What do you think?
Rate this book
O poveste cu Horatiu
240 pages, Paperback
First published January 1, 2014
5 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 2 of 2 reviews
November 2, 2018
Continutul este de 5 stele(e Malaele :)), dar stilul este uneori un pic prea elitist(posibil intentionat) pentru gustul meu.
De asemenea stilul difera de la un capitol la altul, uneori radical schimbat pentru capitole successive-banuiesc ca au fost scrise in perioade diferite de timp(spoiler: majoritatea sunt critici de teatru pentru piese de/cu Horatiu).
De asemenea stilul difera de la un capitol la altul, uneori radical schimbat pentru capitole successive-banuiesc ca au fost scrise in perioade diferite de timp(spoiler: majoritatea sunt critici de teatru pentru piese de/cu Horatiu).
October 24, 2021
16 aprilie 2012. La cererea publicului, pe scena mare a Teatrului Naţional se reia spectacolul Caramitru – Mălăele, câte-n lună şi în stele. Un dublu recital al celor două vedete în care a fost invitat şi tânărul violoncelist de mare viitor, Adrian Naidin. Poezii, fragmente din spectacole anterioare, umor şi o infinită plăcere a improvizaţiei care se soldează cu un moment unic. Publicul intonează o canţonetă la unison cu solistul şi la invitaţia acestuia. Participă cu talent făcând să tremure de murmurul lui aerul într-o sală de circa 1000 de locuri. O clipă unică de comuniune
scenă-sală, cum rar mi-a fost dat să văd. Semn că cei din sală se simt bine.
Momentul e savurat cu multă satisfacţie şi de protagonişti. În recital, Caramitru cu stilul lui romantic încercând şi unele volute jucăuşe, Mălăele aşteptat pentru a destinde atmosfera cu umorul lui sec şi verbul hotărât când e vorba de texte satirice.
„Ce părere ai despre România? Mie-mi place, domnule!“ şopteşte în microfon, tună la adresa politichiei, se unduieşte privind balcoanele, se alintă mulţumit de familiaritatea şi simpatia care i se arată. Tehnica actorului e una minimalistă. Economie de gesturi, de vorbe, de mişcare. Mălăele e un personaj mai degrabă concis, laconic. I se trage poate şi de la practica desenului care mizează pe concentrarea ideii şi precizia liniei. Şi de la poezie. Îi place poezia. Mai ales poeţii care desenează, pictează colorat din vorbe. Emil Brumaru spre exemplu. Nu pierde ocazia de a se tolăni senzual pe vorbele lui slobode, la limita bunei-cuviinţe pe care n-o încalcă însă, niciodată. Frumuseţea serii aceleia a stat însă în empatie. Cei doi actori, muzica şi noi, cei care de dincolo de rampă le urmăream gândurile, glasurile, melodia. O nenumită ştiinţă a măsurii guvernează aceste întâlniri de suflet, fără un text la bază. Trioul e bine armonizat. Peste violoncelul divin al lui Naidin şi vocea baritonală a lui Caramitru, umorul fin, prezenţa subtilă a lui Mălăele, triumfă. Îl privesc stând lini-
ştit în fotoliul care-i e rezervat pe scenă cu iPod-ul pe genunchi. Locul meu e chiar în dreptul lui, aproape de scenă. Pare detaşat, dar cât de implicat, în postura asta relaxată urmărind pe sub sprâncene, vizibil preocupat, partiturile celorlalţi. Solo-ul violoncelistului pare să-l surprindă. Ca şi happening-ul iniţiat de acesta cu spectatorii. Participă indirect însă la succesul celuilalt fiindcă şi aici marca generozităţii lui Mălăele e la ea acasă. De altfel nu cred că se pot întâmpla asemenea întâlniri în recital fără preţuiri reciproce.
scenă-sală, cum rar mi-a fost dat să văd. Semn că cei din sală se simt bine.
Momentul e savurat cu multă satisfacţie şi de protagonişti. În recital, Caramitru cu stilul lui romantic încercând şi unele volute jucăuşe, Mălăele aşteptat pentru a destinde atmosfera cu umorul lui sec şi verbul hotărât când e vorba de texte satirice.
„Ce părere ai despre România? Mie-mi place, domnule!“ şopteşte în microfon, tună la adresa politichiei, se unduieşte privind balcoanele, se alintă mulţumit de familiaritatea şi simpatia care i se arată. Tehnica actorului e una minimalistă. Economie de gesturi, de vorbe, de mişcare. Mălăele e un personaj mai degrabă concis, laconic. I se trage poate şi de la practica desenului care mizează pe concentrarea ideii şi precizia liniei. Şi de la poezie. Îi place poezia. Mai ales poeţii care desenează, pictează colorat din vorbe. Emil Brumaru spre exemplu. Nu pierde ocazia de a se tolăni senzual pe vorbele lui slobode, la limita bunei-cuviinţe pe care n-o încalcă însă, niciodată. Frumuseţea serii aceleia a stat însă în empatie. Cei doi actori, muzica şi noi, cei care de dincolo de rampă le urmăream gândurile, glasurile, melodia. O nenumită ştiinţă a măsurii guvernează aceste întâlniri de suflet, fără un text la bază. Trioul e bine armonizat. Peste violoncelul divin al lui Naidin şi vocea baritonală a lui Caramitru, umorul fin, prezenţa subtilă a lui Mălăele, triumfă. Îl privesc stând lini-
ştit în fotoliul care-i e rezervat pe scenă cu iPod-ul pe genunchi. Locul meu e chiar în dreptul lui, aproape de scenă. Pare detaşat, dar cât de implicat, în postura asta relaxată urmărind pe sub sprâncene, vizibil preocupat, partiturile celorlalţi. Solo-ul violoncelistului pare să-l surprindă. Ca şi happening-ul iniţiat de acesta cu spectatorii. Participă indirect însă la succesul celuilalt fiindcă şi aici marca generozităţii lui Mălăele e la ea acasă. De altfel nu cred că se pot întâmpla asemenea întâlniri în recital fără preţuiri reciproce.
Displaying 1 - 2 of 2 reviews