What do you think?
Rate this book
Pensiunea doamnei Pipersberg
Ediție cenzurată.
„Sînt unul dintre aceia care au savurat cu delicii cartea lui H. Bonciu. Nu m-au speriat unele cruzimi. Am urmat pas cu pas evoluția eroului central, cu gusturile lui de profanare, dar și cu teribilele lui remușcări. Cuvintele sîngeră. Cum există mari admiratori ai lui Céline sau Axel Munthe și nu observă că autorul român este din aceeași familie? Am iubit sufletul lui complicat, chiar dacă nu am cunoscut aceleași întîmplări. Și ce minunată mi-a apărut sinuozitatea gîndurilor lui.” (Anton Holban)
„Dintr-o mocirlă de culori crude, frecată toată cu funigei de aur, bidineaua lui plină şi grasă, ridicată pe schela cea mai înaltă, zugrăveşte în fresca universală a balamucului sufletesc, la care fiecare adăugăm smîngăleala fierbinte a sîngelui nostru, o figură sau un interval.” (Tudor Arghezi)
„Sînt unul dintre aceia care au savurat cu delicii cartea lui H. Bonciu. Nu m-au speriat unele cruzimi. Am urmat pas cu pas evoluția eroului central, cu gusturile lui de profanare, dar și cu teribilele lui remușcări. Cuvintele sîngeră. Cum există mari admiratori ai lui Céline sau Axel Munthe și nu observă că autorul român este din aceeași familie? Am iubit sufletul lui complicat, chiar dacă nu am cunoscut aceleași întîmplări. Și ce minunată mi-a apărut sinuozitatea gîndurilor lui.” (Anton Holban)
„Dintr-o mocirlă de culori crude, frecată toată cu funigei de aur, bidineaua lui plină şi grasă, ridicată pe schela cea mai înaltă, zugrăveşte în fresca universală a balamucului sufletesc, la care fiecare adăugăm smîngăleala fierbinte a sîngelui nostru, o figură sau un interval.” (Tudor Arghezi)
- GenresRomanian Literature
200 pages, Paperback
Published January 1, 1984
About the author
Horia Bonciu
8 books1 followerHoria Bonciu (cunoscut și ca H. Bonciu) este pseudonimul literar al lui Beniamin Haimovici, fiul lui Carol Haimovici și al Ghizelei, poet și prozator de avangardă al perioadei interbelice, asociat cu expresionismul, suprarealismul și postmodernismul.
S-a remarcat mai întâi prin poezie (debutează în 1932 cu volumul Lada cu năluci), apoi prin cele două romane de factură expresionistă, Bagaj... (1934) și Pensiunea doamnei Pipersberg (1936), care îi aduc consacrarea artistică, în mare parte postumă, dar și antipatiile criticilor tradiționaliști (Nicolae Iorga), la care se adaugă respingerile categorice ale ideologilor extremei drepte.
A frecventat cercurile artistice din Viena și Berlin, în calitate de corespondent al ziarului Rampa, familiarizându-se cu anumite tendințe literare ale vremii (neo-romantism, simbolism, expresionism). Nu și-a finalizat studiile universitare. Acuzat de pornografie, asemenea unor confrați cum ar fi Mircea Eliade, Geo Bogza sau Mihail Sebastian, i se intentează un proces de presă răsunător în 1937, dar numeroși intelectuali, în frunte cu Eugen Lovinescu, îi sar în apărare.
Este citat de Mircea Cărtărescu în volumul Postmodernismul românesc drept unul dintre precursorii acestui curent literar.
S-a remarcat mai întâi prin poezie (debutează în 1932 cu volumul Lada cu năluci), apoi prin cele două romane de factură expresionistă, Bagaj... (1934) și Pensiunea doamnei Pipersberg (1936), care îi aduc consacrarea artistică, în mare parte postumă, dar și antipatiile criticilor tradiționaliști (Nicolae Iorga), la care se adaugă respingerile categorice ale ideologilor extremei drepte.
