anterior şi de Radio Bucureşti. În 1941, O crimă pasională, care fusese interzisă din repertoriul Naţionalului clujean în 1935, după a doua reprezentaţie, caz unic în perioada interbelică, vede lumina tiparului în aceeaşi colecţie a "Universului literar", cu o prezentare de Teodor Scarlat.În 1942, romanul Sfântul Părere, publicat În 1930, în foileton, în coloanele cotidianului "Dimineaţa" şi imediat î Ed. Cartea românească, reapare cu titlul schimbat în Cazul Magheru, în Ed. Bucur Ciobanul şi este recenzat pozitiv de "Viaţa românească:, "Gândirea", "Rampa". Apare volumul Teatrul, ediţie bibliofilă. În 1946, romanul Elevul Dima dintr-a şaptea, frescă a adolescenţei din literatura noastră, alături de Medelenii lui Ionel Teodoreanu, îl aduce pe autor din nou în atenţia cititorilor. În anul 1961 Editura militară îi publică romanul Se revarsă apele, cu subtitlul "Cronică împletită dintr-o seamă de povestiri despre oameni şi fapte întămplate în cei dintâi ani ai veacului nostru şi despre răscoalele ţăranilor din acea vreme". În 1967 Mihail Drumeş devine membru al Uniunii Scriitorilor şi pensionar al acesteia. 1969, povestirea istorică Iancu Jianu apare, în foileton, în ziarul "Oltul" din Slatina. 1972, îi apare în Editura Ion Creangă volumul Edison, reluat un an mai târziu cu titlul Mari invenţii. Povestiri adevărate, ed. a II-a, 1977, semnată cu pseudonimul Barbu Apelevianu. În 1974 Editura Albatros îi publică
În timp ce citeam cartea, îmi circulau atât de multe idei prin minte încât în lăuntrul meu se dădea o luptă, fiind nevoit să discern între a lua o pauză pentru a face (de obicei nelipsitele) însemnări marginale şi a continua să citesc mai departe, prea îmbrobodit fiind de anumite detalii cărora ţin să le dau o nespusă importanţă, văzând în ele, parcă, farmecul unei întregi situaţii. Din varii pricini, până acum mă ferisem de Drumeş. În fapt, habar nu aveam nimic de el, însă stupoarea cu care gruprui întregi îl citeau m-a făcut să mă eschivez. Mari prejudecăţi, care ar fi lipsite de însăşi esenţă lor dacă individul ar lua contact cu obiectul care este supus "analizei": mulţi dintre neo-naziştii zilelor noastre n-au întâlnit în viaţa lor un evreu, da? În fine, inocentele semi-raţiuni care au stat la baza percepţiei mele nu au nicio relevanţă. Cartea o primisem cadou de la o colegă de facultate, căreia îi promisesem că o să o citesc cu prima ocazie, însă am tot amânat-o din pricina altor aspecte care s-au impus cu prioritate. Abia acum am înţeles ce înseamnă să suferi de timp. Pe de altă parte, subsemnatul a citit prima parte a romanului tremurând. Motivul este următorul: din prea mult fler şi în urma dezgustului resimţit ca urmare a parcurgerii câtorva cărţi din oceanul galactic(!) al marii "opere" a contemporanităţii, un inocent adolescent, care nu luase prea mult contact cu lumea din jurul său, respirând mai degrabă o mireasma veche în loc de oxigen şi hrănindu-se cu bacteriile cărţilor tipărite în era comunistă, a pus mâna pe stilou dorind să scrie, fără a avea un plan prestabilit, ci doar o seama de idei pline de răzvrătire care-i umblau alandala prin minte. N-avea nici măcar o structura, o ideologie abstractă pe care să o transpună. N-avea, deci, absolut nimic, afară de un stilou, un caiet şi propria-i imaginaţie. Şi aşa a început să scrie. Nesuportând însă ideea imperfecţiunii, care, la urma urmei, nu e decât un construct propriu, subiectiv, şlefuia fiecare frază şi o rescria de zeci de ori, astfel încât această să sune într-un anumit fel, cu scopul de a reda cât mai fidel o anumită stare de fapt, pe care autorul ţinea cu tot dinadinsul să o exprime întocmai, fără niciun fel de distorsionare. Astfel fiind, construind un fraged personaj, care avea să ajungă, în capitolele care aveau să urmeze, la o maturitate deplină, sleiala cernelii nefiind altceva decât munca pentru un Bildungsroman imaginar, nevinovatului autor i-au luat nu mai puţin de 80 de pagini că să poată încheia doar prologul, care avea să marcheze încheierea unei prime perioade din viaţă personajului, exprimată doar fugar, pentru a constitui baza imaginii pe care potenţialul cititor avea să fie nevoit să şi-o facă despre aşa-numitul Andrei Fante. În schimb, autorul, cum era de aşteptat, recitînd ceea ce scrisese, nu s-a împăcat cu imaginea redată (zadarnic efort de a exprima fidel o spontană imagine mentală prin intermediul unor obiecte cu desăvârşire mirene!!! Călcând pe urmele lui Faust, poate, însă autorul avea fobie de sângele său). Aspectul frapant şi, deci, causa prima a tremuriciului pe care-l amintisem mai sus, a fost constituit de similitudinea felului de a scrie al lui Drumeş cu cel al adolescentului din speţă şi -cu atât mai mult!- similitudinea dintre cele două personaje construite. De altfel, motivul pentru care subsemnatul renunţase să mai continue a scrie, aruncând foile mânjite de cerneală într-un sertar, ca amintiri pentru vremurile de mai târziu, a fost reprezentat de o veritabilă doză de surprindere care ar putea fi produsă eventualului cititor prin parcă prea văratica dezvoltare intelectuală a protagonistului care, de exemplu, în clasa a 7a îi explica profesorului său de istorie, Zaharia Rosatu, pe prispa casei (dat fiind că "veşnicia s-a născut la ţară") tezele susţinute de Schopenhauer în "Lumea ca voinţă şi reprezentare" (!). Nu a lipsit nici o prea forţată înzestrare romantică a protagonistului, care punea cele mai naive întrebări, căutând cu stupoare cele mai simple răspunsuri şi plângând pe urmă unor situaţii în aparenţă normale. Din aceste motive, deci, subsemnatul, recitînd ceea ce scrisese, abandonase fără prea multă părere de rău ceea ce scrisese.
