What do you think?
Rate this book
Ecouri lichide de avocado
Arcane survolează și cartografiază foarte multe teritorii poetice. Uneori, Arcane e magie pură și se construiește strunind pocaluri, artefacte și ambrozie. Alteori, Arcane e acel sens abscons la care ajungem după foarte multe relecturi. Există și momente în care Arcane aduce poezia în tărâmul geek, unde imaginația guvernează peste faptul cotidian. Când intră în sfera tarotului, arcanele baleiază între călătoria spirituală și autoreferențialitatea care poate da naștere celor mai de impact versuri. Arcane încapsulează poezia sub formele sale variate: antologii tematice, debuturi surprinzătoare, reeditări îndelung așteptate și experimente care potențează epifanii literare.
„Ecourile lichide de avocado au densități diferite în funcție de momentul zilei în care le chestionezi. Tăișul lor ascuțit are când forma unor animale cu ochi blânzi, când prospețimea unor lămâi coapte. Tabloul e atent construit din mai multe straturi, în care se succed lentilele de maci și unghiile roșii de la picioare. Chiar dacă Noemina Câmpean nu intenționează să spună o poveste în mod uniform, efectul e exact acesta: o coeziune la nivel de limbaj, de imagini și chiar de psihanaliză. Unitatea nu se traduce nicidecum sub forma unui discurs monoton despre cancer și apropierea sfârșitului. Din contră, fiecare nouă filă este un diapazon cu care personajele din Ecouri lichide de avocado se (re)racordează la semnele vitale ale prezentului. Fără să țină cont de faptul că lucrurile nu vor mai fi făcute ca la carte.” (Andrei Zbîrnea)
„Ecourile lichide de avocado au densități diferite în funcție de momentul zilei în care le chestionezi. Tăișul lor ascuțit are când forma unor animale cu ochi blânzi, când prospețimea unor lămâi coapte. Tabloul e atent construit din mai multe straturi, în care se succed lentilele de maci și unghiile roșii de la picioare. Chiar dacă Noemina Câmpean nu intenționează să spună o poveste în mod uniform, efectul e exact acesta: o coeziune la nivel de limbaj, de imagini și chiar de psihanaliză. Unitatea nu se traduce nicidecum sub forma unui discurs monoton despre cancer și apropierea sfârșitului. Din contră, fiecare nouă filă este un diapazon cu care personajele din Ecouri lichide de avocado se (re)racordează la semnele vitale ale prezentului. Fără să țină cont de faptul că lucrurile nu vor mai fi făcute ca la carte.” (Andrei Zbîrnea)
96 pages, Paperback
Published January 1, 2025
5 people are currently reading
21 people want to read
About the author
Noemina Câmpean
5 books25 followers𝗡𝗼𝗲𝗺𝗶𝗻𝗮 𝗖𝗮̂𝗺𝗽𝗲𝗮𝗻 este poetă, psihanalistă și eseistă. Volume de poezie publicate: Nudul lui Pilat (2005), Culori ectopice (2022) si Ecouri lichide de avocado (2025). Practică psihanaliza în România și în Franța, fiind membră a Școlii de Psihanaliză a Forumurilor Câmpului Lacanian (EPFCL Franța). Deține un doctorat Summa cum laudae în Filologie la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, cu tema August Strindberg și Ingmar Bergman. Perspective comparatiste asupra durerii inocentului (studiu publicat în 2018). Este interesată de afinitățile dintre literatură, cinema și psihanaliză. A organizat Colocviul Internațional de Cinema, Teatru și Psihanaliză (Cluj-Napoca și București, 2018-2023).
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 47 reviews
March 19, 2026
În "Ecouri lichide de avocado", Noemina Câmpean livrează o poezie densă și viscerală, în care corpul, biografia și detaliul cotidian se topesc într-un flux viu, aproape neliniștitor. Aici, limbajul devine materie tactilă, iar imaginile, uneori brutale, alteori de o fragilitate care te ia prin surprindere, construiesc o lume poetică pe care o recunoști imediat după vocea sigură a autoarei.
Deși discursul mizează pe acumulare, nicio imagine nu este gratuită: totul servește unui univers coerent, unde memoria și spațiul domestic sunt menținute într-o tensiune constantă. E multă energie autentică în aceste pagini, o nevoie onestă de a împinge cuvintele până la limită, fără niciun compromis estetic.
Un volum care persistă prin forța și persistența imaginilor sale. Noemina Câmpean confirmă aici o voce poetică distinctă, capabilă să transforme intimitatea într-un spațiu intens și memorabil. De citit și de recitit.
Deși discursul mizează pe acumulare, nicio imagine nu este gratuită: totul servește unui univers coerent, unde memoria și spațiul domestic sunt menținute într-o tensiune constantă. E multă energie autentică în aceste pagini, o nevoie onestă de a împinge cuvintele până la limită, fără niciun compromis estetic.
Un volum care persistă prin forța și persistența imaginilor sale. Noemina Câmpean confirmă aici o voce poetică distinctă, capabilă să transforme intimitatea într-un spațiu intens și memorabil. De citit și de recitit.
March 22, 2026
”noemina nu e femeia lui Noe”, dar nici femeia lui Manole. ea este poezia, este lupta cu viața, lupta cu moartea pe care până în prezent a învins-o, iar noi camarazii tăcuți care nu au voie să bată în retragere.
Avocado - fructul interzis - am impresia că femeia de fapt e fructul, femeia a cărui sâmbure n-a reușit să se expulzeze un timp, din interiorul căruia țâșneau ecouri - zgomote albe și reci ca gheața, ascunse.
Poezie lichidă care spintecă, sfidează, iubește, de o complexitate care te blochează în fața unor cuvinte, a unor tablouri cu tușe fine, apoi groase în culori vibrante (roșu ca macul de pe copertă) care te ard din vârful degetelor picioarelor până în creștetul capului, îți dizlocă coloana vertebrală, te pălmuiesc, te urcă, te coboară.
Poezia-ecou care va străbate mult timp memoria celor care vor parcurge cele 95 de pagini.
February 24, 2026
Un volum care te atinge fără să forțeze, care îți vorbește cu o sinceritate dezarmantă. În paginile sale se simte o autenticitate vie, necosmetizată, iar vocea poetică a Noeminei Câmpean reușește să surprindă fragilitatea existenței cu o finețe rară. Versurile ei nu doar că ridică întrebări, ci creează acel spațiu interior în care începi, firesc, să găsești și răspunsuri.
Întoarcerea spre trecut nu este, aici, un refugiu, ci o cale de înțelegere. Prin rememorare, prezentul capătă contur, sens și profunzime. Este o poezie care te invită la introspecție. La „zbor”, dincolo de durere.
„ne vom lua de mână ne vom uni simetric degetele și vom uita discordiile din cufărul copilăriei”
„nu-i așa că nu ne putem situa în lumină decât după ce am pierdut-o”
„suntem mai aproape de copilărie decât de bătrânețe
ripostează el în scrisoarea celui bolnav de cancer”
Întoarcerea spre trecut nu este, aici, un refugiu, ci o cale de înțelegere. Prin rememorare, prezentul capătă contur, sens și profunzime. Este o poezie care te invită la introspecție. La „zbor”, dincolo de durere.
„ne vom lua de mână ne vom uni simetric degetele și vom uita discordiile din cufărul copilăriei”
„nu-i așa că nu ne putem situa în lumină decât după ce am pierdut-o”
„suntem mai aproape de copilărie decât de bătrânețe
ripostează el în scrisoarea celui bolnav de cancer”
This entire review has been hidden because of spoilers.
December 30, 2025
Ecouri lichide de avocado
Noemina Câmpean
Îndată ce am terminat prima lectură și am strecurat-o prin profunzimea propriei ființe, am avut un singur gând:
E o sculptură-n sânge!
Și am reluat lectura sub această taină, așezând "Ecouri lichide de avocado" între alte două taine: "Scrisorile de dragoste dintre F. Scott și Zelda și M-aș omorî pentru tine și alte povestiri- F. Scott Fitzgerald", unde iubirea e un compozit de nostalgie și speranță.
"Fericiți întru fericire până dincolo de vesnicie e tot ce putem face!" (Zelda către Scott - august 1936).
Pe lângă puternicele declarații de dragoste pe care și le fac, călătoresc prin artă, cuvinte și scriituri celebre, pe care le cuprind pentru a sculpta speranță sub piele, acolo unde sângele-i viu, năvalnic și antamat la viață.
Privirea îmi păstrează pe retină un puternic ecou, ce-mi va conduce lectura:
"În golul deschis de la un perete la celălalt
parfumul lor ascunde cantitatea de viață
și de lichide filtrate transpirate vară-iarnă"
Acest ecou îmbracă în umbra sa tot ce se aude, pentru a descoperi ceea ce inconștientul ascunde.
Pe viu și în real, privesc cum se reconstruiesc părți din istoria infantilă, atât sub raportul faptelor reale, cât și sub raportul fantasmelor, și-i mulțumesc tare Noeminei, că nu a zdrobit lichidul din avocado, făcând ca această compoziție să devină un act creator!
Între ieri și azi stau ecouri de răscoală, ce navighează neîntrerupt printre gânduri și silabe. Între Eros și Thanatos migrează pulsiuni în căutare de destin, într-un timp scos din repere, ce-și încearcă imprimarea dincolo de piele.
Cuvântul născut transcende cuvântul făurit în căutare de limbă spre săvârșirea limbajului, ce incursiune!
"Albul din ochi mutat în golul din limbaj"
Privesc în corpul golului și conchid:
Golul nu e un hău, ci un spațiu pe care memoria îl învie, golul alb este speranța de sub piele.
"Luna ofilită drept virgulă a lipsei de conformitate între feminin și masculin"
imersează jumătățile de mamă și tată, în alcătuirea unei imagini caricaturale care:
"Nu e suficient de satisfăcătoare să mențină un om în brațele vieții".
Oricât de crud ar părea, ochiul doar veghează ca suferința să nu dispară, altminteri va tinde să se recreeze în alt loc.
În Ecouri lichide de avocado, Noemina scrie într-o notă sfredelitor de inocentă, reverberantă și revigorantă, într-un dualism: foame și dragoste!
Sub imperiul unei emoții desăvârșite, privesc cum lichidul de avocado începe să se solidifice.
February 19, 2026
Până la acest volum de poezii am admirat, am apreciat, am dorit să recitesc, dar nu am plâns. Acesta a fost primul care a rupt bariera dintre admirație și emoție pură.