A frecventat cercurile artistice din Viena și Berlin, în calitate de corespondent al ziarului Rampa, familiarizându-se cu anumite tendințe literare ale vremii (neo-romantism, simbolism, expresionism). Nu și-a finalizat studiile universitare. Acuzat de pornografie, asemenea unor confrați cum ar fi Mircea Eliade, Geo Bogza sau Mihail Sebastian, i se intentează un proces de presă răsunător în 1937, dar numeroși intelectuali, în frunte cu Eugen Lovinescu, îi sar în apărare.
Este citat de Mircea Cărtărescu în volumul Postmodernismul românesc drept unul dintre precursorii acestui curent literar.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 of 1 review
January 26, 2023
„În una din aceste inutile evadări cu pocăite reîntoarceri o văzui pe Amidé, în fundul unei curți. Era desculță, cu genunchii ușor îndoiți. Stătea în picioare, aplecată din șale, cu mîinile înfundate în apa din găleata puțului.
Prea departe ca să-i pot desluși chipul, mă înclinai rezimîndu-mă cu coatele de zidul scund al curții.
Ulița pietruită grosolan era pustie în calmul alb ca varul. Septembrică fu lumea în amiaza aceea.
Amidé tresărise, la primul șuierat și rămase în ascultare, neclintită. La a doua chemare, dînsa întoarse capul către poartă. Mă zărise. Îi făcui semn să se apropie și veni.
Era o tătăroaică de vreo șaptesprezece ani, cu ochii cafenii în migdală.
Căpșorul acela cu fața mică măslinie, cu nările arcuite în aripile nasului ușor coroiat, cu gurița adusă la colțuri, cu buza de sus ușor înălțată și crestată parcă de cuțit, părea uluitoarea capodoperă a unui descreierat genial.
Zîmbetul meu cel mai blînd și cel mai plin de bunătate dăruit atunci, o făcu să-mi înțeleagă admirația.
— Mă cheamă Amidé, spuse dînsa fără s-o întreb.
Pronunțase vorbele fără efort, parcă fără a întrebuința aerul plămînilor, construind o gamă surdă de țimbal cu coarde și ciocănașe de lemn.
Tăcurăm o secundă.
— Uite, Amidé, ține să-ți cumperi mărgele, spusei prietenos, scoțînd din buzunar un pumn de monede.
Ea întinse o mînă de pămînt, mică și muiată în apa găleții. O brățară de argint, încolăcită ca un șarpe subțire, îi strîngea antebrațul deasupra încheieturii palmei, în care număra banii cu pauze dinadins prelungite.
Îi luase, fără să clipească și fără nici un gest de mulțumire.” (pp. 98-99)
„Din mormanul cărților, deschid una, la întîmplare, și citesc o pagină de Schnitzler: «Maria mergea lîngă Felix, fără să-l țină la braț».
Acest «fără să-l țină la braț», s-a tipărit de zeci de mii de ori, numai fiindcă romancierul ținea să se știe că Maria mergea lîngă Felix, fără însă să-l țină de braț. Sînt amănunte cu care se poate împlini ușor o mie de pagini, în vreme ce oamenii care scriu: «Pornesc la braț cu moartea», zmîngălesc cu roșul din artere și cu verdele din lichidul cefalo-rachidian, o pagină după cealaltă și pînă la moarte nu izbutesc să rămînă mulțumiți de un singur gînd așternut pe hîrtie.