Drumeş însă, prin forţă figurilor de stil şi prin realitate hiperbolei (care cuprinde întreaga parte a romanului în care este descrisă copilăria lui Ilarie Magheru) m-a suprins într-un mod ambiguu. Nu era nici bucurie, nici tristeţe. Era o stare contradictorie, deoarece nu ştiam ce să cred: ceea ce scrisesem eu mi se părea banal. În schimb, ceea ce a scris Drumeş, pe aceeaşi lungime de undă, mi se părea extraordinar. Şi nu e vorba de calitatea scrierii (ar trebui să mă ladud, potrivit propriei percepţii, vorbind despre acest aspect), ci de imaginea pe care eu o aveam despre mine. Lui Drumeş trebuie să-i mulţumesc, în primul rând, pentru că mi-a redat tăria de a crede în mine, în ciuda tuturor extravagantelor care îmi trec deseori prin minte şi care, la o privire retrospectivă, analitică, mi s-ar părea, dacă nu ridicole, cel puţin banale.
Despre Cazul Magheru ar fi multe de spus, însă aceste "multe" ar fi de natură să-i erodeze esenţa. Prima parte, de care vorbisem şi mai sus, e o adevărată romanţă în proză, bogată în figuri de stil şi dotată cu o puternică pregnanţă a naivităţii adolescentine. Dragostea capătă dimensiuni apologetice, concretizându-ze, la propriu, în eternitate, dezvoltându-se astfel o un dialog care, indiferent de cititor, sensibilizează. Cazul Magheru este, de fapt, un sâmbure dostoievskian îmbrăcat în haina psihanalizei. Naraţiunea fluctuează: anumite capitole sunt scrise la persoană a IIIa, iar altele la persoană I, ceea ce dă textului o alternanţă care îl face pe cititor să privească abrupt paginile acestuia. Atât. Despre Cazul Magheru s-ar putea scrie încă o carte, de aceeaşi dimensiune, însă pentru asta este nevoie de un critic dotat cu răbdare şi, deopotrivă, cu pluriperspective, deoarece romanul o cere.
"Altă dată, Ilarie află că un frate al învăţătorului, alergând să prindă trenul, lunecase de pe scară şi fusese tăiat de roţi. -Cum a îndrăznit trenul să-l omoare? [...] Îi veniră chiar lacrimile. Suferea pentru o cauza care nu era a sa."
"Inocenţa lui rănită înăspri conflictul latent cu viaţa..."
"Numai timpul, vraci infailibil, aşternu o pojghiţa peste dureroasele aduceri-aminte."
"-Boulene drag, îmi pare rău că adineori ai mâncat bătaie. Micul tău stăpân te consideră un simplu lucru, după cum văd. Deşi te naşti ca să mori, tu nu vezi trăind, nu îţi pui întrebări asupra existenţei, nu cârteşti împotriva vieţii, oricât de aspră ar fi ea cu ţine. În asemenea condiţii, eşti fericit? -Ilius, ai căpiat? Întrebi un bou de fericire?"
"Întotdeauna s-au înălţat palate slăbiciunilor omeneşti. Imoralităţii şi amoralităţii - tribunale şi închisori; spaimei de moarte - temple şi biserici; egoismului - palate şi cazărmi... Virtuţii nu i-a rămas decât să se adăpostească în bordeie..."
Mister dostoievskian și dragoste shakespeariană. Limbaj impecabil. Personaje care dau lecție după lecție. Carte excelentă care m-a vrăjit cu frumusețea ei. Acum m-aș duce să beau o cafea la Capșa, în București ... „viața e croită pentru fericiri mari și mici. Cele mari sunt rare, se intamplă când nu te aștepți, sau nu se întamplă deloc. Trebuie să te mulțumești cu cele mici, de fiecare zi, pe care, dacă le aduni, fac mai mult decât una mare. Și pe urmă, o fericire prea mare omoară omul, e nenorocire curată…”
3,5 Ca toate cărțile lui Drumeș și aceasta este plăcută și interesantă. Deși nu excelează ca subiect și e chiar simpluță pe alocuri, personajul Magheru este ușor de îndrăgit. Întotdeauna cărțile lui Drumeș sunt o lectură plăcută.