,,noemina nu e femeia lui noe, noemina nu e nici măcar sora lui/ ea scrie o poezie despre un sacrificiu temperat între prima și/ ultima respirație”.
La începutul volumului dădeam aprobator din cap, în semn de „Aha, da, exact, exact așa mă simt, exact așa este!”. Nici nu știam atunci cât de adevărate aveau să devină cuvintele Noeminei. Da, poate că suntem ,,jumătăți de mame jumătăți de tați în scheletele bananelor consumate”, dar un lucru este cert: avem trăiri asemănătoare și oh, Doamne, ce bine se simte când descoperi că nu ești singurul care simte ceea ce simți. Oare de câte ori să fi spus ,,exist doar pentru a nu spune că nu exist” sau ,, se presupunea că ar fi cazul să-mi treacă să merg mai departe/ să mă vindec de copilărie de lipsa iubirii” în această viață? Desigur, sub alte forme, dar esența rămâne aceeași.
Există volume de poezie pe care le admiri și există volume care te pun în fața propriei tale biografii emoționale. Volumul Noeminei face parte, fără îndoială, din a doua categorie. A pornit într-o expediție a sufletului ei, doar că a dat și peste al meu.
Volumul Noeminei nu oferă soluții, ci un limbaj pentru trăiri pe care mulți le poartă în tăcere. Și, poate cel mai important, oferă senzația aceea rară că nu ești singur în propriile tale suspendări.
În final, mi-am dat seama de un lucru foarte important! ,,e bine și așa rău cum e/ să ne fie bine ca să nu ne fie rău”
Mare adevăr grăiești, Noemina. Mare adevăr grăiești.
Îți mulțumesc.
…
,,poezia e terapie personală numai atunci când ai ce repara/ organ de imitație la răsăritul soarelui când pasiunea e oricum diminuată/ tânjesc ca vechiul testament să fie înlocuit cu altul/ cu o strategie proprie un nou nume și o privire panoramică diferită/ să zâmbesc larg peste uitarea ce-și găsește loc de parcare în garajul meu.”
,,noemina nu e femeia lui noe, noemina nu e nici măcar sora lui/ ea scrie o poezie despre un sacrificiu temperat între prima și/ ultima respirație”.
La începutul volumului dădeam aprobator din cap, în semn de „Aha, da, exact, exact așa mă simt, exact așa este!”. Nici nu știam atunci cât de adevărate aveau să devină cuvintele Noeminei. Da, poate că suntem ,,jumătăți de mame jumătăți de tați în scheletele bananelor consumate”, dar un lucru este cert: avem trăiri asemănătoare și oh, Doamne, ce bine se simte când descoperi că nu ești singurul care simte ceea ce simți. Oare de câte ori să fi spus ,,exist doar pentru a nu spune că nu exist” sau ,, se presupunea că ar fi cazul să-mi treacă să merg mai departe/ să mă vindec de copilărie de lipsa iubirii” în această viață? Desigur, sub alte forme, dar esența rămâne aceeași.
Există volume de poezie pe care le admiri și există volume care te pun în fața propriei tale biografii emoționale. Volumul Noeminei face parte, fără îndoială, din a doua categorie. A pornit într-o expediție a sufletului ei, doar că a dat și peste al meu.
Volumul Noeminei nu oferă soluții, ci un limbaj pentru trăiri pe care mulți le poartă în tăcere. Și, poate cel mai important, oferă senzația aceea rară că nu ești singur în propriile tale suspendări.
În final, mi-am dat seama de un lucru foarte important! ,,e bine și așa rău cum e/ să ne fie bine ca să nu ne fie rău”
Mare adevăr grăiești, Noemina. Mare adevăr grăiești.
Îți mulțumesc.
…
,,poezia e terapie personală numai atunci când ai ce repara/ organ de imitație la răsăritul soarelui când pasiunea e oricum diminuată/ tânjesc ca vechiul testament să fie înlocuit cu altul/ cu o strategie proprie un nou nume și o privire panoramică diferită/ să zâmbesc larg peste uitarea ce-și găsește loc de parcare în garajul meu.”
March 8, 2026
Volumul de poezie al Noeminei Câmpean Ecouri lichide de avocado este remarcabil prin construcția stratificată de momente personale surprinse în diferite intensități de exprimare. Pe lângă densitatea poemelor, ceea ce m-a captivat a fost orchestrația diferitelor axe ale odiseei liricului, prezentată în stilul cinematografic al lui Christopher Nolan. Lucrurile și evenimentele, de pe un anumit plan, încep să prindă sens pe măsura apropierii de finalul volumului, care nu oferă neapărat un deznodământ. Un asemenea sistem, pe lângă notițele numeroase realizate pe marginea paginilor volumului, m-a determinat să mă îndrept spre o a doua lectură: asemenea filmelor regizorului britanic, o a doua parcurgere ar putea oferi o nouă înțelegere (chiar diferită), deoarece volumul se desfășoară pe o axă dublă. Cea orizontală: narativul, ce nu respectă ordinea cronologică. Cea verticală: profunzimile și vârfurile în care te poartă poemele, având ca punct de plecare domesticul, corpul, bucătăria și toate tribulațiile binecunoscute ale modernității.
Restul cronicii se poate citi în Revista de Cultură Familia
https://revistafamilia.ro/?p=14968
Restul cronicii se poate citi în Revista de Cultură Familia
https://revistafamilia.ro/?p=14968
May 8, 2026
"ador canceroșii care nu mor de cancer dar mă întristează până la lacrimi partenerii lor"
niște poeme care radiază lumină, speranță - mă întorc la ea în zilele cu nori, și îmi face bine ☀️
niște poeme care radiază lumină, speranță - mă întorc la ea în zilele cu nori, și îmi face bine ☀️
December 3, 2025
”Ecourile lichide de avocado” survolează o istorie personală pentru a o face până la urmă a tuturor, precum arcanele din tarot. O dovadă de curaj și gingășie în a explora propriul suflet și a da sensuri comune celor mai intime trăiri. Într-un limbaj cheie-specific autoarei, gramatica poeziilor Noeminei psihanalizează – o dovadă de generozitate.
March 6, 2026
,,Ecouri lichide de avocado”-recenzie
de Noemina Câmpean
În volumul de versuri ,,Ecouri lichide de avocado” poeta Noemina Câmpean vrea să surprindă esența existențială a lumii, într-un mod șocant, orientat spre adevăr și tragedie. Este vorba despre o poetică a neobișnuitului, a prospețimii și a autenticității. Deschiderea poeziei se face prin exterioritatea propriului său limbaj. Și spre concertul existenței paradisiace și, deopotrivă, tragice. Metaforele poemelor devin micro-mituri unice, tulburătoare datorită faptului că pe poetă n-o interesează unicitatea eului, ci alteritatea sa prezentă în ceilalți oameni. Poemele sunt chemate să se lupte cu haosul printr-o permutare a sensurilor inițiale și printr-o ,,re-naștere” sui-generis a lor. Poemele reprezintă și o autobiografie lirică. Sub ,,arcanele” melancoliei, ni se promite o stare paradisiacă, dar timpul- laitmotiv-cenzurează totul: ,,Fericirea e la jumătate”, apar ,,jumătăți de copilărie”, ,,jumătăți de mamă” și ,,jumătăți de tată”. Tinerețea devine brusc bătrânețe, fructele promise sunt ,,zdrobite pe trotuare”, apar înmormântările îndrăgostiților asociate cu ,,florile de plastic decupate grosolan”. Sinestezia inedită din titlul volumului ne anunță că vom percepe universul poetic prin toate simțurile noastre omenești și dincolo de ele: inefabilul. Cuvântul, alt motiv important naște o a doua limbă, una tainică, ,,dar prima o sufocă pe a doua”- proces insidios de devorare a rostirii poetice. Satul e pierdut in secretul confesiunii, iar lucrurile casnice ale îndrăgostiților: ,,coșul de rufe”, ,,cada de baie”, ,,perdeaua de duș” se preschimbă în visuri stelare. ,,Stupoarea minciunii” reprezintă refuzul inautenticității. Apare și o interpretare de un romantism subliminal al motivului shakespearian(Romeo și Julieta). Poeta scrie în stil postmodern fără a renunța la delicate clin d` oeil-uri către textele clasice. E treaba cititorului să recunoască toate aceste aluzii culturale și să se bucure de ambiguitatea care îmbogățește textul. ,,Metaforele sunt prietenoase”, deoarece autoarea vânează frumusețea, iubirea, copilăria. Întoarcerea la copilărie și la inconștient sunt teme freudiene. Apar sentimentele de adorație, de idolatrie. Iubitul este ,,Prâslea cel voinic și cel mai iubit dintre pământeni”, iar tăcerea comunicatoare devine stăpână în timp ce cuvintele zboară între îndrăgostiți. Spre miezul operei, imaginea iubitului dispare și eroina se imaginează orfană ,,ca-ntr-un joc video într-o limbă virgină”. Emanațiile lui Thanatos încep să se simtă: prin morți, cimitire, cancere, ,,ciuperci otrăvitoare și halucinogene și cei doi care dormeau alături se transformă într-o jumătate de om”. Și sacrificiul suprem se realizează unind cele două pasiuni ale autoarei: ,,Voi ajunge psihanalistă expertă în mângăierea pacienților atinși de boli terminale.” Nici fluturele nu mai poate zbura, deoarece el rămâne prizonier pe viață într-un chihlimbar. O metaforă-simbol a ostracizării noastre tragice. Noemina Câmpean este un nume în sine, ca o pecete definitivă de valoare, care nu mai reprezintă neapărat un anume spațiu geografic și nu se revendică la o anumită tradiție literară. Este genul de poetă a cărei singură tradiție care poate fi luată în calcul este doar a propriei sale opere.
