What do you think?
Rate this book
Desde hace dos mil años / Como me convertí en húligan
Desde hace dos mil años, publicada en 1934, es una de las grandes novelas-testimonio del siglo XX europeo. En ella, Mihail Sebastian, figura clave de la vida intelectual rumana de entreguerras, despliega una meditación narrativa de asombrosa modernidad sobre la identidad, la exclusión y la fractura interior de un tiempo a punto de estallar. En un tono que combina el diario íntimo, la crónica existencial y la observación política, seguimos el recorrido de un joven estudiante judío en la Universidad de Bucarest que se enfrenta al antisemitismo de sus compañeros y profesores. Ajeno al sionismo, crítico con toda forma de fervor ideológico, Sebastian escribe desde una posición tan incómoda como iluminadora: la del que observa desde dentro y desde fuera al mismo tiempo. Entre cafés, libros y debates universitarios, y bajo la sombra creciente del fascismo, el narrador asiste a la transformación de su país y de sí mismo, a la intemperie en una Europa que va cerrando puertas.
400 pages, Paperback
First published January 1, 1935
27 people are currently reading
508 people want to read
About the author
Mihail Sebastian
36 books257 followersMihail Sebastian, born Iosif Hechter, was a Romanian playwright, essayist, journalist and novelist.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 26 of 26 reviews
January 25, 2023
Pe vremea gri a epocii ceaușiste, dar și în acele timpuri tulburi ce i-au urmat, numite pretențios și vag inexact „de după revoluție”, îmi temperam adesea exasperările evadînd într-un trecut idilic, pe care-l opuneam României contemporane, de ale cărei zdrențe morale mă rușinam perpetuu, și nu o dată m-am trezit evocînd în fața studenților mei glorioasa Românie interbelică, grînar al Europei, în care leul, valută forte, era a opta monedă europeană ca putere de cumpărare, în care efervescența culturală era în toi, în care polemizau Ionesco, Steinhardt, Cioran, Barbu, pe scurt, o epocă în care cuvîntul „român” era asociat automat cu politica unui Titulescu, cu arta unui Brâncuși, cu muzica unui Enescu și nu cu cerșetori luînd cu asalt capitale europene. Două decenii de lumină, efemere poate, spuneam, dar în care țara noastră a arătat că se poate.
A trebuit să-mi pice în mînă Întoarcerea huliganului de Norman Manea pentru a pune pentru prima dată la îndoială veridicitatea acestei imagini serene. A trebuit să citesc De două mii de ani pentru ca ea să se prăbușească definitiv.
Despre Mihail Sebastian n-am știut multă vreme decît că era autorul unui roman, Accidentul, care nu mă impresionase în mod deosebit, și al unei piese de teatru, Jocul de-a vacanța, care-mi plăcuse. Habar n-aveam că a fost evreu și a fost un șoc să citesc în cartea lui Norman Manea că Nae Ionescu, în prefața la De două mii de ani, îi neagă scriitorului condiția de om, pentru că e incompatibilă, în viziunea lui, cu condiția de evreu:
Că această retorică incredibilă din partea unei mari personalități nu este o scăpare nefericită, aveam să descopăr citind integral articolul care a însoțit apariția romanului, articol pe care Mihail Sebastian a refuzat să-l cenzureze, și pe bună dreptate. În eseul Cum am devenit huligan, scris pentru a răspunde valului de acuzații de exhibiționism intelectual vînturate prin presa timpului nu împotriva lui Nae Ionescu (al cărui articol era considerat „o caldă și vibrantă pledoarie antisemită”), ci împotriva lui Mihail Sebastian însuși, fiindcă îndrăznise să se complacă în victimă, autorul enumeră trei motive care l-au determinat să nu retragă prefața: a fost scrisă la solicitarea sa, i se părea de neconceput să-l cenzureze pe Nae Ionescu, and last but not least, publicarea ei era mult mai puțin dureroasă decît faptul că a putut fi gîndită:
Publicarea devine astfel o rafinată formă de răzbunare, căci nimeni, după lectura ei, nu-l va mai putea identifica pe Nae Ionescu cu figura pitorească și nonconformistă care popula peisajul interbelic atît al imaginației mele cît și, cu siguranță, al altora.
Romanul în sine dezvelește picioarele de lut ale mai multor zeități, care se năruie odată cu gloria unei epoci. Știam desigur, ca toată lumea, că mulți monștri sacri ai intelectualității române au cochetat cu legionarismul, dar tratam această informație cu indulgență, ca pe o curiozitate și o scăpare justificată parțial de tinerețe și de spiritul unor vremuri tulburi, în care „intelighenția” românească simțise nevoia să-și canalizeze enegiile în slujba unui ideal, și ce era, teoretic, mai frumos decît să contribui la crearea unei Românii „ca soarele sfînt de pe cer”? Mai mult, aveam impresia că alunecarea spre extremism se făcuse prin jurul anilor '40, deci după deceniile alea de înflorire culturală. Greșit, foarte greșit, vorba lui Sorescu, căci violențele antisemite sînt acceptate tacit de marile noastre nume încă din 1924, așa cum o revelează cîteva episoade de o cruzime și mai neașteptată după ce identifici nume faimoase în spatele personajelor: reacția de indiferență iritată a lui Ghiță Blidaru/ Nae Ionescu atunci cînd naratorul evreu i se plînge că nu este lăsat de către studenții români să-i audieze cursurile: „Ei, și ce vrei să-ți fac eu?”, credința sinceră a lui Mircea Vieru/ Camil Petrescu că eliminarea cîtorva sute de mii de evrei ar fi benefică pentru țară și încurajarea exaltată spre violență a lui Ștefan Pârlea/ Emil Cioran, pentru care pînă și antisemitismul e scuzabil dacă împinge România spre un destin eroic:
Evenimentele narate se opresc în 1934. Va trebui să citesc Jurnalul lui Sebastian ca să aflu continuarea. Între timp, încerc să adopt atitudinea obiectivă a autorului, care se ferește să condamne decisiv generația sa și mai ales pe “directorul ei de conștiință”, mentorul său spiritual, Nae Ionescu. Și mă gîndesc că poate are dreptate și că e poate nedrept să judecăm a posteriori mentalitatea epocii fără să-i luăm în calcul contextul socio-politic care a determinat atîtea nume ilustre să îmbrățiseze orb o cauză ale cărei consecințe sinistre i-ar fi oripilat dacă le-ar fi prevăzut. Dar mă întorc și mă întreb – este naivitatea o circumstanță atenuantă în contextul atîtor exemple edificatoare ale istoriei? La urma urmelor, naratorul, într-un dialog profetic și imaginar cu Ștefan Pîrlea, îi intuise urmările:
Am vorbit pe larg despre conflictul moral din De două mii de ani, dar romanul nu este numai un document de epocă, o mărturie a complexității problemei evreiești în spațiul cultural și politic românesc interbelic. El este totodată o creație literară de certă valoare, revelînd idealurile estetice ale generației de la Criterion, bazate pe existențialism și subiectivism. Mai mult decît atît, dincolo de tragismul unui popor, cartea vorbește și despre tragismul unei categorii sociale: intelectualii cu incapacitatea lor de a-și depăși condiția, și consecințele tragice atunci cînd încearcă s-o facă, implicîndu-se nefericit în scenarii politice prozaice și efemere:
A trebuit să-mi pice în mînă Întoarcerea huliganului de Norman Manea pentru a pune pentru prima dată la îndoială veridicitatea acestei imagini serene. A trebuit să citesc De două mii de ani pentru ca ea să se prăbușească definitiv.
Despre Mihail Sebastian n-am știut multă vreme decît că era autorul unui roman, Accidentul, care nu mă impresionase în mod deosebit, și al unei piese de teatru, Jocul de-a vacanța, care-mi plăcuse. Habar n-aveam că a fost evreu și a fost un șoc să citesc în cartea lui Norman Manea că Nae Ionescu, în prefața la De două mii de ani, îi neagă scriitorului condiția de om, pentru că e incompatibilă, în viziunea lui, cu condiția de evreu:
Ești tu, Iosef Hechter, om de la Dunărea Brăilei? Nu. Ci evreu de la Dunărea Brăilei.