Mentinem in programa scolara multi scriitori romani care nu detin nici macar jumatate din talentul lui Drumes. Incredibila carte, sustinuta de un conflict interior puternic. Povestea de dragoste e superb conturata, de o originalitate aparte. Mihail Drumes a fost un adevarat geniu, prea putin apreciat, din pacate.
Sunt la a patra carte a lui Mihail Drumeș și trebuie să afirm că autorul și-a păstrat locul de frunte printre scriitorii români preferați. Are Drumeș un farmec aparte, o melodicitate a frazelor și o frumusețe a sloveni pe care o poți confunda doar cu Teodoreanu.
Ilarie Magheru se evidențiază încă din copilărie, fiind un băiețel curios și interesat de tot ce-l înconjoară, primul la învățătură și înzestrat cu o inteligență ascuțită. Ajuns la adolescență se îndrăgostește de o tânără cu care planifică să se căsătorească, însă aceasta moare. Astfel, tânărul Magheru ajunge medic, din dorința de a salva alte vieți.
Un accident nefericit, îl aduce pe banca de acuzați. Fiind în drum spre nunta surorii sale, trenul cu care mergea este accidentat. Călătorind în vagon cu un boier bogat care avea asupra sa 500.000 lei, după accident Ilarie se trezește cu banii boierului în buzunarul său și află că boierul Zăvideanu nu a murit de moarte bună, ci a fost strangulat. Unica explicație pertinentă care se impune este faptul că Ilarie într-o criză de somnambulism l-a omorât pe boier și i-a luat banii.
O adevărată luptă interioară începe. Magheru este copleșit de răzvrătirea propriei conștiințe, remușcările cresc pe zi ce trece, iar el se simte din ce în ce mai culpabil de cele săvârșite. Crește disprețul față de sine și odată cu aceasta scade stima de sine. Va putea Doctorul Magheru să îndure iadul din el cauzat de remușcări și accese ale conștiinței? Cum își va găsi ispășirea și liniștea?
Am fost plăcut surprinsă să descopăr un altfel de subiect, un melanj de intrigă, romantism și idei filozofice. O asemuire cu celebra operă a lui Dostoievski este întrevăzută. Lupta interioară a protagonistului este similară celei duse de Raskolnikov. În acest context cred că mesajul transmis de către autor este că cea mai grea luptă pe care o duce omul este cea cu sine însuși, cu propria conștiință și propriile gânduri. Dacă de impedimentele externe omul se apără prin evadarea interioară, atunci, de propriile gânduri și disprețul față de sine, nu există o armă cu care să se apere. Conștiința sa este mereu acolo, iar remușcările sunt precum o sarcină grea pe care o duce mereu în spate.
Este o lecție de modestie și despre puterea conștiinței. Magherul este un personaj care impresionează prin puritatea simțămintelor sale. Dacă la început avem dubii privind personalitatea sa, ajungem chiar la un moment dat să ne îndoim de onestitatea lui, de bunele intenții, spre sfârșit ne cucerește prin personalitatea sa.
Cartea abundă în figuri de stil bine ticluite. Construcția frazelor este una maiestuoasă. Dialogurile conțin un limbaj simplu, însă psihanaliza din spate este una de o înaltă speță.
Spre final ar mai fi de adăugat că mi-a plăcut cartea și nu-mi explic de ce se vorbește prea puțin depsre ea, spre deosebire de “Scrisoare de dragoste” și “Invitația la vals”. Le găsesc pe toate la fel de bune. De-altfel recomand și “Elevul Dima dintr-a șaptea".
✍️“Și știi doar că un criminal distruge două vieți: una a victimei, cealaltă a sa, proprie.”
Habar nu aveam că există un astfel de thriller din epoca interbelică, un thriller care poate concura foarte ușor cu romanele scrise în ziua de astăzi. Recomand, este o carte care te captează constant.
Hmm, desigur cartea e scrisa tipic Drumes,si aici ma refer la limbaj si la felul cum contureaza personajele. Aceasta este ultima carte semnata Drumes pe care o pot citi, deoarece nu se mai gasesc altele . Cartea mea preferata de la acest scriitor va ramane in continuare " Invitatia la Vals ". Ilarie Magheru , un intelectual desavarsit de mic copil il preocupa subiectul mortii ( moartea Ilincai care a fost omorata de Sila si sinuciderea mamei sale i-au starnit "interesul "pentru respectivul subiect), iar asta a lasat o amprenta in subconstientul lui, incat insusi se credea un faptuitor al unei crime. Insa, decesul Martei( " jertfa" cum o numea el ) a avut impactul decisiv in viata tanarului Ilarie, implinindu-i ultima dorinta a fatei care se afla pe patul de moarte , aceea de a deveni medic. Primul studiu pe care il va face in domeniul medical, va fi aflarea despre boala care i-a rapus iubita.. anume tetanosul. Una dintre scenele mele favorite a fost momentul in care Ilarie , disperat sa isi salveze iubita , merge la doctorul Stroia , implorandu-l in genunchi sa se duca la Marta acasa. -Cine e pacienta? Spune odata Am soptind, plecand capul: -Iubita mea. A fost un cuvant magic, cuvantul care sparge orice impotrivire, care darama si inalta muntii, cuvantul ce creeaza si da sens vietii pe pamant .