de Noemina Câmpean
În volumul de versuri ,,Ecouri lichide de avocado” poeta Noemina Câmpean vrea să surprindă esența existențială a lumii, într-un mod șocant, orientat spre adevăr și tragedie. Este vorba despre o poetică a neobișnuitului, a prospețimii și a autenticității. Deschiderea poeziei se face prin exterioritatea propriului său limbaj. Și spre concertul existenței paradisiace și, deopotrivă, tragice. Metaforele poemelor devin micro-mituri unice, tulburătoare datorită faptului că pe poetă n-o interesează unicitatea eului, ci alteritatea sa prezentă în ceilalți oameni. Poemele sunt chemate să se lupte cu haosul printr-o permutare a sensurilor inițiale și printr-o ,,re-naștere” sui-generis a lor. Poemele reprezintă și o autobiografie lirică. Sub ,,arcanele” melancoliei, ni se promite o stare paradisiacă, dar timpul- laitmotiv-cenzurează totul: ,,Fericirea e la jumătate”, apar ,,jumătăți de copilărie”, ,,jumătăți de mamă” și ,,jumătăți de tată”. Tinerețea devine brusc bătrânețe, fructele promise sunt ,,zdrobite pe trotuare”, apar înmormântările îndrăgostiților asociate cu ,,florile de plastic decupate grosolan”. Sinestezia inedită din titlul volumului ne anunță că vom percepe universul poetic prin toate simțurile noastre omenești și dincolo de ele: inefabilul. Cuvântul, alt motiv important naște o a doua limbă, una tainică, ,,dar prima o sufocă pe a doua”- proces insidios de devorare a rostirii poetice. Satul e pierdut in secretul confesiunii, iar lucrurile casnice ale îndrăgostiților: ,,coșul de rufe”, ,,cada de baie”, ,,perdeaua de duș” se preschimbă în visuri stelare. ,,Stupoarea minciunii” reprezintă refuzul inautenticității. Apare și o interpretare de un romantism subliminal al motivului shakespearian(Romeo și Julieta). Poeta scrie în stil postmodern fără a renunța la delicate clin d` oeil-uri către textele clasice. E treaba cititorului să recunoască toate aceste aluzii culturale și să se bucure de ambiguitatea care îmbogățește textul. ,,Metaforele sunt prietenoase”, deoarece autoarea vânează frumusețea, iubirea, copilăria. Întoarcerea la copilărie și la inconștient sunt teme freudiene. Apar sentimentele de adorație, de idolatrie. Iubitul este ,,Prâslea cel voinic și cel mai iubit dintre pământeni”, iar tăcerea comunicatoare devine stăpână în timp ce cuvintele zboară între îndrăgostiți. Spre miezul operei, imaginea iubitului dispare și eroina se imaginează orfană ,,ca-ntr-un joc video într-o limbă virgină”. Emanațiile lui Thanatos încep să se simtă: prin morți, cimitire, cancere, ,,ciuperci otrăvitoare și halucinogene și cei doi care dormeau alături se transformă într-o jumătate de om”. Și sacrificiul suprem se realizează unind cele două pasiuni ale autoarei: ,,Voi ajunge psihanalistă expertă în mângăierea pacienților atinși de boli terminale.” Nici fluturele nu mai poate zbura, deoarece el rămâne prizonier pe viață într-un chihlimbar. O metaforă-simbol a ostracizării noastre tragice. Noemina Câmpean este un nume în sine, ca o pecete definitivă de valoare, care nu mai reprezintă neapărat un anume spațiu geografic și nu se revendică la o anumită tradiție literară. Este genul de poetă a cărei singură tradiție care poate fi luată în calcul este doar a propriei sale opere.
January 21, 2026
Noemina Câmpean – ECOURI LICHIDE DE AVOCADO
Motto:
O carte care nu se citește, ci se traversează.
Unele cărți nu se deschid.
Se desfac.
Ca un fruct prea copt. Ca o rană care nu mai poate fi ținută sub piele.
Ecouri lichide de avocado aparține acestei categorii rare: volume care nu îți oferă sensuri, ci ți le schimbă.
Titlul însuși e o promisiune de alunecare: nu vorbește despre idei, ci despre texturi, nu despre concepte, ci despre stări. Avocado nu e aici fruct, ci organ interior. Lichidul nu e fluid, ci memorie. Ecoul nu e sunet, ci urma unei atingeri.
Poezia Noeminei Câmpean e o poezie a corpului care gândește și a gândului care sângerează discret. Nimic nu e strigat. Totul e insinuat. Versurile nu izbesc — ele se strecoară, ca o substanță caldă, printre apărările cititorului.
Cartea pare scrisă dintr-un spațiu în care:
"intimitatea nu mai e un loc sigur,
ci o rană care a învățat să respire."
Aici, realul nu e descris, ci dizolvat. Identitatea nu e afirmată, ci pusă în suspensie. Iubirea nu e celebrată, ci disecată cu o delicatețe aproape chirurgicală.
Există în aceste poeme o feminitate fără ornament, o luciditate senzorială care nu caută să seducă, ci să înțeleagă ce rămâne din noi după ce emoția a trecut.
Limbajul e controlat, dar nu rece. E precis, dar nu steril. E ca un bisturiu încălzit în palmă.
Noemina Câmpean nu scrie despre corp ca despre un obiect erotic, ci ca despre:
"un teritoriu de traducere între durere și memorie."
În Ecouri lichide de avocado, poezia nu e spectacol. E proces chimic. Reacție lentă. Oxidare. Ferment. Transformare.
Citind această carte, ai senzația că:
"cineva ți-a pus inima într-un blender existențial
și a păstrat doar ce nu se putea distruge."
Este o poezie contemporană în sensul profund: fragmentată, senzorială, tensionată, conștientă de precaritatea limbajului și totuși încăpățânată să creadă în el.
Nu e o carte care să placă ușor.
E o carte care rămâne.
Și uneori, rămâne în tine ca:
"gustul unei dimineți pe care n-ai trăit-o,
dar pe care corpul tău o recunoaște."
Motto:
O carte care nu se citește, ci se traversează.
Unele cărți nu se deschid.
Se desfac.
Ca un fruct prea copt. Ca o rană care nu mai poate fi ținută sub piele.
Ecouri lichide de avocado aparține acestei categorii rare: volume care nu îți oferă sensuri, ci ți le schimbă.
Titlul însuși e o promisiune de alunecare: nu vorbește despre idei, ci despre texturi, nu despre concepte, ci despre stări. Avocado nu e aici fruct, ci organ interior. Lichidul nu e fluid, ci memorie. Ecoul nu e sunet, ci urma unei atingeri.
Poezia Noeminei Câmpean e o poezie a corpului care gândește și a gândului care sângerează discret. Nimic nu e strigat. Totul e insinuat. Versurile nu izbesc — ele se strecoară, ca o substanță caldă, printre apărările cititorului.
Cartea pare scrisă dintr-un spațiu în care:
"intimitatea nu mai e un loc sigur,
ci o rană care a învățat să respire."
Aici, realul nu e descris, ci dizolvat. Identitatea nu e afirmată, ci pusă în suspensie. Iubirea nu e celebrată, ci disecată cu o delicatețe aproape chirurgicală.
Există în aceste poeme o feminitate fără ornament, o luciditate senzorială care nu caută să seducă, ci să înțeleagă ce rămâne din noi după ce emoția a trecut.
Limbajul e controlat, dar nu rece. E precis, dar nu steril. E ca un bisturiu încălzit în palmă.
Noemina Câmpean nu scrie despre corp ca despre un obiect erotic, ci ca despre:
"un teritoriu de traducere între durere și memorie."
În Ecouri lichide de avocado, poezia nu e spectacol. E proces chimic. Reacție lentă. Oxidare. Ferment. Transformare.
Citind această carte, ai senzația că:
"cineva ți-a pus inima într-un blender existențial
și a păstrat doar ce nu se putea distruge."
Este o poezie contemporană în sensul profund: fragmentată, senzorială, tensionată, conștientă de precaritatea limbajului și totuși încăpățânată să creadă în el.
Nu e o carte care să placă ușor.
E o carte care rămâne.
Și uneori, rămâne în tine ca:
"gustul unei dimineți pe care n-ai trăit-o,
dar pe care corpul tău o recunoaște."
February 13, 2026
Profunda, intensa si captivanta❣️
November 19, 2025
I was pleasantly surprised by a special style of writing, without commas, without sentences, a flight of thoughts, that seems the best to convey the inner state, the inner thoughts. Thoughts don't have punctuation of any kind. They just flow (intertwined with emotions) our minds without any control from our part.
I appreciate the courage of the poet to reveal herself, to undress, in mental intimacy, to an audience, which of course can judge. I believe that the introspection at the moment of writing, as well as that at the moment of presenting the poems, can help release trauma, to heal.
The presented vulnerability induces a deeper connection with the reader, inviting for self inspection, awareness, and in the end offering a helping the reader to heal themselves too.
I appreciate the courage of the poet to reveal herself, to undress, in mental intimacy, to an audience, which of course can judge. I believe that the introspection at the moment of writing, as well as that at the moment of presenting the poems, can help release trauma, to heal.
The presented vulnerability induces a deeper connection with the reader, inviting for self inspection, awareness, and in the end offering a helping the reader to heal themselves too.
Read
October 21, 2025timp de 9 luni mama și-a ascuns sarcina
când afli că ăsta nu e numai un vers, ci începutul vieții unei femei, parcă altfel citești cartea - începi să te întrebi care au fost începuturile noastre, pentru că poate ar fi fost cu totul altfel dacă am fi fost cu toții născuți chiar din iubire (așa cum se vând poveștile frumoase).
#asasunteu
când afli că ăsta nu e numai un vers, ci începutul vieții unei femei, parcă altfel citești cartea - începi să te întrebi care au fost începuturile noastre, pentru că poate ar fi fost cu totul altfel dacă am fi fost cu toții născuți chiar din iubire (așa cum se vând poveștile frumoase).
#asasunteu
November 19, 2025
Lansarea volumului m-a prins aproape nepregătită, cu o conectare de doar 20% (în pagini citite) la monologul interior dens din ecourile Noeminei, însă a fost un argument imbatabil să finalizez volumul și să-mi transform conștiința de cititor într-una fluidă, permeabilă la straturile multiple de semnificație din poeme. Era evident că pe lângă accentele biografiste și intimiste, Noemina Câmpean și-a dorit să-și răsfețe cititorii cu mult mai mult, de la confesiunea tandră, autentică, fixată în cadre fantasmatice, experimentale, uneori șocante, până la explorarea limbajului într-o cheie simbolică, cu accente psihanalitice. Impresiile mai pe larg se regăsesc aici: https://artasiliteratura.ro/ecouri-li...
August 21, 2025
Individual, aproape orice text din Ecouri… funcționează, are șansa de a impresiona. Această (absență a) selecție(i) dăunează.
Recenzie completă: https://flwr-poetix.ro/n-campean-mere...
Recenzie completă: https://flwr-poetix.ro/n-campean-mere...
