Istoria este scrisă de învingători, iar acest postulat se referă, de cele mai dese ori, chiar și la interacțiunea celor care au puterea cu cei dominați de putere. Metafora samavolniciei, a dizgrației umane se regăsește perfect în romanul „Apa neagră” de Joyce Carol Oates. Țin să menționez că am tot amânat lectura acestei cărți, deși, în repetate, rânduri îmi apărea în atenție. Se pare, totuși, că fiecare carte își are ceasul său de glorie, iar prima mea întâlnire cu Oates și-a meritat așteptarea din plin.
Haideți să aruncăm o privire asupra subiectului. Deci, romanul „Apa neagră” de Joyce Carol Oates prinde într-un cadru aproape cinematografic momentul când mașina unui senator american se îneacă cu o tânără invitată la bord. Acele câteva minute, ore de înec sunt prinse în lentoarea povestirii, exact ca și bolidul tras de mâlul întunecat și tăcut. Kelly Kelleher este o tânără exemplară, un adevărat patriot, care învață ce este și cu ce se mănâncă politica. E o fire ambițioasă, dar calmă, profund atașată de părinții săi, îndrăgostită de idealurile muncii sale.
Totul se desfășoară într-o armonie și o normalitate până apare el, acel Mister X, acel senator exemplar în fața reflectoarelor, care însă o asigură că viața sa intimă este de departe una dintre cele mai nefericite. Kelly crede, devine obedientă, vede carisma sa dincolo masca răpitorului. Cei doi se aventurează într-un roman delicat, fragil, un melanj de emoție și de păcat. Ei doi devin ilustrația unor rapoarte în care nu e loc de mândrie, în care jena își croiește ferm calea.
Iată-i gonind pe o stradă națională, îmbătați de alcool și de euforia fructului interzis. O mișcare greșită, galopantă și mașina derapează de pe șosea. De aici, Oates transformă narațiunea în cadre de film. Iată momentul căderii. Iată zbaterea celor doi. Iată momentul în care el o calcă pe cap ca să-și elibereze trupul scârnav din îmbrățișarea morții. Totul se desfășoară cu un încetinitor, de parcă acea apă neagră nu e altceva decât fluviul lui Charon, o trecere în neființă.
Oates e o naratoare care pare să adere la stilul inconfundabil al Virginiei Woolf. Acea manieră cu care spune lucrurile pe jumătate, lasă paranteze deschise, dă cititorului posibilitatea de a empatiza sau de a urî – toate la un loc dau cărții o formă lipsită de clișee. Joyce Carol Oates exploatează metehnele umane, dar fără verbalizarea excesivă, fără acel element profund moralizant. Este o baladă a unei morți stupide, în care se dezvăluie treptat, încet natura umană.
Pentru cei care nu cunosc substraturile romanului, acesta are la bază un eveniment real. Romanul a fost inspirat de incidentul Chappaquiddick, un accident de mașină cu un singur vehicul care a avut loc pe Insula Chappaquiddick din Massachusetts, în jurul miezului nopții, între vineri, 18 iulie și sâmbătă, 19 iulie 1969. Accidentul a fost cauzat de neglijența senatorului Edward M. (Ted) Kennedy și a dus la moartea pasagerului său, Mary Jo Kopechne, în vârstă de 28 de ani, care a rămas blocată în interiorul vehiculului.
Oates a câștigat atenția mea de cititor, pentru câteva motive:
- Nu a exploatat subiectul sexualității – nu veți găsi scene fierbinți, doar aluzii, suficient cât să prindă atenția cititorului;
- A redat moartea într-un joc literar de anvergură. Este dificil să captezi acele ultime momente în care victima traversează culoarul memoriei;
- Nu a plictisit. Nici un gram.
Cred că nu voi greși afirmând faptul că romanul „Apa neagră” de Joyce Carol Oates este obsedant, curajos, non-conformist, un veritabil elogiu adus purgatoriului uman.
Nota mea e 9 din 10.