Scena aceasta , iti transmite numeroase emotiii. Chiar si partea cand trimitea scrisori iubitei moarte sau ...cand s-a cununat in biserica cu iubita care nu mai exista pe pamanat. M-a impresionat cu desavarsire cum iubirea lui Ilarie pentru " Marlen" era dincolo de moarte , cum iubirea lui era atata de uriasa incat tinea piept intregi firi omenesti.
Ilarie Magheru cred ca innebunise la un moment dat. Visul cred ca il innebunise, ii daduse viata peste cap... Rastunarea situatiei de la final, chiar a fost necesara, deoarece nici eu nu puteam accepta faptul ca protagonistul nostru ar putea comite o fapta atata de marsava, fiind medic. De mentionat partile descrise in ciocnirea trenurilor care dupa mine mi s -au parut cam inspaimantatoare.. Sa descrii cum oamenii calc si alearga pe fragmente din corpuri omenesti e chiar infiorator.. Totusi, faptul ca exista oamenii care si intr-o astfel de situatie sa gandesc la actiuni precum furtul si uciderea... ( in cazul nostru, taranul din Pietroasa) , mi-au dat de gandit. Cand cei din jurul tau se gandesc cum sa scape cu viata.. cand vezi un haos ce se petrece sub ochii tai, singurul lucru pe care sa il faci e sa furi.. e josnic. Cand l-a introdus in scena pe taran, si Kaminski a lamurit unele chestii in legatura cu el, mi-am adus aminte exact partea cand la inceputul romanului , s -a descris un om care voia sa fure de la oamenii care murisera in accident. Mi-a placut tehnica asta, unde autorul trimite cititorul la primele pagini, pentru deslusirea puzzle-lului... La un moment dat ma gandisem cred ca la toate personajele ca l-au ucis pe Zavideanu;))) inclusiv la familia care se afla in acelasi compartiment cu ei;)))) Imi puneam fel si fel de intrebari.. cine , oare cine si iar cine. Trebuia doar sa fiu atenta la absolut toate detaliile. Din nou, romanul are un plus, asta iti dezvolta spiritul analitic. Crizele de constiinta a lui Magheru, dau aproape ca dau cartii , caracterul de psihologic.
Acum, de ce 4 stele? Deoarece fazele precum Simedeanu sarutandu-i mana lui Ilarie, pledoria lui Radulian, vindecarea Marilenei, construirea unui loc numit Magherani,mi s-au parut prea fortate. O hiperbolizare a personajului principal , sa-i zic asa.. Mi s-a parut ca aceste complimentele aduse protagonistului au fost exagerate. Si nu prea le-am agreat.
In rest , romanul a fost captivant. Parca l-am citit in cateva clipe. Chiar merita citit, subiectul abordat este interesant , iar intriga politista te va face sa uiti de lumea din juru tau.
Începe bine, continuă dezastruos. Un fel de reconstituire românească a "Crimă și Pedeapsă", dar fără tot ceea ce face din opera menționată o capodoperă. Păcat totuși, căci începutul e chiar bun, dar dezvoltarea poveștii după ce Ilarie ajunge la maturitate este groaznică.
3,5. SPOILERS Un roman diferit față de celelalte pe care le-am citit de la Mihail Drumeș. Nu pot spune că m-a dat pe spate, dar recunosc aceeași naivitate și aceeași scriitură melodramatice până la absurd uneori. Am apreciat foarte mult la Cazul Magheru interesul pentru psihologie, pentru știință, medicină, iar toate aceste elemente îmbinate în stilul său caracteristic, cu iubiri pătimașe și tragice, cred că îl fac pe Mihail Drumeș diferit sau, cel puțin, îi conferă acel ceva caracteristic. Romanul de față e o încercare ambițioasă, însă nu cred că sunt în măsură să spun cât e de reușită. Influențele dostoievskiene din Crimă și Pedeapsă și Frații Karamazov sunt evidente, însă Drumeș are foarte mult de pierdut ca scriitor pentru că nu e subtil, intervine intruziv parcă pentru a te face să crezi despre personajul principal fix ceea ce crede el. Am citit acum câțiva ani romanele lui Dostoievski, dar din câte îmi amintesc, nu am citit niciun pasaj de genul „uitați cât de măreață e fapta lui Raskolnikov de a se preda, cât de încercat și minunat poate fi omul acesta”. Dar Drumeș asta face. Am fost puțin dezamăgit de rezolvarea cazului. Un mister polițist bun are două elemente esențiale: crima și suspecții. Aici lipsesc suspecții și îți trântește un deznodământ că vinovatul e o persoană aleatorie de care nu știe aproape nimeni. E ca și când aș scrie eu despre un barbat bogat ucis în ziua când toate rudele lui erau acasa, iar la final spun ca l-a omorât un hoț care trecea întâmplător prin zonă. Prin urmare, îi pot reproșa lui Mihail Drumeș lipsa de măsură, uneori nu are simțul ridicolului, dar e o lectură plăcută pe care nu regret că am citit-o, aștept să trec și la „Scrisoare de dragoste”. Când scrie despre iubire și dragoste îmi place fooarte mult, chiar dacă uneori e mai siropos și foarte naiv )
O lectura impresionantă... Cartea mi a lăsat impresia unei împletiri intre "Dama cu camelii" si "Crima si pedeapsa", fapt care m a pus in imposibilitatea de a o lasa din mână. Astfel, ni se prezintă traseul tânărului Ilarie Magheru care își caută menirea in lume si o găsește doar dupa tragica moarte a iubitei sale, Marlena. Aceasta deschide un lung șir de situații neprevazute pe care hazardul i le servește acestuia cu scopul de a l aduce mai aproape de propriul ideal, adică vindecarea "miraculoasa" a zeci de oameni (compensatorie pentru pierderea tinerei sale iubiri). In plus, cartea e înțesata de idei culese din filosofia existentialista, precum si de aspecte relevante pentru domeniul psihologiei, susținute prin exemple construite in palierele narațiunii.