March 23, 2026
{Nici nu m-am apucat s-o citesc, dar deja știu că nu-mi place. Descrierea cărții mă plictisește. ("Some people are simply mudding the water to make it seem deep" - Nietzsche). În ciuda acestei critici, nu judec autoarea, probabil va scrie ceva mai interesant pe viitor.}
November 6, 2025
Suprarealism, cotidianitate și sexualitate, fantasme inconștiente și imagini poetice care interpelează și parcă lovesc, dar impresionează totodată prin frumusețea lor crudă.
pietrele din rinichi mucegăiesc împreună cu lucrurile din casă
devenim mai bătrâni îți spun dragul meu
ce sens are să adunăm cărți dacă ne e scârbă de ele?
deschid cu entuziasm cutia primită de la spital pietrele se deplasează pe fundul ei
în golul deschis de la un perete la celălalt
parfumul lor ascunde cantitatea de viață
și de lichide filtrate transpirate vară-iarnă
pietrele au colțuri înțepătoare nu au un traseu îmbietor
femeia a creat și a dat naștere celor două pietre fără să le mănânce
pisica cerul acoperișul bucăți de faianță grăitoare în tabloul zilnic
îmi spui să scriu răspunsul meu e invaliditatea și
imperfecțiunea poemului în roțile lumii
pretinzi că versul meu ar putea indica corabia înșiruirilor în dorință și în lustruire
sunt 19 ani la mijloc de alegeri fructe zdrobite trotuare găurite șablonat de pantofi cu toc
și mai ales repetiții. aș putea scrie despre orice
vorbele tale sunt ca tusea din decembrie
degetele retorice dintre noi spălate tot timpul cu apă rece
în chiuvetă timpul care nu mai trece
pietrele din rinichi mucegăiesc împreună cu lucrurile din casă
devenim mai bătrâni îți spun dragul meu
ce sens are să adunăm cărți dacă ne e scârbă de ele?
deschid cu entuziasm cutia primită de la spital pietrele se deplasează pe fundul ei
în golul deschis de la un perete la celălalt
parfumul lor ascunde cantitatea de viață
și de lichide filtrate transpirate vară-iarnă
pietrele au colțuri înțepătoare nu au un traseu îmbietor
femeia a creat și a dat naștere celor două pietre fără să le mănânce
pisica cerul acoperișul bucăți de faianță grăitoare în tabloul zilnic
îmi spui să scriu răspunsul meu e invaliditatea și
imperfecțiunea poemului în roțile lumii
pretinzi că versul meu ar putea indica corabia înșiruirilor în dorință și în lustruire
sunt 19 ani la mijloc de alegeri fructe zdrobite trotuare găurite șablonat de pantofi cu toc
și mai ales repetiții. aș putea scrie despre orice
vorbele tale sunt ca tusea din decembrie
degetele retorice dintre noi spălate tot timpul cu apă rece
în chiuvetă timpul care nu mai trece
February 18, 2026
Cronică în Revista EUPHORION, nr. 4/ 2025, pp. 63-64:
Tot mai prezentă în spațiul cultural autohton, Noemina Câmpean se remarcă prin contribuții științifice în sfera psihanalizei, a cinematografiei și a literaturii. Acest fapt se datorează apropierii poetei de cele două spații, cel românesc și cel francez, care se reflectă atât în activitatea ei de cercetare, cât și în cea literară. Propria ei biografie devine, astfel, tema predilectă a volumelor de poezie. În 2022, la editura Eikon, îi apare volumul Culori ectopice, în care abordează o paletă largă de ectopii biografice, declanșate de toate acele stranietăți relaționale, de toate acele distanțări afective, care lasă în urmă un traseu domestic, marcat de frici, neputințe, înstrăinări sau iluzii.
Ectopia, din punct de vedere medical, este o malformație gravă care indică faptul că un organ este deviat, în corp, de la poziția lui inițială. Astfel că, în universul cărții amintite, ectopiile identității și ale imaginației redau o panoramă destul de traumatică, un conglomerat identitar, format din fisuri, inadaptări sociale sau nesiguranțe senzoriale, chiar și corporale, din relațiile erotice, fie cele dintre părinți și copii.
Anul acesta, volumul Ecouri lichide de avocado vine nu doar în continuarea volumului precedent, ci reprezintă și o modalitate de anulare, de înfrângere chiar a acestor ectopii care poartă dureros urmele/ umbrele unui trecut care încă mai bântuie prezentul cu o forță cel puțin spectrală. Luciditatea tăioasă și plină de nerv a confesiunii, maturitatea unui discurs furibund și fragil deopotrivă, dimensiunea stratificată a unei biografii care, precum un cub Rubik, își devoalează, uneori confuz, diferite fațete sau interstiții traumatice sunt doar câteva dintre dimensiunile unei cărți în care autoanaliza, pe alocuri preschimbată în psihanaliză, rămâne combustia grea a confesiunii.
Relația tensionată cu propria familie, experiența crucială a întâlnirii, încă din copilărie, cu moartea celor apropiați sau cu anumite comportamente stranii sau dictatoriale ale celor maturi, apoi, episoadele bolii propriului ei soț devin elemente recurente în cartea de față.Periplul confesiv prin propria biografie este, când marcat de un cumul de trăiri nevralgice, când scurtcircuitat de reflexele unei lucidități pragmatice, a unor viziuni destul de realiste, de cerebrale. Atitudinea poetei este, în majoritatea situațiilor, una marcată de un ton virulent, de un patos al resemnării îndurerate. Pare a fi cât se poate de conștientă că rănile trecutului, deși cicatrizate, mai pot încă, de sub ruinele traumelor, activa un întreg mecanism al durerii și al angoaselor. Între compromis și resemnare are loc toată această revizitare a trecutului care presupune, pentru Noemina, o terapie a memoriei sau o terapie prin rememorare, întrucât, doar astfel distanțele, atât cele geografice, cât și cele afective dintre evenimente dispar, bilanțurile devin necesare, iar premisele, nu neapărat ale unei împăcări, cât ale unei aclimatizări cu tristețea și dezolarea unui trecut încă viu, devin contraforții întregii ei poezii, precum și ai întregii ei biografii: ,,îmi spui să scriu răspunsul meu e invaliditatea și/ imperfecțiunea poemului în roțile lumii/ pretinzi că versul meu ar putea indica corabia înșiruirilor/ în dorință și în lustruire/ sunt 19 ani la mijloc de alegeri fructe zdrobite trotuare/ găurite șablonat de pantofi cu toc/ și mai ales repetiții. aș putea scrie despre orice/ vorbele tale sunt ca tusea din decembrie/ degetele retorice dintre noi spălate tot timpul cu apă rece/ în chiuvetă timpul care nu mai trece”.
Din punctul de vedere al construcției, poemele, majoritatea, sunt răspântii în care confesivitatea alternează cu desenul expresiv și imaginativ al trăirii, al simțirii, al observației. În acest climat sinergic de-a dreptul, realul cotidian seamănă cu o cortină transparentă, dincolo de care trecutul trimite semnale acustice, din ce în ce mai vizibile și mai nevralgice. Toată această tensiune acumulată oferă discursului, la un moment dat, ritmul unui dicteu automat în care stările redate devin tot mai obscure, mai încifrate. Cea mai relevantă legătură rămâne cea dintre limbajul prezentului, cel al asumării și al maturizării, și limbajul trecutului, cel al inocenței și al candorii, un limbaj-cocon sau un limbaj-matcă, acesta din urmă, în care poeta se adăpostește căutând securitatea acelor înțelesuri întemeietoare ale vieții de altădată: ,,deschid fereastra în fața chipului meu aerul dimineții/ mișcarea suplă cinematografică a asfaltului/ arborii ciuntiți și glasul păsărilor cu inflexiuni arcuite/ lumea lucrurilor care a creat lumea cuvintelor/ vocea mea născută din vocea mamei refuză să imite/ la nesfârșit sintagme intraductibile locuind într-o a doua limbă/ trăiesc din ce în ce mai mult în prima/ prima o înghite pe a doua o sufocă nu o lasă să se ivească/ îi anulează simțurile și categoriile/ ce sa întâmplat în toți anii aceștia dintre cele două limbi/ macii câmpurilor diviziunea de nedivizat a copiei/ copilăria cu savuroase rădăcini comune”.
Relatările biografice, când discontinue, când urmând o cronologie rece, lucidă sau doar resemnată, sunt tot mai apropiate de fiordul melancoliei, gravitează în jurul acestuia, căci, după cum mărturisește poeta, ,,secretul confesiunii” înseamnă ,,să vezi de fiecare dată cărarea ruptura/ cutremurul nepotrivirea vița de vie ca o linie ce desparte/ înțelegerea comună”. Aceste contexte deschid interstiții, pasaje care permit circulația unor energii, unor viziuni, oferind un sentiment tonic al detașării și al eliberării de sub orice constrângeri sau limitări. În următorul poem, desenul expresiv al evocării capătă o pregnantă notă insolită, prin amestecul de nostalgie și candoare a unei feminități spectaculare, care se împlinește grație unei coregrafii corporale, gestuale, inefabile: ,,lentile de maci și unghii roșii la degetele picioarelor/ combinația potrivită și identitară încă din primăvară mi-am/ dat seama că în gestul de lipire a corpurilor/ în timpul somnului/ visele trec granița se molipsesc încrucișat încep să semene între ele/ ce e și mai bizare că strugurii din visul meu/ sunt totuna și se află pe aceeași farfurie cu bucățile de brânză pe care/ nicicum nu le nimerești cu furculița”. Parcă universul acestor versuri este asemănător celui din picturile Fridei Kahlo, prin aerul de enigmă și de voluptate pe care îl întrețin. De asemenea, are loc o permanentă pendulare între o confesivitate frustă și tonică, plină și de intarsii baroce ale evocării și imaginării, și un întreg arsenal imagistic și imaginativ, care conferă vizualitate cinematică secvențelor din trecut. În alte locuri, poeta revine la un ton al mărturisirii, mai rațional și mai așezat, exprimând, fără niciun menajament față de ceilalți sau de propria persoană, adevăruri uneori incomode, din aceeași recuzită traumatică a vieții de cuplu, dar nu numai, cum ar fi faptul că ,,dintre toate experiențele repetiția mă înspăimântă îngrozitor/ acea piele umflată și roșie din jurul ochiului tău” sau ,,te întrerup îmi dau seama că moartea a fost din nou prezentă în/ subiectele/ zilei noastre pe mai multe planuri și anotimpuri/ pe unda acordurilor și dezacordurilor noastre”.