… Oamenii și cărțile se repetă și se imită, pînă vine vremea cînd nu mai vrei să cunoști oamenii și cînd nu mai dorești să citești cărți. E timpul ca să-ți scoți din suflet ca dintr-un cufăr cu miros de naftalină, ființele generațiilor trecute, care au bătut același drum, spre moarte, sau spre locuri prin care niciodată nu vei mai pătrunde…” (p. 150)
„… O carte despre suflet nu are nici un rost, numai dacă nu cuprinde duh, din scoarță în scoarță, chiar și atunci cînd acel ce o scrie, consumat de o flacără mistuitoare, caută să-și stîrnească propriu-i suflet. Nu este deloc plăcut să scrii o asemenea carte. E preferabil să te joci cu un pumn de diamante și să le răstorni dintr-o palmă în cealaltă, cînd soarele scapără scîntei în boabele de preț, vînturate cu îndemînare.” (p. 178)
Prea departe ca să-i pot desluși chipul, mă înclinai rezimîndu-mă cu coatele de zidul scund al curții.
Ulița pietruită grosolan era pustie în calmul alb ca varul. Septembrică fu lumea în amiaza aceea.
Amidé tresărise, la primul șuierat și rămase în ascultare, neclintită. La a doua chemare, dînsa întoarse capul către poartă. Mă zărise. Îi făcui semn să se apropie și veni.
Era o tătăroaică de vreo șaptesprezece ani, cu ochii cafenii în migdală.
Căpșorul acela cu fața mică măslinie, cu nările arcuite în aripile nasului ușor coroiat, cu gurița adusă la colțuri, cu buza de sus ușor înălțată și crestată parcă de cuțit, părea uluitoarea capodoperă a unui descreierat genial.
Zîmbetul meu cel mai blînd și cel mai plin de bunătate dăruit atunci, o făcu să-mi înțeleagă admirația.
— Mă cheamă Amidé, spuse dînsa fără s-o întreb.
Pronunțase vorbele fără efort, parcă fără a întrebuința aerul plămînilor, construind o gamă surdă de țimbal cu coarde și ciocănașe de lemn.
Tăcurăm o secundă.
— Uite, Amidé, ține să-ți cumperi mărgele, spusei prietenos, scoțînd din buzunar un pumn de monede.
Ea întinse o mînă de pămînt, mică și muiată în apa găleții. O brățară de argint, încolăcită ca un șarpe subțire, îi strîngea antebrațul deasupra încheieturii palmei, în care număra banii cu pauze dinadins prelungite.
Îi luase, fără să clipească și fără nici un gest de mulțumire.” (pp. 98-99)
„Din mormanul cărților, deschid una, la întîmplare, și citesc o pagină de Schnitzler: «Maria mergea lîngă Felix, fără să-l țină la braț».
Acest «fără să-l țină la braț», s-a tipărit de zeci de mii de ori, numai fiindcă romancierul ținea să se știe că Maria mergea lîngă Felix, fără însă să-l țină de braț. Sînt amănunte cu care se poate împlini ușor o mie de pagini, în vreme ce oamenii care scriu: «Pornesc la braț cu moartea», zmîngălesc cu roșul din artere și cu verdele din lichidul cefalo-rachidian, o pagină după cealaltă și pînă la moarte nu izbutesc să rămînă mulțumiți de un singur gînd așternut pe hîrtie.
… Oamenii și cărțile se repetă și se imită, pînă vine vremea cînd nu mai vrei să cunoști oamenii și cînd nu mai dorești să citești cărți. E timpul ca să-ți scoți din suflet ca dintr-un cufăr cu miros de naftalină, ființele generațiilor trecute, care au bătut același drum, spre moarte, sau spre locuri prin care niciodată nu vei mai pătrunde…” (p. 150)
„… O carte despre suflet nu are nici un rost, numai dacă nu cuprinde duh, din scoarță în scoarță, chiar și atunci cînd acel ce o scrie, consumat de o flacără mistuitoare, caută să-și stîrnească propriu-i suflet. Nu este deloc plăcut să scrii o asemenea carte. E preferabil să te joci cu un pumn de diamante și să le răstorni dintr-o palmă în cealaltă, cînd soarele scapără scîntei în boabele de preț, vînturate cu îndemînare.” (p. 178)
Displaying 1 of 1 review