"Omul e o capodopera a naturii, trupul sau- cea mai formidabila autouzina din câte exista, de care putini dintre noi ne dam seama. Inteligenta ne a eliberat de mediul nostru si ne deosebește de celelalte viețuitoare. Focarul ei a schimbat fata pământului acoperind o cu orase, temple, universități, spitale si uzine de tot felul. El a creat arte frumoase, care ne înnobilează, si civilizația, care ne ușurează existenta... E al doilea creator, care s a luat la întrecere cu primul creator, iar mai tarziu ambii creatori se vor lua la trântă... Dar noi nu vom apuca vremea aceea... "
O carte publicata inițial în 1930 sub titlul "Sfantul Părere". Ediția din 1942 poartă numele actual. Din start se poate spune ca acest roman e total diferit de " Invitație la vals" atât ca stil, cât și ca tematică. Cartea îl prezintă pe Ilarie Magheru din copilărie până la maturitate. Cititorul empatizeaza cu personajul deoarece acesta reprezintă forța binelui și a nobleții. Magheru își pierde iubita datorită unei boli, astfel se hotărăște să devină medic. Face toate demersurile în acest sens. Întâlnește un mare specialist care-i devine model. Acesta îl îndeamnă să se specializeze în străinătate în medicina alternativă. Din păcate Magheru nu are bani pentru asta dar visează ca va putea procura banii cumva. Ocazia i se oferă când călătorește cu trenul cu un om bogat. Deși nu își amintește cum a sustras banii, mustrat fiind de conștiință se preda. Nu este crezut. În ultimul moment se află adevărul, i se dovedește nevinovatia. Va reuși să practice vindecări aparent miraculoase, va construi un spital. O carte care trebuie citită pentru a se descoperi o altă fațetă a lui Drumeș.
Cartea Cazul Magheru este una dintre alegerile fericite pe care le-am făcut în acest an. Îmi plac poveştile lui Mihail Drumeş, au ceva aparte care reuşesc să te transpună în perioada în care a trăit. Ediţia din care am citit este una nouă, face parte din seria de autor, însă am avut constant senzaţia că ţin în mână o carte veche, cu mirosul acela specific. Şi subiectul este unul de pe timpuri, nu aş reuşi să îmi imaginez întâmplările din carte în perioada în care trăim. Există idei şi situaţii care pot să îşi facă loc totuşi, însă comportamentul personajelor cu siguranţă ţine de istorie.
În fiecare carte pe care am citit-o de la autor am descoperit personaje cu caracteristici duse la extrem. O femeie nu este doar îndrăgostită, ci este nebună după dragoste, o altă tânără nu este doar neştiutoare în ale vieţii, ci este de o naivitate absolută şi absurdă. Înţelegeţi unde bat. Atunci când eram adolescentă visam alături de aceste tinere şi simţeam o fărâmă din ceea ce trăiau ele. Să îl citesc pe Drumeş acum este doar o plăcere, o analiză şi o relaxare. De data aceasta nu mai pot merge mână în mână cu personajele, acum mă irită într-un mod ciudat acea naivitate de care dau dovadă şi nu înţeleg cum ar putea trece cineva prin viaţă astfel. Mai multe am scris în articol.🔽
Ador cărțile scrise de Mihail Drumeș. Limbajul lui impecabil, melodicitatea cu care scrie, descrierile asupra conștiinței umane mă fac să îl consider autorul meu român favorit!❤️❤️❤️
O carte incredibilă, care îmbină atât de armonios o poveste de iubire, cu misterul unui roman polițist și cu elemente din psihanaliză. 🤩
Ilarie Magheru este cel asupra căruia se împletește toată acțiunea, hotărându-se să urmeze studiile de medicină, motivat de pierderea iubitei din tinerețe. Lucrurile se complică, în momentul în care, un accident de tren se soldează cu moartea și jefuirea unui celebru moșier, iar Ilarie găsește banii acestuia în posesia sa, a doua zi, fără a fi capabil să-și amintească cum s-au derulat evenimentele. Să fi săvârșit tânărul medic o crimă? Este posibil acest fapt abonimabil în stare de somnambulism? 🔍
Nu rămâne decât să descoperiți în carte, să vă bucurați de o acțiune alertă și plină de suspans, încărcată cu o adevărată explorare a conștiinței umane. ♥️
“Omul e capodoperă a naturii, trupul său- cea mai formidabilă autouzină din câte există, din care puțini dintre noi ne dăm seama. Inteligența ne-a eliberat de mediul nostru și ne deosebește de celelalte viețuitoare.”