Ultima parte redă un jurnal al bolii și al suferinței, oferindu-ne o suită de poeme narative, care dezvăluie fie universul empatiei necondiționate oferite celui suferind, care este ,,botezat leul meu cu gheare de fier”, atunci ,,când voi ajunge psihanalista expertă în mângâierea pacienților atinși/ de boli terminale” sau când ,,iubirea înseamnă devotamentul cu care pasărea colibri își cară cuibul/ în spinare între cele două aripi vătămate”; fie descrierea unei atmosfere maladive în care deasupra prezentului întunecat se desfășoară, vijelios, în ritmul unui curent turbionar de tipul malestrom, secvențe din trecutul unei copilării fragile, fragmente din experiențele relaționale, consumate până în momentul declanșării bolii sau alte aspecte care țin de relația cu propria familie sau cu cei apropiați. Ceea ce face confesiunea să devină atât de atașantă este tocmai franchețea ei zguduitoare, străfulgerată de puseuri de luciditate și de gracilitate, mărcile unei vieți ca ,,o piață de desfacere a sentimentelor”, cum mărturisește în altă parte poeta, în acest volum care se comportă, de la prima până la ultima pagină, ca o intensă tahicardie.
Tot mai prezentă în spațiul cultural autohton, Noemina Câmpean se remarcă prin contribuții științifice în sfera psihanalizei, a cinematografiei și a literaturii. Acest fapt se datorează apropierii poetei de cele două spații, cel românesc și cel francez, care se reflectă atât în activitatea ei de cercetare, cât și în cea literară. Propria ei biografie devine, astfel, tema predilectă a volumelor de poezie. În 2022, la editura Eikon, îi apare volumul Culori ectopice, în care abordează o paletă largă de ectopii biografice, declanșate de toate acele stranietăți relaționale, de toate acele distanțări afective, care lasă în urmă un traseu domestic, marcat de frici, neputințe, înstrăinări sau iluzii.
Ectopia, din punct de vedere medical, este o malformație gravă care indică faptul că un organ este deviat, în corp, de la poziția lui inițială. Astfel că, în universul cărții amintite, ectopiile identității și ale imaginației redau o panoramă destul de traumatică, un conglomerat identitar, format din fisuri, inadaptări sociale sau nesiguranțe senzoriale, chiar și corporale, din relațiile erotice, fie cele dintre părinți și copii.
Anul acesta, volumul Ecouri lichide de avocado vine nu doar în continuarea volumului precedent, ci reprezintă și o modalitate de anulare, de înfrângere chiar a acestor ectopii care poartă dureros urmele/ umbrele unui trecut care încă mai bântuie prezentul cu o forță cel puțin spectrală. Luciditatea tăioasă și plină de nerv a confesiunii, maturitatea unui discurs furibund și fragil deopotrivă, dimensiunea stratificată a unei biografii care, precum un cub Rubik, își devoalează, uneori confuz, diferite fațete sau interstiții traumatice sunt doar câteva dintre dimensiunile unei cărți în care autoanaliza, pe alocuri preschimbată în psihanaliză, rămâne combustia grea a confesiunii.
Relația tensionată cu propria familie, experiența crucială a întâlnirii, încă din copilărie, cu moartea celor apropiați sau cu anumite comportamente stranii sau dictatoriale ale celor maturi, apoi, episoadele bolii propriului ei soț devin elemente recurente în cartea de față.Periplul confesiv prin propria biografie este, când marcat de un cumul de trăiri nevralgice, când scurtcircuitat de reflexele unei lucidități pragmatice, a unor viziuni destul de realiste, de cerebrale. Atitudinea poetei este, în majoritatea situațiilor, una marcată de un ton virulent, de un patos al resemnării îndurerate. Pare a fi cât se poate de conștientă că rănile trecutului, deși cicatrizate, mai pot încă, de sub ruinele traumelor, activa un întreg mecanism al durerii și al angoaselor. Între compromis și resemnare are loc toată această revizitare a trecutului care presupune, pentru Noemina, o terapie a memoriei sau o terapie prin rememorare, întrucât, doar astfel distanțele, atât cele geografice, cât și cele afective dintre evenimente dispar, bilanțurile devin necesare, iar premisele, nu neapărat ale unei împăcări, cât ale unei aclimatizări cu tristețea și dezolarea unui trecut încă viu, devin contraforții întregii ei poezii, precum și ai întregii ei biografii: ,,îmi spui să scriu răspunsul meu e invaliditatea și/ imperfecțiunea poemului în roțile lumii/ pretinzi că versul meu ar putea indica corabia înșiruirilor/ în dorință și în lustruire/ sunt 19 ani la mijloc de alegeri fructe zdrobite trotuare/ găurite șablonat de pantofi cu toc/ și mai ales repetiții. aș putea scrie despre orice/ vorbele tale sunt ca tusea din decembrie/ degetele retorice dintre noi spălate tot timpul cu apă rece/ în chiuvetă timpul care nu mai trece”.
Din punctul de vedere al construcției, poemele, majoritatea, sunt răspântii în care confesivitatea alternează cu desenul expresiv și imaginativ al trăirii, al simțirii, al observației. În acest climat sinergic de-a dreptul, realul cotidian seamănă cu o cortină transparentă, dincolo de care trecutul trimite semnale acustice, din ce în ce mai vizibile și mai nevralgice. Toată această tensiune acumulată oferă discursului, la un moment dat, ritmul unui dicteu automat în care stările redate devin tot mai obscure, mai încifrate. Cea mai relevantă legătură rămâne cea dintre limbajul prezentului, cel al asumării și al maturizării, și limbajul trecutului, cel al inocenței și al candorii, un limbaj-cocon sau un limbaj-matcă, acesta din urmă, în care poeta se adăpostește căutând securitatea acelor înțelesuri întemeietoare ale vieții de altădată: ,,deschid fereastra în fața chipului meu aerul dimineții/ mișcarea suplă cinematografică a asfaltului/ arborii ciuntiți și glasul păsărilor cu inflexiuni arcuite/ lumea lucrurilor care a creat lumea cuvintelor/ vocea mea născută din vocea mamei refuză să imite/ la nesfârșit sintagme intraductibile locuind într-o a doua limbă/ trăiesc din ce în ce mai mult în prima/ prima o înghite pe a doua o sufocă nu o lasă să se ivească/ îi anulează simțurile și categoriile/ ce sa întâmplat în toți anii aceștia dintre cele două limbi/ macii câmpurilor diviziunea de nedivizat a copiei/ copilăria cu savuroase rădăcini comune”.
Relatările biografice, când discontinue, când urmând o cronologie rece, lucidă sau doar resemnată, sunt tot mai apropiate de fiordul melancoliei, gravitează în jurul acestuia, căci, după cum mărturisește poeta, ,,secretul confesiunii” înseamnă ,,să vezi de fiecare dată cărarea ruptura/ cutremurul nepotrivirea vița de vie ca o linie ce desparte/ înțelegerea comună”. Aceste contexte deschid interstiții, pasaje care permit circulația unor energii, unor viziuni, oferind un sentiment tonic al detașării și al eliberării de sub orice constrângeri sau limitări. În următorul poem, desenul expresiv al evocării capătă o pregnantă notă insolită, prin amestecul de nostalgie și candoare a unei feminități spectaculare, care se împlinește grație unei coregrafii corporale, gestuale, inefabile: ,,lentile de maci și unghii roșii la degetele picioarelor/ combinația potrivită și identitară încă din primăvară mi-am/ dat seama că în gestul de lipire a corpurilor/ în timpul somnului/ visele trec granița se molipsesc încrucișat încep să semene între ele/ ce e și mai bizare că strugurii din visul meu/ sunt totuna și se află pe aceeași farfurie cu bucățile de brânză pe care/ nicicum nu le nimerești cu furculița”. Parcă universul acestor versuri este asemănător celui din picturile Fridei Kahlo, prin aerul de enigmă și de voluptate pe care îl întrețin. De asemenea, are loc o permanentă pendulare între o confesivitate frustă și tonică, plină și de intarsii baroce ale evocării și imaginării, și un întreg arsenal imagistic și imaginativ, care conferă vizualitate cinematică secvențelor din trecut. În alte locuri, poeta revine la un ton al mărturisirii, mai rațional și mai așezat, exprimând, fără niciun menajament față de ceilalți sau de propria persoană, adevăruri uneori incomode, din aceeași recuzită traumatică a vieții de cuplu, dar nu numai, cum ar fi faptul că ,,dintre toate experiențele repetiția mă înspăimântă îngrozitor/ acea piele umflată și roșie din jurul ochiului tău” sau ,,te întrerup îmi dau seama că moartea a fost din nou prezentă în/ subiectele/ zilei noastre pe mai multe planuri și anotimpuri/ pe unda acordurilor și dezacordurilor noastre”.
Ultima parte redă un jurnal al bolii și al suferinței, oferindu-ne o suită de poeme narative, care dezvăluie fie universul empatiei necondiționate oferite celui suferind, care este ,,botezat leul meu cu gheare de fier”, atunci ,,când voi ajunge psihanalista expertă în mângâierea pacienților atinși/ de boli terminale” sau când ,,iubirea înseamnă devotamentul cu care pasărea colibri își cară cuibul/ în spinare între cele două aripi vătămate”; fie descrierea unei atmosfere maladive în care deasupra prezentului întunecat se desfășoară, vijelios, în ritmul unui curent turbionar de tipul malestrom, secvențe din trecutul unei copilării fragile, fragmente din experiențele relaționale, consumate până în momentul declanșării bolii sau alte aspecte care țin de relația cu propria familie sau cu cei apropiați. Ceea ce face confesiunea să devină atât de atașantă este tocmai franchețea ei zguduitoare, străfulgerată de puseuri de luciditate și de gracilitate, mărcile unei vieți ca ,,o piață de desfacere a sentimentelor”, cum mărturisește în altă parte poeta, în acest volum care se comportă, de la prima până la ultima pagină, ca o intensă tahicardie.
December 29, 2025
Ecouri lichide de avocado, noul volum al Noeminei Câmpean, editat de Andrei Zbîrnea, confirmă o poetă care se așază tot mai ferm în harta liricii române contemporane. Dacă volumele anterioare ale poetei explorau, într-o manieră fragmentată și pulsatorie, relația dintre vulnerabilitate și percepția corporală, acest nou volum extinde câmpul confesiv către o topografie emoțională mai amplă, în care biografia devine un material fluid, supus reinterpretării continue. Noemina Câmpean nu oferă o poezie liniară, ci un flux intensificat de imagini, unele tandre, altele brutal oneste, filtrate printr-o voce maturizată, cu o muzicalitate internă perfect controlată.
Lectura acestui volum nu se consumă în grabă; dimpotrivă, el poate fi citit ca un singur poem desfășurat pe zeci de pagini, un poem-fluviu care te obligă să încetinești, să respiri odată cu textul și să asculți vibrația dintre cuvinte. Este o poezie care solicită atenție și disponibilitate interioară, pentru că versul lung, dens, funcționează ca o respirație prelungită în care se decantează straturi de memorie, rușini ascunse, spaime vechi, mici drame cotidiene și fragmente ale unui mit personal în continuă formare.