Că această retorică incredibilă din partea unei mari personalități nu este o scăpare nefericită, aveam să descopăr citind integral articolul care a însoțit apariția romanului, articol pe care Mihail Sebastian a refuzat să-l cenzureze, și pe bună dreptate. În eseul Cum am devenit huligan, scris pentru a răspunde valului de acuzații de exhibiționism intelectual vînturate prin presa timpului nu împotriva lui Nae Ionescu (al cărui articol era considerat „o caldă și vibrantă pledoarie antisemită”), ci împotriva lui Mihail Sebastian însuși, fiindcă îndrăznise să se complacă în victimă, autorul enumeră trei motive care l-au determinat să nu retragă prefața: a fost scrisă la solicitarea sa, i se părea de neconceput să-l cenzureze pe Nae Ionescu, and last but not least, publicarea ei era mult mai puțin dureroasă decît faptul că a putut fi gîndită:
Vedeți, grav pentru mine era nu faptul că o asemenea prefață apare, ci că o asemenea prefață poate fi scrisă. I-am spus-o cu sinceritate profesorului și îmi iau libertatea să repet aici: dacă prefața am fi cunoscut-o numai noi doi, el și cu mine, dacă paginile ei ar fi rămas numai în mâinile noastre, dacă am fi ars-o, dacă am fi îngropat-o, ea n-ar fi fost o mai mică durere.
Publicarea devine astfel o rafinată formă de răzbunare, căci nimeni, după lectura ei, nu-l va mai putea identifica pe Nae Ionescu cu figura pitorească și nonconformistă care popula peisajul interbelic atît al imaginației mele cît și, cu siguranță, al altora.
Romanul în sine dezvelește picioarele de lut ale mai multor zeități, care se năruie odată cu gloria unei epoci. Știam desigur, ca toată lumea, că mulți monștri sacri ai intelectualității române au cochetat cu legionarismul, dar tratam această informație cu indulgență, ca pe o curiozitate și o scăpare justificată parțial de tinerețe și de spiritul unor vremuri tulburi, în care „intelighenția” românească simțise nevoia să-și canalizeze enegiile în slujba unui ideal, și ce era, teoretic, mai frumos decît să contribui la crearea unei Românii „ca soarele sfînt de pe cer”? Mai mult, aveam impresia că alunecarea spre extremism se făcuse prin jurul anilor '40, deci după deceniile alea de înflorire culturală. Greșit, foarte greșit, vorba lui Sorescu, căci violențele antisemite sînt acceptate tacit de marile noastre nume încă din 1924, așa cum o revelează cîteva episoade de o cruzime și mai neașteptată după ce identifici nume faimoase în spatele personajelor: reacția de indiferență iritată a lui Ghiță Blidaru/ Nae Ionescu atunci cînd naratorul evreu i se plînge că nu este lăsat de către studenții români să-i audieze cursurile: „Ei, și ce vrei să-ți fac eu?”, credința sinceră a lui Mircea Vieru/ Camil Petrescu că eliminarea cîtorva sute de mii de evrei ar fi benefică pentru țară și încurajarea exaltată spre violență a lui Ștefan Pârlea/ Emil Cioran, pentru care pînă și antisemitismul e scuzabil dacă împinge România spre un destin eroic:
Orice faptă violentă este o faptă bună. Că „jos jidanii” e o dobitocie, de acord! Dar ce importanță are asta? Totul este să poți zgudui ceva în țară. Începe cu ovreii – dacă altfel nu se poate – dar sfârșește sus, într-un incendiu general, într-un cutremur care să nu cruțe nimic.
Evenimentele narate se opresc în 1934. Va trebui să citesc Jurnalul lui Sebastian ca să aflu continuarea. Între timp, încerc să adopt atitudinea obiectivă a autorului, care se ferește să condamne decisiv generația sa și mai ales pe “directorul ei de conștiință”, mentorul său spiritual, Nae Ionescu. Și mă gîndesc că poate are dreptate și că e poate nedrept să judecăm a posteriori mentalitatea epocii fără să-i luăm în calcul contextul socio-politic care a determinat atîtea nume ilustre să îmbrățiseze orb o cauză ale cărei consecințe sinistre i-ar fi oripilat dacă le-ar fi prevăzut. Dar mă întorc și mă întreb – este naivitatea o circumstanță atenuantă în contextul atîtor exemple edificatoare ale istoriei? La urma urmelor, naratorul, într-un dialog profetic și imaginar cu Ștefan Pîrlea, îi intuise urmările:
I-aș putea spune că o metaforă nu ajunge totuși pentru un măcel. Că dispoziția platonică de a muri nu egalează hotărârea foarte serioasă de a omorî. Că n-a existat de-a lungul vremurilor nici o mare porcărie istorică pentru care să nu se poată găsi un tot atât de mare simbol, spre a o acoperi.
Am vorbit pe larg despre conflictul moral din De două mii de ani, dar romanul nu este numai un document de epocă, o mărturie a complexității problemei evreiești în spațiul cultural și politic românesc interbelic. El este totodată o creație literară de certă valoare, revelînd idealurile estetice ale generației de la Criterion, bazate pe existențialism și subiectivism. Mai mult decît atît, dincolo de tragismul unui popor, cartea vorbește și despre tragismul unei categorii sociale: intelectualii cu incapacitatea lor de a-și depăși condiția, și consecințele tragice atunci cînd încearcă s-o facă, implicîndu-se nefericit în scenarii politice prozaice și efemere:
Nu cred că vreun intelectual a făcut vreodată ceva decisiv în istoria oamenilor, atunci când a fost vorba nu de valoarea unei culturi, ci de salvarea speciei pur și simplu. Ar trebui să recitesc din punctul ăsta de vedere istoria: m-aș mira să n-am dreptate. Ce să faci cu aceste plante de apartament, incapabile să suporte aerul tare?
June 12, 2022
Iosif Hechter sau Mihail Sebastian, o valoare pe care am descoperit-o în mod diferit în "De două mii de ani. Cum am devenit huligan."
Am ajuns la această carte după minunata "întâlnire" pe care am avut-o cu Tatiana Niculescu în "Singur. Viața lui Mihail Sebastian." Sebastian e o personalitate complexă care devine din ce în ce mai valoroasă odată cu trecerea timpului, chiar și dincolo de granițe.
Mi-am propus să citesc și perspectiva Martei Pereu, "Diavolul și ucenicul său. Nae Ionescu-Mihail Sebastian", dar și Jurnalul. Voi reciti și "Accidentul", "Orașul cu salcâmi", sunt curioasă cum le voi savura după 20 de ani. Valoarea literară a lui Mihail Sebastian dăinuie în timp, asta e sigur. Exerciții de admirație pentru el, invitația de a-l citi și reciti. Vă veți simți mai bogați.
Am ajuns la această carte după minunata "întâlnire" pe care am avut-o cu Tatiana Niculescu în "Singur. Viața lui Mihail Sebastian." Sebastian e o personalitate complexă care devine din ce în ce mai valoroasă odată cu trecerea timpului, chiar și dincolo de granițe.
Mi-am propus să citesc și perspectiva Martei Pereu, "Diavolul și ucenicul său. Nae Ionescu-Mihail Sebastian", dar și Jurnalul. Voi reciti și "Accidentul", "Orașul cu salcâmi", sunt curioasă cum le voi savura după 20 de ani. Valoarea literară a lui Mihail Sebastian dăinuie în timp, asta e sigur. Exerciții de admirație pentru el, invitația de a-l citi și reciti. Vă veți simți mai bogați.
September 2, 2025
3,5 *
”Să fugi de tine o zi, două, douăzeci nu e ușor, dar nici imposibil. Faci matematici și marxism ca S.T. H., faci sionism ca Winkler. Citești cărți ca mine, umbli după femei, sau joci șah, sau te dai cu capul de pereți. Dar într-o zi, într-un minut de neatenție, te întâlnești cu tine însuți la un colț de suflet, cum te-ai întâlni la un colț de stradă cu un creditor de care te-ai ferit zadarnic. Dai ochii cu tine și atunci înțelegi cât de inutile sunt toate evadările din această închisoare fără ziduri. fără porți și fără gratii, din această închisoare care este însăși viața ta.”