“Mașinăria asta a creierului e un labirint fără început și sfârșit. Vrem să descurcăm un gând și ne încurcăm într-o mie. Cine se încumetă să umble prin universul ăsta e nebun de legat. Mă depășește. “
“Viața e croită pentru fericiri mari și mici. Cele mari sunt rare, se întâmplă când nu te aștepți sau nu se întâmplă deloc. Trebuie să te mulțumești cu cele mici, de fiecare zi, care, dacă le aduni, fac mai mult decât una mare. Și pe urmă o fericire prea mare omoară omul, e nenorocire curată…”
“Eram singur pe pământ, plecase toată lumea din mine, chiar eu însumi.”
Citindu-l dintr-o răsuflare, romanul lui Drumeș e o adevărată explorare a conștiinței, o poveste de dragoste ascunsă printre rândurile unei vieți zbuciumate. Tot ce se întâmplă în clipirea universului, numită viață pentru o ființă umană, este din dragoste, pentru dragoste și spre dragoste.
Am terminat chiar acum ''Cazul Magheru", vă recunosc cu sinceritate că nu am mai citit nimic de la Mihail Drumeș, deși am auzit destul de multe. Descrierea cărții mi-a stârnit interesul și i-am acordat o șansă și bine am făcut. Am citit cartea în câteva intervale, mai ales că nu prea am avut timp sau unde era timp, nu era motivație. Am reușit să ajung la ultima pagină, dar trecând prin atât de multe, of Doamne, și prin câte. Vorbim despre un roman prin prisma numărului covârșitor de personaje si a actiunii desfasurate pe mai multe planuri narative, planurile alternează de la persoana a 3-a la persoana 1 și tot așa, având o arie mai mare de vizualizare a evenimentelor. Astfel, urmărim copilăria, adolescența și studenția lui Ilarie Magheru, viața acestuia ca medic. Totul până la un moment dat, când un eveniment tulbură atât viața doctorului, cât și liniștea societății: ciocnirii trenurilor, eveniment de maximă importantă pentru restul poveștii în care este implicat Ilarie. Atât vă spun: o crimă, un suspect și bani la mijloc. Unde este adevărul, cine îl deține și mai important ce se întâmplă cu doctorul Magheru?
,, Masinaria asta a creierului e un labirint fara inceput si sfarsit. Vrem sa descurcam un gand si ne incurcam intr-o mie... Cine se incumeta sa umble prin universul asta e nebun de legat. Ma depaseste.." spune una dintre sintagmele filosofice din carte, ce m-au facut sa continui in parcurgerea acestei lecturi.
Volumul incepe cu Ilarie Magheru si Marta Coravu, care traiesc o poveste de dragoste parca venita din cartile lui Shakespeare. Amandoi iubesc literatura, iar Marta este o poeta incapatanata, ascunzandu-si operele de ochiul lumii, inclusiv de dragostea vietii sale. Totul ia o intorsatura de situate atunci cand se plimba cu bicicletele (probabil in Ferentari), unde Marta cade si se raneste intr-un cui. Acest accident avea sa provoace o infectie/ boala de tetanos asupra ei, dar si sfarsitul ei tragic. Determinat de Doctorul Stroia (doctorul ce a hipnotizat-o pe Marta inainte sa moara, dar aparent nu l-a putut salva pe Kafka de tuberculoza), Magheru devine renumit doctor la Bucuresti, unde publica si poeziile iubitei sale moarte. In drum spre nunta surorii sale, sta in compartiment cu un mosier pe nume Zavideanu, pe care crede ca il jefuieste de 500 000 de lei si asfixiaza, rezultand in moartea lui. Acesta era doar un vis, dar Magheru se trezeste dupa accidentul de tren cu 500 000 de lei in portofel si mosierul mort langa dansul. Acest vis il bantuie pana se preda si este imediat arestat. Nu avea sa stea mult la inchisoare, fiindca adevarul mereu iese la iveala si un lucrator marturiseste ca el l-a omorat si jefuit pe mosier. Magheru si fiica lui Zavideanu, Marinela Zavideanu, devin un cuplu, iar romanul se termina cu casnicia lor si venirea pe lumea a lui Ilarie junior.
Problema mea cea mai mare a fost ca am avut asteptari mari. Mi se pare ca dupa preanumita "maturizare" a lui Ilarie, tanarul doctor poate fii numit, direct, un schizofrenic. OK, inteleg, Marlen a fost prima lui dragoste, dar, trebuia sa treaca peste. Au fost plauzibile momentele cand Marlen cea moarta l-a ajutat cu Marinela Zavideanu. Dar, uneori, in aceste scenarii, uit ca Magheru are 28 de ani.
Si stiu ca autorii romani au un "fetis" pt pedofilie, dar, serios?... 17 cu 28?!. Am putut fi nimic mai mult decat antipatica in privinta acestor doi porumbei, i-am lasat in treaba lor. Cu moartea lui Zavideanu, Magheru devine un Raskolnikov si ma asteptam ca, in concordanta, sa devina si cartea un roman dostoievskian. In loc sa ne axam pe sociologie si efectele crimei asupra lui Ilarie (in afar de barba), intervine povestea asta de dragoste neanuntata. Mie mi s-a parut penibila si o irosire de file.
Simt ca Drumes a pierdut atatea oportunitati. Mi-ar fi placut sa aflu mai mult despre Marta si poeziile ei; sa aflu mai mult despre Magheru, despre cum gandeste, sa stiu de ce nu mai exista copilul ala mic indragostit de filosofie si suicid, dupa ce mama lui a comis-o. Iubesc cum este scris "Cazul Magheru", dar nu ma vad reintorcandu-ma la aceasta carte curand.