Noemina Câmpean scrie un vers liber cu o eleganță a fragmentului, cu o tehnică aproape intuitivă de a transforma banalul în peisaj metafizic, de a deschide în obiectele mărunte o reverberație care ține de intimitatea ultimă a ființei. În acest fel, se apropie de direcția unor poete precum Ruxandra Novac, prin intensitatea ritmică și pulsația interioară a discursului, însă păstrează o sensibilitate distinctă, orientată mai degrabă spre corporalitatea confesivă a Olgăi Ștefan sau spre imaginile melancolice și luminoase ale unor poete ca Daniela Luca, poate uneori fericit hiper-analitică, unde aș pune numele Minei Decu.
Mai multe aici https://filme-carti.ro/carti/frumuset...
Lectura acestui volum nu se consumă în grabă; dimpotrivă, el poate fi citit ca un singur poem desfășurat pe zeci de pagini, un poem-fluviu care te obligă să încetinești, să respiri odată cu textul și să asculți vibrația dintre cuvinte. Este o poezie care solicită atenție și disponibilitate interioară, pentru că versul lung, dens, funcționează ca o respirație prelungită în care se decantează straturi de memorie, rușini ascunse, spaime vechi, mici drame cotidiene și fragmente ale unui mit personal în continuă formare.
Noemina Câmpean scrie un vers liber cu o eleganță a fragmentului, cu o tehnică aproape intuitivă de a transforma banalul în peisaj metafizic, de a deschide în obiectele mărunte o reverberație care ține de intimitatea ultimă a ființei. În acest fel, se apropie de direcția unor poete precum Ruxandra Novac, prin intensitatea ritmică și pulsația interioară a discursului, însă păstrează o sensibilitate distinctă, orientată mai degrabă spre corporalitatea confesivă a Olgăi Ștefan sau spre imaginile melancolice și luminoase ale unor poete ca Daniela Luca, poate uneori fericit hiper-analitică, unde aș pune numele Minei Decu.
Mai multe aici https://filme-carti.ro/carti/frumuset...
November 6, 2025
Fara a ma erija in critic literar, as vrea sa spun despre recent lansatul volum de poezie al Noeminei Câmpean - Ecouri lichide de avocado - ca este ...un altfel de poezie, o poezie terapie poate, cum singura spune autoarea intr-o poezie, o poezie foarte personala, ultra confesiva, dar nu simplu marturisitoare, ci cinematografic si psihanalitic filtrata, o poezie grea si grava, care nu e usor de ascultat, citit, primit, dar care este atat de consistenta si plina, te umple, te apasa, te face sa gandesti, sa suferi chiar, nu te lasa la fel nicicum, asta e limpede. Iar atent alesele sale cuvinte iti dau acea senzatie ca nimic nu este in plus, ca niciun adjectiv sau verb nu poate fi mutat sau indepartat fara a face sa colapseze structurile de limbaj si de emotie, este o poezie atat de libera incat ii este ,,pusa in brate" cititorului aproape cu mesajul: ,,hai, descurca-te singur, ia-ti ce ai nevoie, pune tu punctul pe i si virgula unde simti, taie tu si spanzura in carnea mea poetica", ceea ce mi se pare un enorm act de curaj conjugat cu forta confesiva a versului. Sa-ti incredintezi creatia strainilor care o pot citi si gresit nu e un lucru simplu, asa ca acest flow poetic care pare a curge usor nu e chiar asa, vine cu obligatie si efort din partea cititorului pe care Noemina il vrea, simt eu, engagé, nu détaché. Despre temele abordate, grele si ele, prefer sa nu va stric surpriza si vi le las voua sa le descoperiti. As mai putea vorbi mult despre poeziile Noeminei din acest volum pentru ca, repet, sunt altceva, sunt un ,,nemaintalnit" fascinant, un vers foarte liber si foarte alb, cu mare incarcatura de limbaj si de simtire, sunt versuri apasatoare uneori, amuzante alteori, grave in expresie si in intentie, este o poezie care iti transfera tie, cititor, in mod real, din durerea, zbuciumul, pasiunea, frumusetea traite de autoare. Si ma opresc aici si va las doua dintre poeziile sau mai curand dintre expresiile sale poetice care m-au marcat.
Felicitari, draga Noemina!
exista mai multe feluri ale iubirii in bezna halucinatorie dintre doi parteneri
mereu ma vor delecta cartile cu foi lipsa sau volumele trunchiate de poezie
neduse pana la capat in materie de secatuire sentimentala si
abandonate la mijloc de codru des unde pasarile tes capcane orbitoare
le deplang sporadic cantecul finit
exceland in naivitate inca de cand eram invaluita in lichidul amniotic
de acord sa fiu pasare si sa sfarsesc electrocutata in deplina performativitate a trilului
prea multe verbe nimicitoare in scene dintr-o casnicie pe ecranul televizorului si nicidecum de la nunta noastra
de cand ai incpeut sa ma feliciti pentru alegerea facuta
ador cancerosii. pulberea de pe aripile fluturelui
ti s-a impregnat pe degete si fluturele nu a mai putut zbura
daca gauresti cu unghia omizile dintr-un parc si numeri din zece in zece
in scurt timp vei masacra jumatate din populatia lor
stiai ca cel mai spactaculos complet fluture
s-a gasit intr-un chihlimbar?
pastrarea cosmarului nu poate avea ecou pentru mine
tu cel nascut in zodia cancerului
Felicitari, draga Noemina!
exista mai multe feluri ale iubirii in bezna halucinatorie dintre doi parteneri
mereu ma vor delecta cartile cu foi lipsa sau volumele trunchiate de poezie
neduse pana la capat in materie de secatuire sentimentala si
abandonate la mijloc de codru des unde pasarile tes capcane orbitoare
le deplang sporadic cantecul finit
exceland in naivitate inca de cand eram invaluita in lichidul amniotic
de acord sa fiu pasare si sa sfarsesc electrocutata in deplina performativitate a trilului
prea multe verbe nimicitoare in scene dintr-o casnicie pe ecranul televizorului si nicidecum de la nunta noastra
de cand ai incpeut sa ma feliciti pentru alegerea facuta
ador cancerosii. pulberea de pe aripile fluturelui
ti s-a impregnat pe degete si fluturele nu a mai putut zbura
daca gauresti cu unghia omizile dintr-un parc si numeri din zece in zece
in scurt timp vei masacra jumatate din populatia lor
stiai ca cel mai spactaculos complet fluture
s-a gasit intr-un chihlimbar?
pastrarea cosmarului nu poate avea ecou pentru mine
tu cel nascut in zodia cancerului
March 8, 2026
Imagini puternice care te urmăresc dincolo de pagină („fularul tău cade pe asfalt în apropierea porumbelului mort” și „chipul porumbelului apare pe geamul concav”) plus o suferință vie, analizată necruțător și modelată cu măiestrie în univers artistic („pietrele din rinichi mucegăiesc împreună cu lucrurile din casă”, „eu particip la înmormântarea ta tu la a mea”). Mi-ar fi plăcut să semnalez eu cea dintâi legătura vizibilă între poezia Noeminei Câmpean, așa cum se conturează în „Ecouri lichide de avocado”, și tablourile Fridei Kahlo, însă mi-a luat-o înainte, din păcate, scriitorul Savu Popa, în excelenta sa recenzie din revista „Euphorion”. Este o legătură implicită, care conectează cele două autoare în teme, imagini și în intensitatea ori chiar cruzimea trăirii. Poeta evită însă ornamentele din tablourile Fridei și abordează durerea într-un câmp aseptic, ca și când ar efectua o operație de extragere a ei din corp și din amintiri. În versurile Noeminei Câmpean, boala, moartea și pierderea sunt prezente brutal de onest („malignitatea organului”, „renunț să mai lupt într-o lume osoasă a rămășițelor”), fără a deveni experiențe doborâtoare. Iar lacrimile, acolo unde apar, nu mai izvorăsc din contactul cu cei încercați („ador canceroșii care nu mor de cancer”), ci însoțesc aparținătorii în spaimele și neputințele lor („mă întristează până la lacrimi partenerii lor”).
Există în „Ecouri lichide de avocado” un discurs fluid, torențial, care combină amintirile cu prezentul, realul cu imaginarul, înglobând experiențe personale mai vechi („tatăl absent”, „timp de 9 luni mama și-a ascuns sarcina”) sau mai recente („tu, cel născut în zodia cancerului”), alături de imagini suprarealiste și simbolice.
Titlul „Ecouri lichide de avocado” pare, la prima vedere, straniu, dar el funcționează ca o metaforă grăitoare: imaginile vegetale reflectă viața, degradarea și transformarea, memoria funcționează ca un lichid instabil, iar ecourile sugerează că experiențele trecutului nu dispar, ci revin mereu sub forme modificate. Volumul în sine reprezintă un autoportret emoțional tulburător, care ne oferă și „rețeta îndepărtării de propria moarte, a apropierii de noi înșine".
Există în „Ecouri lichide de avocado” un discurs fluid, torențial, care combină amintirile cu prezentul, realul cu imaginarul, înglobând experiențe personale mai vechi („tatăl absent”, „timp de 9 luni mama și-a ascuns sarcina”) sau mai recente („tu, cel născut în zodia cancerului”), alături de imagini suprarealiste și simbolice.
Titlul „Ecouri lichide de avocado” pare, la prima vedere, straniu, dar el funcționează ca o metaforă grăitoare: imaginile vegetale reflectă viața, degradarea și transformarea, memoria funcționează ca un lichid instabil, iar ecourile sugerează că experiențele trecutului nu dispar, ci revin mereu sub forme modificate. Volumul în sine reprezintă un autoportret emoțional tulburător, care ne oferă și „rețeta îndepărtării de propria moarte, a apropierii de noi înșine".
September 12, 2025
𝐄𝐜𝐨𝐮𝐫𝐢 𝐥𝐢𝐜𝐡𝐢𝐝𝐞 (𝐝𝐞 𝐚𝐯𝐨𝐜𝐚𝐝𝐨) & 𝐭𝐫𝐚𝐮𝐦𝐞 𝐬𝐨𝐥𝐢𝐝𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭𝐞
🥑 Am citit Ecouri lichide de avocado mânată de dorința de a descoperi o voce nouă în poezia românească contemporană, un alt reper. Noemina Câmpean propune un volum care nu se citește pe nerăsuflate: poemele curg în versuri lungi, cu imagini șocante sau tandre, într-un flux verbal ce amintește, pe alocuri, de Ruxandra Novac. Torentul de cuvinte devine o respirație extinsă a liricii contemporane, un discurs confesiv între fragilitate și brutalitate.