”Nimeni în iubire nu valorează mai mult decât poate pierde.”
”[...] când iubești ceva cu adevărat, iubești cu ce e bun și cu ce e rău la un loc.”
”[...] Mă simt însă liber, împăcat, gata să primesc lucrurile ce vin și trec, să aștept dezlegarea lor cu supunere, să le privesc fără spaimă, să le pierd fără deznădejde. Mă gândesc la marile mele probleme personale de pe vremuri și nu le pricep. Nu le pricep, și pace bună.
Viața este simplă, viața este imens de simplă.”
” [...] de oriunde poți evada, numai din tine, nu.”
”Să fugi de tine o zi, două, douăzeci nu e ușor, dar nici imposibil. Faci matematici și marxism ca S.T. H., faci sionism ca Winkler. Citești cărți ca mine, umbli după femei, sau joci șah, sau te dai cu capul de pereți. Dar într-o zi, într-un minut de neatenție, te întâlnești cu tine însuți la un colț de suflet, cum te-ai întâlni la un colț de stradă cu un creditor de care te-ai ferit zadarnic. Dai ochii cu tine și atunci înțelegi cât de inutile sunt toate evadările din această închisoare fără ziduri. fără porți și fără gratii, din această închisoare care este însăși viața ta.”
”Nimeni în iubire nu valorează mai mult decât poate pierde.”
”[...] când iubești ceva cu adevărat, iubești cu ce e bun și cu ce e rău la un loc.”
”[...] Mă simt însă liber, împăcat, gata să primesc lucrurile ce vin și trec, să aștept dezlegarea lor cu supunere, să le privesc fără spaimă, să le pierd fără deznădejde. Mă gândesc la marile mele probleme personale de pe vremuri și nu le pricep. Nu le pricep, și pace bună.
Viața este simplă, viața este imens de simplă.”
” [...] de oriunde poți evada, numai din tine, nu.”
May 9, 2022
Desăvârşită!
October 10, 2015
Cartea lui Mihail Sebastian transpune o poveste în care inteligența, timiditatea și sentimentul corect al moralei sunt blocate de către inerția bovină a pseudo-cunoașterii convinse că regulile ei, oricât de absurde, de îndoielnice și de utopice sunt corecte, singurele în măsură să asaneze un univers ce, ca oricare altul, este o lume a griurilor. Sebastian este evreu, însingurat, retras, marcat chiar și de o simplă atingere de mână pe o bancă. Este omul alături de care roiesc absurzi - iar introducerea lui Nae Ionescu nu face excepție - absurzi pe care el trebuie să îi respecte și alături de care vrea să se reprezinte. Cu orice încercare, fie că e vorba de educație sau de conștiința sa, lui Sebastian îi este reamintit de către Ionescu că are obligația de a suferi pentru singurul și uriașul său ”defect” de a fi evreu. Lucru pe care, paradoxal, îl acceptă.
Haosul sorții lui nu se va opri aici. Simplu supraviețuitor al celui de-al Doilea Război Mondial, acesta ajunge mai apoi la un pas de lumea totalitară comunistă. Moartea lui accidentală în 1945, într-un accident de camion, îl salvează într-un fel de la această a doua parte a dramei, scoțând parcă o pasăre din colivia taumatizanților ani 1930-1945.
Spre norocul meu, Sebastian face parte dintre autorii pe care nu am să îi uit niciodată, atât pentru simplitatea textului său cât și pentru claritatea spiritului pe care foarte puțini reușesc să și-l construiască. Scrisul său lasă în memoria cititorului nu doar informația sau stilul. Șocul pătrunde până acolo încât reușesc să imi amintesc lumina încăperii în care l-am citit, sunetele și aromele, poate datorită presiunii constante a faptului că el te obligă să ști, linie după linie, că are dreptate și că dreptatea lui nu are nici o șansă în lumea din jurul său.
“Sa fugi de tine o zi, doua, douazeci nu e usor, dar nici imposibil. Faci matematici sau marxism ca S.T.H., faci sionism ca Winkler, citesti carti ca mine, umbli dupa femei sau joci sah, sau te dai cu capul de pereti. Dar intr-o zi, intr-un minut de neatentie, te intalnesti cu tine insuti la un colt de suflet, cum te-ai intalni la un colt de strada cu un creditor de care te-ai ferit zadarnic. Dai ochii cu tine si atunci intelegi cat de inutile sunt toate evadarile din aceasta inchisoare fara ziduri, fara porti si fara gratii, din aceasta inchisoare care este insasi viata ta.”
Haosul sorții lui nu se va opri aici. Simplu supraviețuitor al celui de-al Doilea Război Mondial, acesta ajunge mai apoi la un pas de lumea totalitară comunistă. Moartea lui accidentală în 1945, într-un accident de camion, îl salvează într-un fel de la această a doua parte a dramei, scoțând parcă o pasăre din colivia taumatizanților ani 1930-1945.
Spre norocul meu, Sebastian face parte dintre autorii pe care nu am să îi uit niciodată, atât pentru simplitatea textului său cât și pentru claritatea spiritului pe care foarte puțini reușesc să și-l construiască. Scrisul său lasă în memoria cititorului nu doar informația sau stilul. Șocul pătrunde până acolo încât reușesc să imi amintesc lumina încăperii în care l-am citit, sunetele și aromele, poate datorită presiunii constante a faptului că el te obligă să ști, linie după linie, că are dreptate și că dreptatea lui nu are nici o șansă în lumea din jurul său.
“Sa fugi de tine o zi, doua, douazeci nu e usor, dar nici imposibil. Faci matematici sau marxism ca S.T.H., faci sionism ca Winkler, citesti carti ca mine, umbli dupa femei sau joci sah, sau te dai cu capul de pereti. Dar intr-o zi, intr-un minut de neatentie, te intalnesti cu tine insuti la un colt de suflet, cum te-ai intalni la un colt de strada cu un creditor de care te-ai ferit zadarnic. Dai ochii cu tine si atunci intelegi cat de inutile sunt toate evadarile din aceasta inchisoare fara ziduri, fara porti si fara gratii, din aceasta inchisoare care este insasi viata ta.”
June 10, 2018
"Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodată uniformă. E un civil.
M-am ferit mereu de adevărurile absolute, pe care le pui în buzunar ca pe un permis de armă. Am încercat să-mi păstrez dreptul modest, dar tenace, de a înțelege lucrurile în nuanțe și în distincții."
-
Puteam să mor fără să îmi pice în mână. Ar fi fost o crasă risipă de gândire și de existență.
M-am ferit mereu de adevărurile absolute, pe care le pui în buzunar ca pe un permis de armă. Am încercat să-mi păstrez dreptul modest, dar tenace, de a înțelege lucrurile în nuanțe și în distincții."
-
Puteam să mor fără să îmi pice în mână. Ar fi fost o crasă risipă de gândire și de existență.
June 7, 2022
Unul dintre puținii scriitori români care mi au plăcut atât la 13, cât și la 23 de ani, deci lupul chiar își schimbă părul, dar năravul ba...
July 26, 2025
Mihail Sebastian i-a ținut României Mari o oglindă să se vadă așa cum era în dimensiunile ei politice, sociale și economice, și-a răcnit din toți rărunchii imediat ce-a facut-o. De două mii de ani, cât și încă și mai strașnicul său companion, Cum am devenit huligan, rămân de-o actualitate rece și exactă prin analiza și descrierea proceselor de radicalizare politică, prin construirea variatelor profiluri de antisemiți, și prin amintirea neobositului proces de a-i găsi pe evrei țapii ispășitori ideali în timpurile de criză, întrebuințat de ambele spectre politice.
Dumneata nu ești antisemit pentru că crezi în anumite primejdii ovreiești, ci crezi în aceste primejdii ovreiești pentru că ești antisemit.
