Neindestulator comentat, poemul lui Ion Caraion tinde sa ocupe, fara sa intrebe pe cineva, cu ori fara consimtamantul care ne apartine, locul pe care-l merita. In firea sa cea mai adanca pulseaza un amar trufie, insa si o stranie, indarjita, vigoare (in razboi cu oboseala ori nascuta din dansa), care-i dicteaza sa procedeze asa si nu altfel. Suprafata sa doar atat de abrupta, nesimetrica, taioasa si dispretuitoare e facuta mai curand sa respinga, decat, dupa normele obisnuite ale confortului sentimental, sa atraga si, sa ademeneasca. Insa exterioritatea de atatea ori rebarabativa ascunde un miez contrariant, o sensibilitate mult prea vie. Structural, prezenta poezie e tensionata si de o anumita sensibilitate de a fi in contratimp, o sensibilitate innascuta, care o face sa mearga contra modei, sa socheze si sa displaca.
delectare apocaliptică. triluri și balade cântate pe buza prăpastiei. prăpastia din prăpastie din prăpastie din prăpastie. lumina strecurată mai indică numai hăul. strigăte-n niciunde ricoșate-nspre sursă. moartea șuieră pe la urechile poemelor. le face să fie. să se trezească. să se zgribulească. să fie în alertă. să fie alerta. o alertă mută, statică, degenerată.
Ion Caraion nu are vână poetică, are mitraliere și tunuri poetice și o întreagă armată de umbre. de-a dreptul zguduitor, esențial pentru oricine se azvarle-n literatura română sau pentru cine cade-n păcatul poeziei. miza poeziilor e una profund ontologică, miză a descoperirii și uitării (fără de care “descoperirea” nu poate fi), a intrării și ieșirii (fără de care “intrarea” nu poate fi), a nimănui și a tuturor (fără de care “nimeni” nu poate fi), a iubirii și a morții (fără de care “iubirea” nu poate fi), dacă ne ghidăm după titlu. volumul acesta (300 și un pic de pagini) face cât o-ntreagă operă poetică (părând a fi secționată pe mai multe volume mici), dar aici vorbesc strict de intensitate. deși coerența volumului este una impecabilă, cu un cap și o coadă clare (dar nu destul, așa cum trebuie), în fond nu are nici început, nici sfârșit; sentimentul constant fiind acela de “între”. te strâng pereții. sauna se comprimă. te strivește.
se resimte un aer orfic de-a lungul întregului volum, iar din asta rezultă că dragostea chiar e pseudonimul morții.
așa cum studiul lui Ion Caraion despre opera lui Bacovia poartă titlul “Sfîrșitul continuu”, la fel de bine ar putea și acest volum să poarte titlul respectiv, influența se simte din Lună. dar nu e cazul să invocăm elemente de istorie și/sau teorie literară, ne raportăm la senzații. nu fentăm.
nici de bucurie nu te-ai atins nici de mâncare sânii mei nu te-au dogorât și buzelor mele nu le-ai auzit strigătul îmi pare rău că nu știi să mă urăști, nu că m-ai iubit strâmb
uneori însă am impresia că ai venit și atunci sunt mai singură decât singurătatea...
Modul prin care Ion Caraion reușește să treazească amintiri, nostalgie și emoții prin versurile sale este inexplicabil de frumos, sau măcar eu cu această impresie am rămas după ce i-am citit poeziile, unele dintre care m-au lăsat speechless. Sunt de părere că acest poet fantastic ar trebui să fie promovat mult mai mult, deoarece deține un talent de geniu, o frumusețe pură, exprimând imagini aproape paradisiace. Diversitatea poeziilor sale este de asemenea admirabilă, lucru pe care nu îl găsești tot timpul. La foarte mulți poeți, tot timpul găsești aceleași teme și simboluri. Ion Caraion atinge mult mai multe teme și subiecte pe care le îmbină în metafore care parcă sunt dintr-un alt univers, unește cuvinte care nu au nicio legătură una cu cealaltă, în toate volumele sale, creând astfel o natură nouă, unică și originală.