"renunț să mai lupt într-o lume osoasă a rămășițelor tac orbită de
lașitate
fularul tău cade pe asfalt în apropierea
porumbelului mort
în mașina de spălat chipul porumbelului apare pe geamul concav
se rotește halucinant precum amprenta feței lui iisus
pe eșarfa veronicăi"
🥑 Titlul volumului funcționează ca metaforă a absurdului cotidian. Avocado-ul, fruct banalizat de cultura pop, devine pivotul inconfortabil în jurul căruia se adună ecourile unei interiorități aflate între confesiune și experiment lingvistic. Limbajul e transformat în instrument de vindecare, un țesut de imagini și introspecții cu accente psihanalitice, în care cuvântul reconstruiește și deconstruiește trecutul.
🥑 Scriitoarea mizează pe acumulare și intensitate. Versuri precum „mi-am omorât toate neamurile le-am croşetat mâinile cu o funie/albastră” sau „sunt mireasa stărilor de suspendare” dezvăluie tensiunea dintre imaginația debordantă și experiența biografică. Traumele personale devin poezie, așa cum arată și mărturisirile:
„tatăl absent / lui i se datorează neaerisirea din poezia mea / cum de nu am putut să văd asta până acum”
"sânul mamei - proteză îmi place nu-mi prea place"
🥑 Absența, copilăria fracturată, corpul vulnerabil și moartea se suprapun cu absurdul cotidian: șosete albe, pisici ascunse în cactuși, borcane de castraveți murați. Poezia jonglează cu contraste: delicatețe și grotesc, fragilitate și violență, halucinație și banal.
"o fetiță cu ochelari supradimensionați se
joacă de-a mama și de-a unchiul în lipsa tatălui
cu trei păpuși îmbrăcate elegant
în barba amurgului"
🥑 Forma poemelor, cu versuri lungi, curgere liberă, acumulări obsesive, poate obosi cititorul, dar creează unitate și coerență internă. Metaforele neașteptate, antitezele, hiperbolele și oximoroanele implicite dau textului o densitate memorabilă. Autenticitatea volumului rezidă în vulnerabilitate, în felul în care trauma e transformată în obiect liric.
🥑 Un fragment relevant:
"eu particip la înmormântarea ta tu la a mea
un arsenal inegalabil și o activitate ireproşabilă inventar al
coroanelor de brad
stoarse de viaţă un suc util pentru răceală din florile de plastic
decupate grosolan"
🥑 Aici, grotescul se întâlnește cu kitsch-ul, moartea cu ironia, iar poezia devine mecanism de exorcizare.
"cu o supleţe stângace dar și cu o eternitate în urmă
cei doi oameni care caută printre frunze suzeta copilului
găsesc o lăcustă fără picioare
mă întreb mă pun în locul lor cât poate trăi ea suspendată între
viață și moarte"
🥑 Recomandarea mea este să vă apropiați de acest volum nu ca de un discurs uniform, ci ca de o sedimentare de straturi: fiecare citat, fiecare imagine funcționează ca un fosil de traumă sau un fragment de vindecare. Ecouri lichide de avocado nu e o lectură comodă, dar e o experiență necesară. Mai puțin un volum de poezie, cât un ritual de supraviețuire scris în versuri.
"când urlu toate pisicile virgine se ascund înfricoșate în cactușii pufoși"
🥑 Am citit Ecouri lichide de avocado mânată de dorința de a descoperi o voce nouă în poezia românească contemporană, un alt reper. Noemina Câmpean propune un volum care nu se citește pe nerăsuflate: poemele curg în versuri lungi, cu imagini șocante sau tandre, într-un flux verbal ce amintește, pe alocuri, de Ruxandra Novac. Torentul de cuvinte devine o respirație extinsă a liricii contemporane, un discurs confesiv între fragilitate și brutalitate.
"renunț să mai lupt într-o lume osoasă a rămășițelor tac orbită de
lașitate
fularul tău cade pe asfalt în apropierea
porumbelului mort
în mașina de spălat chipul porumbelului apare pe geamul concav
se rotește halucinant precum amprenta feței lui iisus
pe eșarfa veronicăi"
🥑 Titlul volumului funcționează ca metaforă a absurdului cotidian. Avocado-ul, fruct banalizat de cultura pop, devine pivotul inconfortabil în jurul căruia se adună ecourile unei interiorități aflate între confesiune și experiment lingvistic. Limbajul e transformat în instrument de vindecare, un țesut de imagini și introspecții cu accente psihanalitice, în care cuvântul reconstruiește și deconstruiește trecutul.
🥑 Scriitoarea mizează pe acumulare și intensitate. Versuri precum „mi-am omorât toate neamurile le-am croşetat mâinile cu o funie/albastră” sau „sunt mireasa stărilor de suspendare” dezvăluie tensiunea dintre imaginația debordantă și experiența biografică. Traumele personale devin poezie, așa cum arată și mărturisirile:
„tatăl absent / lui i se datorează neaerisirea din poezia mea / cum de nu am putut să văd asta până acum”
"sânul mamei - proteză îmi place nu-mi prea place"
🥑 Absența, copilăria fracturată, corpul vulnerabil și moartea se suprapun cu absurdul cotidian: șosete albe, pisici ascunse în cactuși, borcane de castraveți murați. Poezia jonglează cu contraste: delicatețe și grotesc, fragilitate și violență, halucinație și banal.
"o fetiță cu ochelari supradimensionați se
joacă de-a mama și de-a unchiul în lipsa tatălui
cu trei păpuși îmbrăcate elegant
în barba amurgului"
🥑 Forma poemelor, cu versuri lungi, curgere liberă, acumulări obsesive, poate obosi cititorul, dar creează unitate și coerență internă. Metaforele neașteptate, antitezele, hiperbolele și oximoroanele implicite dau textului o densitate memorabilă. Autenticitatea volumului rezidă în vulnerabilitate, în felul în care trauma e transformată în obiect liric.
🥑 Un fragment relevant:
"eu particip la înmormântarea ta tu la a mea
un arsenal inegalabil și o activitate ireproşabilă inventar al
coroanelor de brad
stoarse de viaţă un suc util pentru răceală din florile de plastic
decupate grosolan"
🥑 Aici, grotescul se întâlnește cu kitsch-ul, moartea cu ironia, iar poezia devine mecanism de exorcizare.
"cu o supleţe stângace dar și cu o eternitate în urmă
cei doi oameni care caută printre frunze suzeta copilului
găsesc o lăcustă fără picioare
mă întreb mă pun în locul lor cât poate trăi ea suspendată între
viață și moarte"
🥑 Recomandarea mea este să vă apropiați de acest volum nu ca de un discurs uniform, ci ca de o sedimentare de straturi: fiecare citat, fiecare imagine funcționează ca un fosil de traumă sau un fragment de vindecare. Ecouri lichide de avocado nu e o lectură comodă, dar e o experiență necesară. Mai puțin un volum de poezie, cât un ritual de supraviețuire scris în versuri.
"când urlu toate pisicile virgine se ascund înfricoșate în cactușii pufoși"
November 10, 2025
După „Culori ectopice”, acesta este cel de-al doilea volum de poezii scris de Noemina Câmpean pe care-l citesc. Dar am apreciat și lucrările și tezele despre favoriții mei, Strindberg și Bergman. Și nu numai. Autoarea fiind și o psihanalistă de top.
Aceste versuri sunt o formă de vorbire a inconștientului în fața Realului traumatic, în care dorința, lipsa și moartea sunt înlănțuite prin imagini, simboluri și rupturi.
„Când moare un copil ne gândim adesea cum ar fi sunat vocea lui...”
„adaugi insesisabil de timid pictura nu e suficient de satisfăcătoare să mențină un om în brațele vieții”
„moartea a fost din nou prezentă (...) pe mai multe planuri și anotimpuri”.
Vocea copilului mort nu a existat niciodată, dar ea tulbură subiectul. Este o fantasmă fondatoare, un rest al imposibilului care bântuie limbajul. Se plânge ceea ce nu a fost, nu ceea ce a existat. Tăcerea copilului reflectă un gol ontologic în relația subiectului cu propria ființă.
Sublimarea presupune redirecționarea energiei pulsionale către o formă mai constructivă și mai acceptată social. Dar aici, în ciuda artei, a picturii, individul nu poate fi salvat de vidul interior. Avem parte de eșecul sublimării. Nici măcar idealul (pictura) nu mai satisface eul. În psihanaliză, arta poate funcționa ca sublimare a voinței, a dorinței. Scria Malraux într-un roman al lui, „muzica îi suprima voința, trecutul își recăpăta toată puterea”. Însă versul „adaugi insesisabil de timid pictura nu e suficient de satisfăcătoare să mențină un om în brațele vieții” exprimă o neîncredere profundă în această funcție: pictura (act artistic, simbolic) este insuficientă pentru a salva subiectul de la Realul morții.
Iar această moarte care revine constant sugerează o structură traumatică repetitivă.
Multe versuri din acest volum conturează o căutare de validare, dar și o teamă de confruntare cu adevărul interior.
Aceste versuri sunt o formă de vorbire a inconștientului în fața Realului traumatic, în care dorința, lipsa și moartea sunt înlănțuite prin imagini, simboluri și rupturi.
„Când moare un copil ne gândim adesea cum ar fi sunat vocea lui...”
„adaugi insesisabil de timid pictura nu e suficient de satisfăcătoare să mențină un om în brațele vieții”
„moartea a fost din nou prezentă (...) pe mai multe planuri și anotimpuri”.
Vocea copilului mort nu a existat niciodată, dar ea tulbură subiectul. Este o fantasmă fondatoare, un rest al imposibilului care bântuie limbajul. Se plânge ceea ce nu a fost, nu ceea ce a existat. Tăcerea copilului reflectă un gol ontologic în relația subiectului cu propria ființă.
Sublimarea presupune redirecționarea energiei pulsionale către o formă mai constructivă și mai acceptată social. Dar aici, în ciuda artei, a picturii, individul nu poate fi salvat de vidul interior. Avem parte de eșecul sublimării. Nici măcar idealul (pictura) nu mai satisface eul. În psihanaliză, arta poate funcționa ca sublimare a voinței, a dorinței. Scria Malraux într-un roman al lui, „muzica îi suprima voința, trecutul își recăpăta toată puterea”. Însă versul „adaugi insesisabil de timid pictura nu e suficient de satisfăcătoare să mențină un om în brațele vieții” exprimă o neîncredere profundă în această funcție: pictura (act artistic, simbolic) este insuficientă pentru a salva subiectul de la Realul morții.