Nici antisemitismul nu s-a schimbat mult de la publicarea celor două volume, doar a întreprins un proces de adaptare la existența Israelului.
De două mii de ani mai îndeplinește și un alt scop, acela de elogiu adus reperului ținutului natal, Dunărea brăileană (unde-i mai bine ca acasă? cu bune, cu rele)
Tot ce este abstracție în mine a fost corectat și, în bună parte, lecuit de o simplă priveliște dunăreană. Tot ce este febră a fost liniștit, a fost ordonat. Nu știu cum aș fi fost dacă m-aș fi născut în altă parte. Sunt numai convins că aș fi fost altul. Gustului meu iudaic pentru catastrofe intime fluviul i-a ridicat împotrivă exemplul indiferenței lui regale. Complicațiilor mele interioare i-a opus simplitatea peisajului. Și nesiguranței, neliniștii, i-a arătat jocul valurilof efemer și etern.
Simbolul e ieftin. Dar, ieftin sau scump, nu e mai puțin consolator.
Dumneata nu ești antisemit pentru că crezi în anumite primejdii ovreiești, ci crezi în aceste primejdii ovreiești pentru că ești antisemit.
Nici antisemitismul nu s-a schimbat mult de la publicarea celor două volume, doar a întreprins un proces de adaptare la existența Israelului.
De două mii de ani mai îndeplinește și un alt scop, acela de elogiu adus reperului ținutului natal, Dunărea brăileană (unde-i mai bine ca acasă? cu bune, cu rele)
Tot ce este abstracție în mine a fost corectat și, în bună parte, lecuit de o simplă priveliște dunăreană. Tot ce este febră a fost liniștit, a fost ordonat. Nu știu cum aș fi fost dacă m-aș fi născut în altă parte. Sunt numai convins că aș fi fost altul. Gustului meu iudaic pentru catastrofe intime fluviul i-a ridicat împotrivă exemplul indiferenței lui regale. Complicațiilor mele interioare i-a opus simplitatea peisajului. Și nesiguranței, neliniștii, i-a arătat jocul valurilof efemer și etern.
Simbolul e ieftin. Dar, ieftin sau scump, nu e mai puțin consolator.
September 9, 2020
"Tinerilor nu le-au plăcut niciodată oamenii - oricât ar fi ei de geniali - care s-au dezinteresat de marile întrebări."
March 7, 2014
"Ne vom uita alba mea vilă de la Snagov, tu pentru
a-ţi primi în fiecare zi soarele prin ferestrele tale largi,
eu pentru a ridica alte ziduri, bune şi ele de dat uitării.
Iată, aici ni- se despart drumurile : eşti ceea ce mereu
am visat să fiu — un lucru simplu, curat şi calm, cu o
inimă egală deschisă tuturor anotimpurilor."
a-ţi primi în fiecare zi soarele prin ferestrele tale largi,
eu pentru a ridica alte ziduri, bune şi ele de dat uitării.
Iată, aici ni- se despart drumurile : eşti ceea ce mereu
am visat să fiu — un lucru simplu, curat şi calm, cu o
inimă egală deschisă tuturor anotimpurilor."
January 22, 2021
Și, care e numele personajului principal? :)
This entire review has been hidden because of spoilers.
October 23, 2022
O carte care m-a lăsat fără cuvinte. Cum nu am știut de aceasta carte pana la vârsta asta, cum nu mi-a fost recomandata de profesorii de limba romana, de studenții la litere, de părinții mei, cititori avizi de literatură română a acelor timpuri? Cum am auzit de Sadoveanu mai mult decât de Sebastian? O carte care m-a incantat și m-a fascinat, care a trecut fără drept de apel pe primul loc în topul personal al cărților cu autor român.
January 11, 2014
"Intre noi şi viaţă am crezut că noi decidem. Asta este o tragică semeţie."
March 12, 2017
Exceptionala.
June 8, 2020
depicting that era is awesome. what troubling times...and how humans were changing their political and humanistical views...such a strong piece of literature and so sensitive
April 6, 2024
Inițial am ascultat cartea sub forma de audiobook. La momentul acela nu aveam nicio idee legată de "celebra" prefață și de restul contextului. Între timp după ce am citit mai mult despre Mihail Sebastian, am reluat cartea citind-o și mi s-au limpezit multe aspecte legate de tot ce a presupus întreaga carte.
April 19, 2025
dacă am chef sa mă enervez o sa citesc prefața de la cartea asta
November 30, 2025
De două mii de ani… deși considerat un roman semi-autobiografic, nu este atât despre autor, cât este despre fiecare cititor al său. Funcționează de parcă ar fi fost scrisă pe hârtie de turnesol. Cartea prinde altă culoare în mâinile celor care văd o problemă de o anumită natură pe care ei o numesc „evreiască”. Autorul, evreu și român, două… nu calități, ci denumiri pe care diferiții cititori i le atribuie în diferite raporturi (vezi prefața lui Nae Ionescu), ia în discuție această problemă, veche de (mai mult de) două mii de ani, acută în acea perioadă. Cartea a apărut în 1934. Voiam să reproduc numai câte ceva din paginile de mai jos, dar sunt prea bune ca să le trunchiez în vreun fel, așa că poftim:
„De la schele, m-am dus cu Vieru să cinăm pe șosea, spre București. Iată cinci săptămâni încheiate de când n-am trecut dincolo de Snagov.
- Nu te mai vezi deloc în oraș. De ce?
- Pentru că mi-e silă. Mă otrăvește enervarea de acolo. La fiecare colț de stradă, un apostol. Mă obosește, mă deprimă.
Nu mi-a răspuns. A rămas o secundă pe gânduri, ezitând, puțin jenat, ca și cum ar fi vrut să schimbe vorba. Pe urmă, probabil după o scurtă deliberare intimă, mi s-a adresat, cu acel gest de hotărâre pe care îl au oamenii când vor să-și ia «o piatră de pe inimă».
- Ai dreptate. Totuși există o problemă evreiască, și ea trebuie rezolvată. Un milion opt sute de mii de evrei nu se pot suporta. Dacă aș avea putere, aș încerca eliminarea câtorva sute de mii.
Cred că nu mi-am putut opri o tresărire de surpriză. Singurul om pe care l-am crezut cu desăvârșire incapabil de a fi antisemit era el. Mircea Vieru. Așadar și el… A băgat de seamă tulburarea mea și s-a grăbit să se explice.
- Să ne înțelegem. Eu nu sunt antisemit. Ți-am mai spus-o și mențin. Dar sunt român. Și, în calitatea aceasta, tot ce mi se opune îmi este primejdios. Există un spirit evreiesc iritant. Împotriva lui trebuie să mă apăr. În presă, în finanțe, în armată, pretutindeni îi simt apăsarea. Dacă organismul nostru de stat ar fi rezistent, puțin mi-ar păsa. Dar nu e. E păcătos, coruptibil și slab. Și, de aceea, trebuie să lupt împotriva agenților de descompunere.
Am tăcut câteva secunde, ceea ce l-a mirat. Aș fi putut să-i răspund ceva, din politețe, ca să întrețin convorbirea, dar n-am izbutit.
- Te surprind?
- Nu. Mă deprimi. Vezi, eu cunosc două feluri de antisemiți. Antisemiții pur și simplu — și antisemiți cu argumente. Cu cei dintâi mă mai pot înțelege, căci totul între ei și mine este limpede. Cu ceilalți, însă, e greu.
- Pentru că ți-e greu să le răspunzi?
- Nu. Pentru că e inutil să le răspund. Vezi, dragă maistre, greșeala dumitale începe exact de unde încep și argumentele dumitale. A fi antisemit este un fapt. A fi antisemit cu argumente — este însă o pierdere de vreme, o păcăleală. Căci nici antisemitismul dumitale, nici antisemitismul românesc nu au nevoie de argumente. Să zicem că aș putea să le răspund acestor argumente. Ei și? Crezi că am lămuri ceva? Gândește-te că toate învinuirile posibile împotriva evreilor din România sunt numai fapte locale, în timp ce antisemitismul este universal și etern. Antisemiți nu sunt numai românii. Antisemiți sunt germanii, ungurii, grecii, francezii, americanii — toți, absolut toți, în cadrul de interese, cu metodele lor, cu temperamentul lor. Și antisemiții n-au existat numai acum, după război, ci și înainte de război, nu numai în veacul ăsta, ci și în veacul trecut și în toate veacurile. Ce se întâmplă acum în lume e o glumă în comparație cu ce se întâmpla în 1300.