(...) Ceva însă clatină parcursul lui Magheru, și aici intervine partea polițistă a cărții. Să fie o crimă sau o iluzie a crimei? Va putea justiția să dezlege tainele minții doctorului Magheru, care este un om foarte complex? Traseul său profesional și personal va părea distrus în momentul în care povestea ia o altă întorsătură, însă lucrurile nu stau așa de rău cum pare. Ce îl va salva pe Magheru?
Dincolo de toate aceste întrebări care anticipează evenimentele pline de suspans din roman, cartea conține și numeroase reflecții și jocuri pe terenul nu atât al medicinei propriu-zise, cât al fenomenlor neobișnuite din medicină. Naratorul speculează tot felul de teorii parapsihologice sau psihoterapeutice, având în vedere că protagonistul are ca țel în viață revoluționarea medicinei prin descoperiri spirituale orientale. (...)
Pe când treceam cu privirea printre rafturile cu cărți, încercând să găsesc titluri pe care nu le-am citit sau ascultat, am realizat că nu prea cunosc autorii români. Așa că am ales, la întâmplare, două cărți scrise de români. Prima pe care am început s-o citesc e "Cazul Magheru", de Mihail Drumeș. O plăcere să te lași pradă aventurilor din secolul trecut. Ilarie Magheru, eroul cărții, e omul corect, cu onoare și o reputație fără cusur care devine, într-un fel, salvatorul Olteniei. Îmi place tare mult cum se îmbină istoria familiei sale în viața comunității, și cum Ilarie cel sensibil, atașat de mamă și de Fleurie, dădaca, își consolează suferința dând curs curiozității și dorinței de a afla mai multe despre sufletul omenesc. La maturitate trece prin aventura vieții sale care-l va ajuta să descopere, ani mai târziu, că totul se întâmplă cu un scop, evenimentele definitorii din viața unui om îl ajută, în mod inconștient, să-și îndeplinească scopul. Mi-a plăcut să citesc despre viața urbană din Pitești de la începutul secolului XX. Din cărți, pare că oamenii aveau mai mult caracter și mai mult respect față de sine și de semeni. Recomand cartea :)
Nefiind pasionat de romanele polițiste, nu aveam așteptări înalte de la această carte. Având, însă, o mare afinitate pentru scrierile românești de secol XX, am ales să-i dau o șansă, cu atât mai mult cu cât am mai citit Drumeș, iar scriitura sa este reușită. Romanul m-a surprins extrem de plăcut. Personajul principal, Ilarie Magheru, reprezintă atât de bine tipologia intelectualului inadaptat. Aparenta lui înclinare spre valorile societății - banul, în particular - vine tot dintr-o suferință la nivel spiritual. Prima parte este, de departe, favorita mea întrucât totul de la modul în care Ilarie privește lumea până la concepția sa unică asupra dragostei îl face un personaj memorabil. Incapacitatea sa de a se ierta pe sine pentru gestul pe care presupune că l-a comis îl plasează într-un plan moral superior. Structural, opera este bine construită, în special, prin segmentarea în cele 3 părți; scheletul acțiunii este armonios conturat, iar cuvintele care îl îmbracă sunt potrivite.
Un roman ușor atipic pentru Drumeș (în sensul bun din punctul meu de vedere, nefiind un fan înfocat al Invitației la vals), cu tentă de roman polițist - m-am simțit puțin ca și când aș fi recitit Crima din Orient Express - din care nu lipsesc însă viziunea idealistă și povestea (sau mai degrabă poveștile!?) de dragoste. Doctorul Ilarie Magheru este un personaj complex, tipul intelectualului nobil, chinuit de întrebări existențiale și contradicții. Până și mobilul presupusei crime este cumva unul nobil, obținerea sumei necesare unor cercetări în medicină. Finalul nu mi s-a părut neapărat previzibil, cel puțin nu până la un anumit punct.
Beletristică "bulevardieră", de consum, din interbelic, plus un motiv dostoievskian, dar cu o forță narativă sau de introspecție sub Cezar Petrescu sau Gib Mihăescu.
--------------------------------------
"Da, își zise, viața e croită pentru fericiri mari și mici. Cele mari sunt rare, se întâmplă când nu te aștepți sau nu se întâmplă deloc. Trebuie să te mulțumești cu cele mici, de fiecare zi, care, dacă le aduni, fac mai mult decât una mare. Și pe urmă o fericire prea mare omoară omul, e nenorocire curată..."
O carte concentrată mai mult pe acțiune, decât pe analiza psihologică. O idee interesantă cu mult potențial, diferită de romanele pentru care Mihail Drumeș e cunoscut.