Iar această moarte care revine constant sugerează o structură traumatică repetitivă.
Multe versuri din acest volum conturează o căutare de validare, dar și o teamă de confruntare cu adevărul interior.
November 18, 2025
Deși nu este un volum care să se citească ușor (datorită lipsei semnelor de punctuație și a frazelor complexe), la final am fost invadată de senzația stranie că trebuie să o iau de la capăt. Metaforele sunt atât de puternice și de inteligent construite, încât la fiecare stație de respirație meditația și concentrarea devin și mai adânci.
“degetele retorice dintre noi spălate tot timpul cu apă rece
în chiuvetă timpul care nu mai trece”
“la desert m‑ai invitat să mâncăm împreună o savarină iar eu
ţi‑am mărturisit că nu am exersat limba savarinelor”
“cum s‑a fixat şi s‑a transformat sunetul cântecului iepuraş coconaş
înfricoşător în urechile acoperite cu o căciulă în interiorul
sterilizat al sufletului
marcat cu sfeclă pentru contrast voalat izbit de pereţii paharului”
“secretul confesiunii să vezi de fiecare dată cărarea ruptura
cutremurul nepotrivirea viţa de vie ca o linie ce desparte
înţelegerea comună”
“artă stradală din bocete dale rotunde farfurii pictate parfum de
bărbat care te îneacă cu cerinţele sale
luna ofilită drept virgulă a lipsei de conformitate între
feminin şi masculin”
“oare dacă aş micşora numărul cuvintelor pronunţate zilnic
îşi vor prelungi ele durata de viaţă în inventarul limbii?”
“toţi cei care vor intra în apă nu se vor boteza precum fusese
promisiunea
vor primi în schimb un pahar de supleţe
un îndreptar cosmologic al iubirii îndoite”
“în fiecare zi mă lupt cu zădărnicia din gândurile tale
o duc până la pubela de plastic dar o şi recuperez retroactiv ca
într‑un joc pervers
zădărnicia ta se lipeşte de porii mei ca un unguent urât mirositor
cu ventuze
aş prefera să am păpuşi barbie în loc de picioare
după fiecare duş îmi scriu numele pe oglinda aburită ca după
aceea să îl şterg cu prosopul
exist doar pentru a nu spune că nu exist”
“degetele retorice dintre noi spălate tot timpul cu apă rece
în chiuvetă timpul care nu mai trece”
“la desert m‑ai invitat să mâncăm împreună o savarină iar eu
ţi‑am mărturisit că nu am exersat limba savarinelor”
“cum s‑a fixat şi s‑a transformat sunetul cântecului iepuraş coconaş
înfricoşător în urechile acoperite cu o căciulă în interiorul
sterilizat al sufletului
marcat cu sfeclă pentru contrast voalat izbit de pereţii paharului”
“secretul confesiunii să vezi de fiecare dată cărarea ruptura
cutremurul nepotrivirea viţa de vie ca o linie ce desparte
înţelegerea comună”
“artă stradală din bocete dale rotunde farfurii pictate parfum de
bărbat care te îneacă cu cerinţele sale
luna ofilită drept virgulă a lipsei de conformitate între
feminin şi masculin”
“oare dacă aş micşora numărul cuvintelor pronunţate zilnic
îşi vor prelungi ele durata de viaţă în inventarul limbii?”
“toţi cei care vor intra în apă nu se vor boteza precum fusese
promisiunea
vor primi în schimb un pahar de supleţe
un îndreptar cosmologic al iubirii îndoite”
“în fiecare zi mă lupt cu zădărnicia din gândurile tale
o duc până la pubela de plastic dar o şi recuperez retroactiv ca
într‑un joc pervers
zădărnicia ta se lipeşte de porii mei ca un unguent urât mirositor
cu ventuze
aş prefera să am păpuşi barbie în loc de picioare
după fiecare duş îmi scriu numele pe oglinda aburită ca după
aceea să îl şterg cu prosopul
exist doar pentru a nu spune că nu exist”
February 10, 2026
Noemina nu scrie, desțelenește înțelesurile existenței, adâncindu-se în răni, scormonind puroiul, căutând și (re)găsind înflorirea. Boală și moarte, iubire și stingere, genunea înălțării - toate paradoxurile firii reprezintă pentru ea un motiv neîntrerupt al interogației roditoare. Poezia Noeminei răspunde, mai întâi, întrebărilor care îi croiesc firea lirică, pentru a-şi găsi ecou în urechile celor care se pot apleca asupra unei sondări repetate. Aplecarea sa spre eseu pare să ofere versurilor ceva care întrece simpla formă lirică, căci universul ei poetic, devastând ordinea știută, reinterpretează prin ochii plânși-prin ochii râzând visul vieții.
Un exemplu din periplul său poetic:
ador canceroșii care nu mor de cancer dar mă întristează până la lacrimi partenerii lor
capetele preaplecate în fața bolii preotul citind deluzoriu din evanghelie
florile de sezon trimise cu precauție la spital aranjate meticulos pe noptiere
parfumul lor se ia la trântă cu mirosul medicamentelor
aș fi făcut facultatea de medicină doar pentru a avea certitudinea că îți salvez viața
zeus feminin cu toiagul lui esculap în rochie art nouveau
bijuterii handmade la modă și sandale anii ’70 cu toc trapez
iubirea înseamnă devotamentul cu care pasărea colibri își cară cuibul
în spinare între cele două aripi vătămate
și se lovește de pereții transparenți ai zgârie-norilor
își continuă fermă zborul
năluciri corozive din istoria comună ce nu se pot compara
cu malignitatea organului
dacă ți-aș fi spus ca într-un roman autobiografic de knausgård
aș vrea să scriu la infinit despre moartea propriului tată
care nu s-a produs încă m-ai fi asigurat că mă descurc exemplar și fără
că mă poți duce de mână până la altar și tot tu să mă preiei de acolo
Un exemplu din periplul său poetic:
ador canceroșii care nu mor de cancer dar mă întristează până la lacrimi partenerii lor
capetele preaplecate în fața bolii preotul citind deluzoriu din evanghelie
florile de sezon trimise cu precauție la spital aranjate meticulos pe noptiere
parfumul lor se ia la trântă cu mirosul medicamentelor
aș fi făcut facultatea de medicină doar pentru a avea certitudinea că îți salvez viața
zeus feminin cu toiagul lui esculap în rochie art nouveau
bijuterii handmade la modă și sandale anii ’70 cu toc trapez
iubirea înseamnă devotamentul cu care pasărea colibri își cară cuibul
în spinare între cele două aripi vătămate
și se lovește de pereții transparenți ai zgârie-norilor
își continuă fermă zborul
năluciri corozive din istoria comună ce nu se pot compara
cu malignitatea organului
dacă ți-aș fi spus ca într-un roman autobiografic de knausgård
aș vrea să scriu la infinit despre moartea propriului tată
care nu s-a produs încă m-ai fi asigurat că mă descurc exemplar și fără
că mă poți duce de mână până la altar și tot tu să mă preiei de acolo
November 22, 2025
Lirica Noeminei Câmpean este una deloc facilă, poeta adoptând un sistem estetic și stilistic din sfera poemului în proză, abundând de metafore și alte figuri de stil, de un imaginar ultra diversificat și imprimând textelor sale o încărcătură deosebită atât prin bogăția imagistică, cât și prin frazare, prin construcția fiecărui poem în parte. În volumul de față, atmosfera generală pe care o resimte cititorul, cel puțin la prima lectură este aceea de vis, de stare de transă, de suspendare într-o altă dimensiune decât aceea a realității obiective, fizice, cotidiene. Și aceasta datorită unui discurs tipic poeziei onirice, în care imagini complexe, din domenii de interes diverse, se împletesc într-o manieră aparent lipsită de logică. Dar dincolo de această aparență de poezie onirică, se ascunde de fapt o poezie profund psihologică, în care poeta, care este și cercetătoare în domeniul științelor psihologice, sondează adâncimile cele mai obscure ale subconștientului și chiar ale inconștientului uman, dezvăluind și expunând sub formă poetică cele mai acerbe dureri, obsesii, frici care pot locui în străfundurile minții umane, cum ar fi spre exemplu frica de durere, de boală sau de moarte, pulsiunile sexuale, traumele moștenite sau dobândite din familie, traumele transgeneraționale și așa mai departe.
Cronica completă aici:
https://revistapsyche.ro/2025/11/19/r...
Cronica completă aici:
https://revistapsyche.ro/2025/11/19/r...
March 30, 2026
Volumul de poezie Ecouri lichide de avocado, apărut anul trecut la Editura pentru Artă și Literatură, din București, s-a bucurat de o promovare destul de intensă, de cronici în reviste, pe diverse site-uri și bloguri, atâta cât am putut să văd și să parcurg în mod sumar. Volumul deschide colecția Arcane a Editurii pentru artă și Literatură, una care se vrea a poeziei, idee editorială bine venită de altfel într-o lume în care poezia e văzută din ce în ce mai mult ca un lux. În toate aceste cronici dedicate Ecourilor..., s-a vorbit despre o poezie a traumei, despre poezia-fluviu, flux, sau despre tablourile Fridei Kahlo, pe bună dreptate, fiindcă ceea ce scrie Noemina Câmpean te invită cumva concomitent spre foarte multe drumuri.
Mai mult pe:
https://www.facebook.com/share/p/1CNP...
Mai mult pe:
https://www.facebook.com/share/p/1CNP...
December 23, 2025
"Ecouri lichide de avocado", un volum polifonic, visceral, care îți merge precum un sânge tăios, cu țurțuri, prin vene, penetrând epiderma până în molecula aceea în care îți stă pitită partea cea mai întunecată a sufletului, trauma cea de toate zilele. Noemina e poetul acela care taie în carne vie, taie, taie și spânzură prin figuri de stil ce se ascundeau până acum în călcâiul lui Ahile, e vocea aceea atât de plathiană de care poezia șchioapă românească contemporană avea atâta nevoie. E resurecție și rană, dar unde atâta rană e, e candoarea mântuirii prin transparență, transparența fiind panaceu. Nu ezitați. Citiți, plângeți, confruntați-vă cu proriul portret al lui Dorian Gray. Poezie curată, puternică, proaspătă, psihanalitică până în măduva oaselor. Enjoy!
Displaying 1 - 30 of 47 reviews