Moartea la Tomis

by Marin Mincu

Carte distinsa cu Premiul National pentru Roman (Bergamo, 1998).
Urmind procedeul evocarii unei figuri istorice prin intermediul unui asa-zis jurnal al protagonistului, precum in precedentul roman, Jurnalul lui Dracula, Marin Mincu ni-l infatiseaza aici pe poetul Ovidiu, exilat la Tomis. Rod al unor lecturi critice a operelor lui Ovidiu, romanul este o fictiune impresionanta, o viata posibila a poetului, din care nu lipsesc conflictele interioare, drama exilului si, nu in ultimul rind, relatia cu o femeie, Aia, preoteasa a zeului Zamolxis, care ii ofera poetului o cale spre regasirea de sine.
„Aceasta carte a lui Marin Mincu (pe care nu pot decide daca s-o numesc roman sau biografie transformata in mit) ne restituie un Ovidiu necunoscut, aflat intr-un loc pierdut undeva, de care multi au luat cunostinta doar pentru ca Ovidiu il ura. Mi s-a intimplat sa citesc manuscrisul lui Mincu exact in locurile despre care vorbeste, pe malul Marii Negre, unde toti isi mai amintesc cu mindrie si afectiune de un om care n-ar fi vrut sa traiasca printre ei. M-am simtit atras deopotriva atit de elegia poetului disperat, cit si de epopeea getilor care l-au iubit. Si chiar daca Ovidiu n-ar fi existat niciodata, aceasta carte a lui Mincu m-ar fermeca in aceeasi masura.” (Umberto Eco)

Genres: Fiction

272 pages, Paperback

First published January 1, 1997

About the author

Marin Mincu a fost un poet, critic literar, istoric literar, semiolog și eseist român.

Colaborator la toate revistele literare din țară, deținând rubrică permanentă la Amfiteatru (Confruntări critice), Luceafărul (Semn), România literară (Poezia tânără), Viața românească (Intermezzo), Paradigma (editorial), Ziua literară (cronică literară), Tomis (Repere), Contemporanul –Ideea europeană (Intermezzo), etc. A avut rubrică săptămânală permanentă («Accente») în pagina culturală a ziarului „Cotidianul” (1999-2004). De asemenea, colaborator la unele reviste italiene: Alfabeta (Milano), La fiera letteraria (Roma), Strumenti critici (Torino), Uomo e cultura (Palermo), Il cavallo di Troia (Roma), Inventario (Firenze), L’Indice (Torino), Il Ponte (Firenze), La nuova Rivista Europea (Milano, unde a făcut parte din Colegiul european de redacție) etc. Inițiative culturale: Membru fondator al Universității Ovidius din Constanța (1990, fiind numit primul rector, funcție la care renunță pentru că, în același timp, era și profesor titular la Facultatea de litere și filozofie a Universității din Florența). Înființează revista culturală Paradigma (1993) și Editura Pontica (1991) în cadrul căreia coordonează colecția „Biblioteca italiană” și colecția de poezie Euridice. Președinte al Cenaclului Euridice al Uniunii Scriitorilor (2002-2003) și, în continuare – până în 2008, al Muzeului Literaturii Române. Fondator al Premiului literar Euridice (2005, în exclusivitate pentru tinerii autori), actualmente premiul literar „Marin Mincu”.

Debut: cu critică în Gazeta literară (articolul „Stilul criticii”, 30 aprilie 1964) și cu poezii în revista Amfiteatru (aprilie 1966).

Debut editorial: în poezie cu vol. Cumpănă (Editura pentru literatură, 1968); în critică: Critice (Editura pentru literatură, 1969); în roman: Intermezzo ( Editura Albatros, 1984).

Reviews

[Jacques le fataliste et son maître · Rating 1 out of 5]

Congerie di riflessioni irrelate sulla vita e sulla morte. Di quest’ultima, con la scusa dei culti misterici dei geti, è anche offerta un’immagine ideologicamente ambigua, tra l’estetizzante e il sacrificale. Un paio di esempi: «credo che l’agonia sia il momento più vitale concesso agli esseri viventi. Quelle stille di vita che combattono fieramente per annientare la morte hanno una determinazione, una forza e uno slancio che mai, prima di allora, la vita aveva avuto occasione di mostrare» (ideale della bella morte ecc. e neanche tanto fra le righe una critica all’esistenza quotidiana, banale nel suo tenersi al riparo dalla morte ecc.); «nulla di ciò che vive può restare tale se non gli si conferiscono vita e anima, attraverso il sacrificio di un’altra vita. Soltanto una morte violenta può garantire questo, dato che interrompe un’esistenza che non è ancora giunta al suo naturale epilogo. La morte rituale è quindi in grado di far scaturire l’energia che assicura la perennità della vita che essa stessa ha generato» (aberrante concezione sacrificale, tra l’altro articolata anche in modo banale).
Se si è interessati al romanzo dell’esilio di Ovidio sul mar Nero, meglio rivolgersi all’intimistico e struggente Dio è nato in esilio, di V. Horia: http://www.anobii.com/books/0131d56a8...