6/5🌟wow. thriller? mister? roman polițist? roman psihologic? Cazul Magheru le are pe toate. nici nu știu de unde să încep, i knew what i was doing când am lăsat acest roman la final. Invitația la vals si Scrisoare de dragoste au ajuns imediat în topul de cărți preferate, și în timp ce amânam acest roman, așteptările mele deveneau din ce în ce mai mari, deși nu știam la ce să mă aștept, am început lectura cu 0 spoilere sau descrieri ale cărții, dar ce pot spune e că imediat dupa ce-am terminat-o, a devenit cartea mea favorită. o operă senzațională, excelentă, întruchiparea superlativului absolut, cu un limbaj impecabil și un fir narativ captivant. alternanța narațiunii la pers I cu pers a III a???!! it was a need!! opera n-ar fi avut același impact dacă se rezuma la un singur tip de perspectivă. Mihail Drumeș este pe departe cel mai talentat autor cu care am avut ocazia să fac cunoștință. autorul perfect pentru atunci când te afli in reading slump, pentru atunci când vrei să citești o carte pe care n-o poți lăsa jos din mâini, pe scurt e autorul potrivit fiecărei situații. toate cărțile lui drumeș au un farmec aparte, sunt scrise cu o originalitate si o melodicitate a frazelor nemaiîntâlnită, cel puțin de mine. thriller din perioada interbelică? yes! și e atât de bine scris, ar putea concura lejer cu orice roman contemporan. capitolele imprevizibile m au pus constant pe gânduri, iar imediat după ce închideam cartea mă gândeam la ce ar putea să se întâmple n continuare. greu de crezut, dar în aceste 3 zile în care am parcurs această capodoperă, it was the only thing i could thing about. am citit-o dintr-o răsuflare (de fapt 3), iar capitolul intitulat “procesul” a fost partea mea preferată, atât de bine scrisă încât merită un premiu separat. desigur că n-au lipsit personajele complexe, chiar nu mă așteptam la altceva, autorul acesta never failed to amaze me, iar cazul magheru n a fost o excepție! it’s a must-read. o s-o recomand tuturor (îi oblig de fapt, știu că-mi vor mulțumi!!!) aș putea vorbi la nesfârșit despre minunăția aceasta și sunt convinsă că nu voi trece prea curând peste. ca să n-o mai lungesc, să nu uităm de sintagmele filosofice referitoare la psiho-analiză:
“Mașinăria asta a creierului e un labirint fără început și sfârșit. Vrem să descurcăm un gând și ne încurcăm într-o mie...Cine se încumetă să umble prin universul ăsta, e nebun de legat. Mă depășește…”
"Căutam liniştea. Ce prostie gogonată! Unde era s-o găsesc pe suprafaţa pământului dacă în mine izbucnise furtuna? Mie îmi trebuia şi afară furtună, şi încă una şi mai puternică, pentru a o năbuși pe cea dinăuntru..."
,,Eram singur pe pământ, plecase toată lumea din mine, chiar eu însumi."
„[...] viața e croită pentru fericiri mari si mici. Cele mari sunt rare, se întâmplă cand nu te aștepți, sau nu se întâmplă deloc. Trebuie să te mulțumești cu cele mici, de fiecare zi, pe care, dacă le aduni, fac mai mult decât una mare. Și pe urmă, o fericire prea mare omoară omul, e nenorocire curată..."
"Dacă întâmplările din ultimii ani ai existenței mele ar fi aşternute într-o carte, lectorul ar spune: da, e plăcut să citeşti, numai că asemenea lucruri nu se întâmplă în viaţă, autorul le-a aranjat cu mâna. Nu, nu, e o minciună, n-au fost ticluite, faptele s-au întâmplat în realitate, există, precum vezi, cum vede oricine.
Căci viaţa e mai bogată decât orice imaginație. Toate astea eu le-am creat, datorită acestei forţe universale care se cheamă dragostea."
Interpretarea mea ar fi că romanul se bazează pe principiul “totul se întâmplă cu un motiv”, răul devind astfel necesar formării personajului.
Am văzut o recenzie pe bookstagram și m-a facut curioasă. Sinceră să fiu, nu îmi amintesc dacă am citit cartea sau nu, însă am găsit și eu o ediție din 1991 în biblioteca părinților mei și m-am apucat de citit.
Viața lui Ilarie Magheru este presărată cu suișuri și coborâșuri: deși are o copilărie fericită și părinți cu stare, mama îi moare în copilărie. Apoi îi moare iubita, cu care se căsătorește postum. Datorită acestor tragedii, hotărăște să devină medic. Student strălucit, poreclit "Savantul", ajunge medic la Pitești. Visul său este să plece în India și să descopere legătura dintre minte și trup, pentru a crește șansele de vindecare ale pacienților săi. Așa că se gândește obsesiv cum să facă rost de banii pentru călătorie. Ocazia se ivește și face rost de 50.000 lei când se așteaptă mai puțin, însă împrejurările nu sunt favorabile și nu poate folosi banii imediat.
Un roman complex despre puterea autosugestiei, dar și despre cea a dragostei. Un personaj convins de fapta sa, pe care o susține până în pânzele albe și pe care, chinuit de remușcări, o mărturisește public. Cazul, atât de bine construit de subconștientul inculpatului, este demontat când apar noi dezvăluiri.
Mi-a plăcut finalul neașteptat, lungul șir de coincidențe, modul în care au fost construite personajele și mai ales doctorul Magheru. Pentru el, "viața e mai bogată decât orice imaginație".
This entire review has been hidden because of spoilers.
Un roman de excepții. Am rămas atât de impresionată de abilitatea lui Drumeș de a da viață personajelor și a înflăcăra toate întâmplările. O lucrare de-a dreptul fascinantă, ce merită sacrificiul câtorva zile pentru a o lectura.