Ei bine, dacă antisemitismul este într-adevăr un fapt atât de persistent și de general, nu este inutil să-i cauți cauzele specific românești? Astăzi cauze politice, ieri cauze economice, alaltăieri cauze religioase — toate sunt prea multe și prea particulare ca să explice un fapt de o asemenea generalitate istorică.
- Ești abil dumneata, m-a întrerupt Vieru. Nu cumva pentru că antisemitismul o fi etern vrei să-l scoți inexplicabil? Și pe evrei inocenți?
- Doamne ferește! Nu numai că antisemitismul mi se pare explicabil, dar evreii mi se par singurii vinovați. Aș voi doar să recunoști că esența antisemitismului nu este nici de ordin religios, nici de ordin politic, nici de ordin economic. Cred că este pur și simplu de esență metafizică. Nu te speria. Există o obligație metafizică a evreului de a fi detestat. Asta este funcția lui în lume. De ce? Nu știu. Blestemul lui, destinul lui. Dacă vrei, treaba lui.
Nu o spun, te rog să mă crezi, nici cu orgoliu, nici cu înfruntare. O spun, dimpotrivă, cu tristețe, cu oboseală, cu amărăciune. Dar cred în implacabilitatea acestui fapt și am conștiința că nici dumneata, nici eu, nici nimeni nu poate schimba nimic de aici. Dacă am putea fi exterminați, ar fi foarte bine. Ar fi, în orice caz, simplu. Dar nici asta nu se poate. Obligația noastră de a fi mereu în lume o verifică atâtea mii de ani, care știi că nu au fost cruțători. Și atunci trebuie să accepți — iată, eu accept — această alternanță de masacru și pace, care este pulsul vieții evreiești. Individual, fiecare evreu se poate întreba cu panică ce are de făcut. Să fugă, să moară, să se sinucidă sau să se boteze. Chestie de aranjament personal, în care intră nesfârșite dureri, desigur, pe care dumneata, om simțitor, nu le ignorezi — dar nimic mai mult totuși decât o «chestie de aranjament personal». Colectiv, însă, nu există decât o singură cale: așteptarea, supunerea la destin. Și nu cred că asta înseamnă o dezertare din viață, ci, dimpotrivă, o reintrare în biologie, cu conștiința că viața continuă peste toate morțile acestea individuale, care, și ele, tot un fapt de viață sunt, după cum fapt de viață este căderea frunzelor pentru copac, uscarea copacului pentru pădure, moartea pădurii pentru flora pământului.
- Ești încă o dată abil, mi-a replicat el. Deplasezi cu totul discuția. Nu te supăra, dar pe mine nu mă interesează problema neamului ovreiesc. Treaba lui, cum bine spuneai. Pe mine mă interesează pur și simplu soluția problemei evreiești din România. Nu din punct de vedere metafizic, unde refuz să te urmăresc, ci din punct de vedere politic, social și economic, oricât te-ai speria dumneata de asta. Eu pretind că primejdia ovreiască din România este o realitate — realitate care trebuie înțeleasă și încercuită cu tact, cu moderație, dar și cu hotărâre.
Dumneata îmi răspunzi vorbindu-mi despre pogromurile de la 1300. Ei bine, asta înseamnă o fugă de discuție, căci una era antisemitismul acela, fenomen religios, și alta este așa-zisul meu antisemitism, fenomen politic și economic. Nu există absolut nici o relație între una și alta. Sunt planuri distincte. Mă mir că faci cu bună știință asemenea confuzii logice. Să ne întoarcem mai bine la ceea ce se cheamă limpede «chestia evreiască» în România. Există un milion opt sute de mii de evrei în România? Ce faci cu ei? Asta e.
- Să ne întoarcem, dacă vrei, cu o mică, foarte mică observație pentru confuziile mele logice. Îmi dai voie?
Ți se pare într-adevăr atât de deosebit ca semnificație antisemitismul de azi cu cel de acum 600 de ani? Religios atunci, politic astăzi, crezi că ele sunt într-adevăr două fenomene fără raport? Vai, cât te înșeli. Gândește-te bine și spune-mi dacă nu sunt, la drept vorbind, două fețe ale aceluiași lucru. Desigur, antisemitismul din 1933 este economic, iar cel din 1333 era religios. Dar asta pentru că ordinea esențială a veacului aceluia era religia, în timp ce ordinea acestui veac este economia. Dacă mâine structura socială se va centra nu pe religie, nici pe politică și nici pe economie, ci — să zicem — pe apicultură, evreul va fi detestat din punctul de vedere al creșterii albinelor. Nu râde, că așa e. Ceea ce schimbă în antisemitism, ca fenomen etern, este planul pe care se manifestă, nu însă și cauzele lui prime. Punctele de vedere, da, ele sunt altele, mereu altele: esența fenomenului este însă aceeași, mereu aceeași. Și ea se cheamă, oricât ai protesta, obligația iudaică de a suferi.
- Nu te supăra, te rog nu te supăra, dar refuz să răspund. Esențe, cauze prime, metafizică — nu primesc nimic din toate acestea. Te chem la ordine. Eu sunt un gânditor: dumneata te arăți a fi un vizionar. N-o să ne înțelegem dacă continui.
- O să ne înțelegem și mai puțin dacă nu continuu. Uite, îți fac pe plac și vin la argumentele dumitale. Să vezi că abia acum se încurcă lucrurile. Ceea ce dumneata numești «argumente» nu sunt, în realitate, decât «scuze». Dumneata nu ești antisemit pentru că crezi în anumite primejdii ovreiești, ci crezi în aceste primejdii ovreiești pentru că ești antisemit.
- Observă, te rog, că asta seamănă puțin cu istoria oului și a găinii. Ce a fost întâi? Oul sau găina? Antisemitismul sau primejdia ovreiască? Talmudism, prietene, talmudism.
- Fie și talmudism, dacă vrei. Ascultă-mă, totuși. Și, ca să nu mai discutăm cu idei generale, să luăm un exemplu concret. Spuneai adineauri că există în România un milion opt sute de mii de evrei. De unde deții cifra asta?
- Cum de unde? O știu. Se știe.
- «Se știe» e cam vag. De unde se știe? Cine a fixat-o? Cine a controlat-o? Nimeni, evident. După socotelile evreilor, ei nu sunt decât vreo 800-900 de mii. În nici un caz un milion. După versiunea autorităților, fisc, primării, liste electorale — sunt puțin peste un milion: câteva zeci de mii mai mulți. Dumneata zici însă deodată, simplificând controversa, un milion opt sute de mii. De ce? Nu cumva pentru că acest plus de șapte-opt sute de mii satisface sentimentul d-tale antisemit, pre-existent oricărei cifre și oricărei primejdii?
- Faci rău că abuzezi de argumentul ăsta. Eu n-am desigur mijlocul să precizez câți evrei sunt. Să zicem că nu sunt decât un milion. Ei și? Ți se pare că fiind un milion, n-ar fi destui ca să fie primejdioși?
- Vezi, scumpe maistre, e rândul d-tale să fii abil. Căci nu de asta e vorba. Nu de câți sunt ei, ci de câți crezi d-ta că sunt. De ce d-ta, care în arhitectură și în critică ești atât de riguros cu fiecare dată, cu fiecare afirmație, de ce d-ta, atât de sever cu propria d-tale gândire și cu propria d-tale conștiință, atunci când e vorba de știință sau de artă, în momentul în care e vorba de evrei, devii dintr-odată neglijent și grăbit, acceptând cu ușurință o aproximație de 90 la sută, când în orice altă ordine de idei o aproximație de 0,01 la sută te-ar înspăimânta? De ce probitatea dumitale intelectuală, pe care de atâtea ori am socotit-o și prea aspră, și prea riscantă, căci ți-ai jucat pentru un adevăr minim o situație materială capitală, de ce această probitate nu mai funcționează aici, în discuția noastră despre evrei?
N-a răspuns nimic câteva clipe. S-a ridicat de la locul lui, a făcut câțiva pași pe terasă, s-a oprit în fața mea, a vrut parcă să spune ceva, s-a răzgândit și pe urmă și-a continuat plimbarea pe terasă, măsurat, pe gânduri. În cele din urmă, a vorbit, foarte calm, fără bruschețea obișnuită a replicilor lui.
- Ai avut dreptate adineauri. E foarte greu să ne înțelegem. Toate astea se pot tălmăci și răstălmăci în o mie de chipuri. Pentru un fapt există zece, pentru zece o sută. Pentru un argument cinci, pentru cinci, cinci sute. Și nu se mai termină.
- Vezi, dacă refuzi explicațiile metafizice?
- Nu, lasă gluma. Adevărul e că noi nu suntem statisticieni. Dacă am fi, ar fi simplu ca bună ziua. Am spune: există atâția români și atâția evrei. Atâția evrei buni și atâția primejdioși. Și am fi deplin edificați. Dar cum nu-i putem nici număra, nici judeca pe toții, trebuie să ne mulțumim cu anumite intuiții. Eu știu bunăoară că în România există doi bancheri evrei care dispun de oamenii noștri politici, de forțele noastre publice, de aparatul nostru de stat. Ei bine, am sentimentul că aceste două exemple exprimă o întreagă mentalitate evreiască dominatoare și intolerantă. D-ta îmi ceri cifre, când e vorba de o intuiție? Ce suntem noi? Oameni care numără, sau oameni care gândesc?
- Nici una nici alta de astă dată. Suntem oameni care simțim. Ai spus-o singur: «am sentimentul că…» Vezi, aici suntem de acord. E vorba de un sentiment, nu de o judecată. De aceea mi se pare de prisos discuția. Ține minte că eu am încercat s-o evit. Dar m-ai învinuit de metafizică. Sunt așa de convins că acest sentiment al dumitale, această «intuiție» dacă preferi, este inatacabilă, încât știu dinainte că toate argumentele, bune sau rele, vor cădea. Aș putea opune celor doi bancheri evrei de care vorbeai douăzeci, două mii, două sute de mii de meseriași evrei nefericiți, mizerabili, zbătându-se între pâinea zilnică și foamea zilnică. Ei și? Ți-ar zdruncina asta intuițiile? Doamne ferește! Nu vezi că ceea ce dumneata numești «intuiția» și ceea ce eu numesc «antisemitismul» dumitale își alege anume exemplele care îl pot alimenta și le ignorează pe cele care îl pot contrazice?
A fost totdeauna în sensibilitatea românească ceva care a îndemnat-o să ne numere dezertorii și să ne nesocotească morții și răniții. Din rea-credință? Nu. Sunt convins că nu. Din neîncredere, din bănuială, din obișnuința unui vechi sentiment de repulsie.
Crede-mă, nu-ți reproșez nimic. Cu mâna pe inimă ți-o spun: nu-ți reproșez nimic. E aici o fatalitate împotriva căreia nu este nimic de făcut. Întâmplător, argumentele dumitale sunt injuste. Ar putea fi excelente — și tot acolo am ajunge. Cred cu multă liniște, cu o foarte tristă liniște, că în toate acestea nu e nimic de făcut. Că oricâtă bunăvoință ar pune unii și oricâtă bunăcredință ceilalți, cauza este dinainte pierdută. Mi-e penibil să vorbesc despre mine însumi, dar aici, unde am ajuns, e bine să vorbim fără rezerve. Uite, sunt convins că într-o zi, dacă va fi nevoie, voi muri în prima linie pe un front românesc. Eroism? Nu, desigur. Cred însă că nu sunt poltron și că nu sunt făcut să fug dintr-un loc în care se dezbate ceva decisiv. Că oriunde, în viață, în război, în iubire, voi rămâne să-mi împlinesc destinul. Atâția ani de prietenie și de cunoaștere îmi dau dreptul să-ți spun asta cu simplitate. Ei bine, crezi că acest ceas din urmă va dovedi ceva? Că așa sau altfel nu voi rămâne mereu străin, mereu suspectat, mereu ținut deoparte?
Nu, nu, crede-mă, toate sunt totuna și, de altminteri, asta, sentimentul acestei zădărnicii face și singura mea consolare.
A tăcut iar, mult, pe gânduri. Nu-mi mai dădeam seama dacă mă urmărise în tot ce spusesem sau dacă, absent, își continuase propriile-i reflexii. Pe urmă mi s-a adresat, cu oarecare oboseală.
- Mă descurajezi. Nu știu de ce, dar am impresia că fiecare poartă pe care o închizi deschide alte zece. Hotărât, mi-ar fi greu să-ți răspund. Ne-am pierde tot mai mult de sâmburele chestiunii. De sâmburele dramei, dacă vrei, ca să-ți fac plăcere. Ești cu prea multă pasiune evreu și eu sunt cu prea multă stăpânire român, ca să ne înțelegem. În discuție, bineînțeles, căci altfel, în viață, dă-mi voie să nu fiu atât de sumbru ca dumneata și să-ți spun că cu evrei ca dumneata pacea va fi oricând posibilă. Mai mult chiar decât pacea: iubirea.
- «Cu ovrei ca dumneata…» Am mai auzit vorba asta. «Dacă toți evreii ar fi ca tine…». E o amabilitate așa de veche. Și așa de umilitoare. Sunt obosit, crede-mă.
- Obosit și intolerant. Nu mă lași să termin, nu mă lași să mă lămuresc. Recunoaște că nu ești un convorbitor comod. Eu cred cu încăpățânare că dezolarea dumitale «metafizică» aduce prea multe complicații într-o chestiune practică, grea poate, dar rezolvabilă. Faptul că o cred este un început de soluție. Ar rămâne să o mai crezi și dumneata — să o mai credeți și voi — și treaba ar fi făcută.
- Ai spiritul ingenuu.
- Ai spiritul tragic.
Am aprins amândoi țigări, am încercat să schimbăm vorba, ceea ce n-a mers — și ne-am despărțit târziu, în noapte, puțin jenați, cu o strângere de mână într-adins călduroasă.” (p.212-219)
Cartea funcționează așadar ca un test pentru o afecțiune numită, în acest roman, „antisemitism”. Cine citește mai cu atenție și până la capăt poate înțelege că această afecțiune este mai cuprinzătoare și că antisemitismul este numai o manifestare a sa, un eventual simptom între altele posibile.
Cum am devenit huligan este replica autorului la reacțiile primilor săi cititori. Testul turnesolului a prins aproape toți intelectualii vremii, începând cu cel care i-a scris prefața, profesorul și mentorul lui Mihail Sebastian, Nae Ionescu.
Asta e, din câte am citit eu până acu, cea mai importantă carte din literatura română a secolului XX și, evident, recomandarea mea în ajun de zi națională.
„De la schele, m-am dus cu Vieru să cinăm pe șosea, spre București. Iată cinci săptămâni încheiate de când n-am trecut dincolo de Snagov.
- Nu te mai vezi deloc în oraș. De ce?
- Pentru că mi-e silă. Mă otrăvește enervarea de acolo. La fiecare colț de stradă, un apostol. Mă obosește, mă deprimă.
Nu mi-a răspuns. A rămas o secundă pe gânduri, ezitând, puțin jenat, ca și cum ar fi vrut să schimbe vorba. Pe urmă, probabil după o scurtă deliberare intimă, mi s-a adresat, cu acel gest de hotărâre pe care îl au oamenii când vor să-și ia «o piatră de pe inimă».
- Ai dreptate. Totuși există o problemă evreiască, și ea trebuie rezolvată. Un milion opt sute de mii de evrei nu se pot suporta. Dacă aș avea putere, aș încerca eliminarea câtorva sute de mii.
Cred că nu mi-am putut opri o tresărire de surpriză. Singurul om pe care l-am crezut cu desăvârșire incapabil de a fi antisemit era el. Mircea Vieru. Așadar și el… A băgat de seamă tulburarea mea și s-a grăbit să se explice.
- Să ne înțelegem. Eu nu sunt antisemit. Ți-am mai spus-o și mențin. Dar sunt român. Și, în calitatea aceasta, tot ce mi se opune îmi este primejdios. Există un spirit evreiesc iritant. Împotriva lui trebuie să mă apăr. În presă, în finanțe, în armată, pretutindeni îi simt apăsarea. Dacă organismul nostru de stat ar fi rezistent, puțin mi-ar păsa. Dar nu e. E păcătos, coruptibil și slab. Și, de aceea, trebuie să lupt împotriva agenților de descompunere.
Am tăcut câteva secunde, ceea ce l-a mirat. Aș fi putut să-i răspund ceva, din politețe, ca să întrețin convorbirea, dar n-am izbutit.
- Te surprind?
- Nu. Mă deprimi. Vezi, eu cunosc două feluri de antisemiți. Antisemiții pur și simplu — și antisemiți cu argumente. Cu cei dintâi mă mai pot înțelege, căci totul între ei și mine este limpede. Cu ceilalți, însă, e greu.
- Pentru că ți-e greu să le răspunzi?
- Nu. Pentru că e inutil să le răspund. Vezi, dragă maistre, greșeala dumitale începe exact de unde încep și argumentele dumitale. A fi antisemit este un fapt. A fi antisemit cu argumente — este însă o pierdere de vreme, o păcăleală. Căci nici antisemitismul dumitale, nici antisemitismul românesc nu au nevoie de argumente. Să zicem că aș putea să le răspund acestor argumente. Ei și? Crezi că am lămuri ceva? Gândește-te că toate învinuirile posibile împotriva evreilor din România sunt numai fapte locale, în timp ce antisemitismul este universal și etern. Antisemiți nu sunt numai românii. Antisemiți sunt germanii, ungurii, grecii, francezii, americanii — toți, absolut toți, în cadrul de interese, cu metodele lor, cu temperamentul lor. Și antisemiții n-au existat numai acum, după război, ci și înainte de război, nu numai în veacul ăsta, ci și în veacul trecut și în toate veacurile. Ce se întâmplă acum în lume e o glumă în comparație cu ce se întâmpla în 1300.
Ei bine, dacă antisemitismul este într-adevăr un fapt atât de persistent și de general, nu este inutil să-i cauți cauzele specific românești? Astăzi cauze politice, ieri cauze economice, alaltăieri cauze religioase — toate sunt prea multe și prea particulare ca să explice un fapt de o asemenea generalitate istorică.
- Ești abil dumneata, m-a întrerupt Vieru. Nu cumva pentru că antisemitismul o fi etern vrei să-l scoți inexplicabil? Și pe evrei inocenți?
- Doamne ferește! Nu numai că antisemitismul mi se pare explicabil, dar evreii mi se par singurii vinovați. Aș voi doar să recunoști că esența antisemitismului nu este nici de ordin religios, nici de ordin politic, nici de ordin economic. Cred că este pur și simplu de esență metafizică. Nu te speria. Există o obligație metafizică a evreului de a fi detestat. Asta este funcția lui în lume. De ce? Nu știu. Blestemul lui, destinul lui. Dacă vrei, treaba lui.
Nu o spun, te rog să mă crezi, nici cu orgoliu, nici cu înfruntare. O spun, dimpotrivă, cu tristețe, cu oboseală, cu amărăciune. Dar cred în implacabilitatea acestui fapt și am conștiința că nici dumneata, nici eu, nici nimeni nu poate schimba nimic de aici. Dacă am putea fi exterminați, ar fi foarte bine. Ar fi, în orice caz, simplu. Dar nici asta nu se poate. Obligația noastră de a fi mereu în lume o verifică atâtea mii de ani, care știi că nu au fost cruțători. Și atunci trebuie să accepți — iată, eu accept — această alternanță de masacru și pace, care este pulsul vieții evreiești. Individual, fiecare evreu se poate întreba cu panică ce are de făcut. Să fugă, să moară, să se sinucidă sau să se boteze. Chestie de aranjament personal, în care intră nesfârșite dureri, desigur, pe care dumneata, om simțitor, nu le ignorezi — dar nimic mai mult totuși decât o «chestie de aranjament personal». Colectiv, însă, nu există decât o singură cale: așteptarea, supunerea la destin. Și nu cred că asta înseamnă o dezertare din viață, ci, dimpotrivă, o reintrare în biologie, cu conștiința că viața continuă peste toate morțile acestea individuale, care, și ele, tot un fapt de viață sunt, după cum fapt de viață este căderea frunzelor pentru copac, uscarea copacului pentru pădure, moartea pădurii pentru flora pământului.
- Ești încă o dată abil, mi-a replicat el. Deplasezi cu totul discuția. Nu te supăra, dar pe mine nu mă interesează problema neamului ovreiesc. Treaba lui, cum bine spuneai. Pe mine mă interesează pur și simplu soluția problemei evreiești din România. Nu din punct de vedere metafizic, unde refuz să te urmăresc, ci din punct de vedere politic, social și economic, oricât te-ai speria dumneata de asta. Eu pretind că primejdia ovreiască din România este o realitate — realitate care trebuie înțeleasă și încercuită cu tact, cu moderație, dar și cu hotărâre.
Dumneata îmi răspunzi vorbindu-mi despre pogromurile de la 1300. Ei bine, asta înseamnă o fugă de discuție, căci una era antisemitismul acela, fenomen religios, și alta este așa-zisul meu antisemitism, fenomen politic și economic. Nu există absolut nici o relație între una și alta. Sunt planuri distincte. Mă mir că faci cu bună știință asemenea confuzii logice. Să ne întoarcem mai bine la ceea ce se cheamă limpede «chestia evreiască» în România. Există un milion opt sute de mii de evrei în România? Ce faci cu ei? Asta e.
- Să ne întoarcem, dacă vrei, cu o mică, foarte mică observație pentru confuziile mele logice. Îmi dai voie?
Ți se pare într-adevăr atât de deosebit ca semnificație antisemitismul de azi cu cel de acum 600 de ani? Religios atunci, politic astăzi, crezi că ele sunt într-adevăr două fenomene fără raport? Vai, cât te înșeli. Gândește-te bine și spune-mi dacă nu sunt, la drept vorbind, două fețe ale aceluiași lucru. Desigur, antisemitismul din 1933 este economic, iar cel din 1333 era religios. Dar asta pentru că ordinea esențială a veacului aceluia era religia, în timp ce ordinea acestui veac este economia. Dacă mâine structura socială se va centra nu pe religie, nici pe politică și nici pe economie, ci — să zicem — pe apicultură, evreul va fi detestat din punctul de vedere al creșterii albinelor. Nu râde, că așa e. Ceea ce schimbă în antisemitism, ca fenomen etern, este planul pe care se manifestă, nu însă și cauzele lui prime. Punctele de vedere, da, ele sunt altele, mereu altele: esența fenomenului este însă aceeași, mereu aceeași. Și ea se cheamă, oricât ai protesta, obligația iudaică de a suferi.
- Nu te supăra, te rog nu te supăra, dar refuz să răspund. Esențe, cauze prime, metafizică — nu primesc nimic din toate acestea. Te chem la ordine. Eu sunt un gânditor: dumneata te arăți a fi un vizionar. N-o să ne înțelegem dacă continui.
- O să ne înțelegem și mai puțin dacă nu continuu. Uite, îți fac pe plac și vin la argumentele dumitale. Să vezi că abia acum se încurcă lucrurile. Ceea ce dumneata numești «argumente» nu sunt, în realitate, decât «scuze». Dumneata nu ești antisemit pentru că crezi în anumite primejdii ovreiești, ci crezi în aceste primejdii ovreiești pentru că ești antisemit.
- Observă, te rog, că asta seamănă puțin cu istoria oului și a găinii. Ce a fost întâi? Oul sau găina? Antisemitismul sau primejdia ovreiască? Talmudism, prietene, talmudism.
- Fie și talmudism, dacă vrei. Ascultă-mă, totuși. Și, ca să nu mai discutăm cu idei generale, să luăm un exemplu concret. Spuneai adineauri că există în România un milion opt sute de mii de evrei. De unde deții cifra asta?
- Cum de unde? O știu. Se știe.
- «Se știe» e cam vag. De unde se știe? Cine a fixat-o? Cine a controlat-o? Nimeni, evident. După socotelile evreilor, ei nu sunt decât vreo 800-900 de mii. În nici un caz un milion. După versiunea autorităților, fisc, primării, liste electorale — sunt puțin peste un milion: câteva zeci de mii mai mulți. Dumneata zici însă deodată, simplificând controversa, un milion opt sute de mii. De ce? Nu cumva pentru că acest plus de șapte-opt sute de mii satisface sentimentul d-tale antisemit, pre-existent oricărei cifre și oricărei primejdii?
- Faci rău că abuzezi de argumentul ăsta. Eu n-am desigur mijlocul să precizez câți evrei sunt. Să zicem că nu sunt decât un milion. Ei și? Ți se pare că fiind un milion, n-ar fi destui ca să fie primejdioși?
- Vezi, scumpe maistre, e rândul d-tale să fii abil. Căci nu de asta e vorba. Nu de câți sunt ei, ci de câți crezi d-ta că sunt. De ce d-ta, care în arhitectură și în critică ești atât de riguros cu fiecare dată, cu fiecare afirmație, de ce d-ta, atât de sever cu propria d-tale gândire și cu propria d-tale conștiință, atunci când e vorba de știință sau de artă, în momentul în care e vorba de evrei, devii dintr-odată neglijent și grăbit, acceptând cu ușurință o aproximație de 90 la sută, când în orice altă ordine de idei o aproximație de 0,01 la sută te-ar înspăimânta? De ce probitatea dumitale intelectuală, pe care de atâtea ori am socotit-o și prea aspră, și prea riscantă, căci ți-ai jucat pentru un adevăr minim o situație materială capitală, de ce această probitate nu mai funcționează aici, în discuția noastră despre evrei?
N-a răspuns nimic câteva clipe. S-a ridicat de la locul lui, a făcut câțiva pași pe terasă, s-a oprit în fața mea, a vrut parcă să spune ceva, s-a răzgândit și pe urmă și-a continuat plimbarea pe terasă, măsurat, pe gânduri. În cele din urmă, a vorbit, foarte calm, fără bruschețea obișnuită a replicilor lui.
- Ai avut dreptate adineauri. E foarte greu să ne înțelegem. Toate astea se pot tălmăci și răstălmăci în o mie de chipuri. Pentru un fapt există zece, pentru zece o sută. Pentru un argument cinci, pentru cinci, cinci sute. Și nu se mai termină.
- Vezi, dacă refuzi explicațiile metafizice?
- Nu, lasă gluma. Adevărul e că noi nu suntem statisticieni. Dacă am fi, ar fi simplu ca bună ziua. Am spune: există atâția români și atâția evrei. Atâția evrei buni și atâția primejdioși. Și am fi deplin edificați. Dar cum nu-i putem nici număra, nici judeca pe toții, trebuie să ne mulțumim cu anumite intuiții. Eu știu bunăoară că în România există doi bancheri evrei care dispun de oamenii noștri politici, de forțele noastre publice, de aparatul nostru de stat. Ei bine, am sentimentul că aceste două exemple exprimă o întreagă mentalitate evreiască dominatoare și intolerantă. D-ta îmi ceri cifre, când e vorba de o intuiție? Ce suntem noi? Oameni care numără, sau oameni care gândesc?
- Nici una nici alta de astă dată. Suntem oameni care simțim. Ai spus-o singur: «am sentimentul că…» Vezi, aici suntem de acord. E vorba de un sentiment, nu de o judecată. De aceea mi se pare de prisos discuția. Ține minte că eu am încercat s-o evit. Dar m-ai învinuit de metafizică. Sunt așa de convins că acest sentiment al dumitale, această «intuiție» dacă preferi, este inatacabilă, încât știu dinainte că toate argumentele, bune sau rele, vor cădea. Aș putea opune celor doi bancheri evrei de care vorbeai douăzeci, două mii, două sute de mii de meseriași evrei nefericiți, mizerabili, zbătându-se între pâinea zilnică și foamea zilnică. Ei și? Ți-ar zdruncina asta intuițiile? Doamne ferește! Nu vezi că ceea ce dumneata numești «intuiția» și ceea ce eu numesc «antisemitismul» dumitale își alege anume exemplele care îl pot alimenta și le ignorează pe cele care îl pot contrazice?
A fost totdeauna în sensibilitatea românească ceva care a îndemnat-o să ne numere dezertorii și să ne nesocotească morții și răniții. Din rea-credință? Nu. Sunt convins că nu. Din neîncredere, din bănuială, din obișnuința unui vechi sentiment de repulsie.
Crede-mă, nu-ți reproșez nimic. Cu mâna pe inimă ți-o spun: nu-ți reproșez nimic. E aici o fatalitate împotriva căreia nu este nimic de făcut. Întâmplător, argumentele dumitale sunt injuste. Ar putea fi excelente — și tot acolo am ajunge. Cred cu multă liniște, cu o foarte tristă liniște, că în toate acestea nu e nimic de făcut. Că oricâtă bunăvoință ar pune unii și oricâtă bunăcredință ceilalți, cauza este dinainte pierdută. Mi-e penibil să vorbesc despre mine însumi, dar aici, unde am ajuns, e bine să vorbim fără rezerve. Uite, sunt convins că într-o zi, dacă va fi nevoie, voi muri în prima linie pe un front românesc. Eroism? Nu, desigur. Cred însă că nu sunt poltron și că nu sunt făcut să fug dintr-un loc în care se dezbate ceva decisiv. Că oriunde, în viață, în război, în iubire, voi rămâne să-mi împlinesc destinul. Atâția ani de prietenie și de cunoaștere îmi dau dreptul să-ți spun asta cu simplitate. Ei bine, crezi că acest ceas din urmă va dovedi ceva? Că așa sau altfel nu voi rămâne mereu străin, mereu suspectat, mereu ținut deoparte?
Nu, nu, crede-mă, toate sunt totuna și, de altminteri, asta, sentimentul acestei zădărnicii face și singura mea consolare.
A tăcut iar, mult, pe gânduri. Nu-mi mai dădeam seama dacă mă urmărise în tot ce spusesem sau dacă, absent, își continuase propriile-i reflexii. Pe urmă mi s-a adresat, cu oarecare oboseală.
- Mă descurajezi. Nu știu de ce, dar am impresia că fiecare poartă pe care o închizi deschide alte zece. Hotărât, mi-ar fi greu să-ți răspund. Ne-am pierde tot mai mult de sâmburele chestiunii. De sâmburele dramei, dacă vrei, ca să-ți fac plăcere. Ești cu prea multă pasiune evreu și eu sunt cu prea multă stăpânire român, ca să ne înțelegem. În discuție, bineînțeles, căci altfel, în viață, dă-mi voie să nu fiu atât de sumbru ca dumneata și să-ți spun că cu evrei ca dumneata pacea va fi oricând posibilă. Mai mult chiar decât pacea: iubirea.
- «Cu ovrei ca dumneata…» Am mai auzit vorba asta. «Dacă toți evreii ar fi ca tine…». E o amabilitate așa de veche. Și așa de umilitoare. Sunt obosit, crede-mă.
- Obosit și intolerant. Nu mă lași să termin, nu mă lași să mă lămuresc. Recunoaște că nu ești un convorbitor comod. Eu cred cu încăpățânare că dezolarea dumitale «metafizică» aduce prea multe complicații într-o chestiune practică, grea poate, dar rezolvabilă. Faptul că o cred este un început de soluție. Ar rămâne să o mai crezi și dumneata — să o mai credeți și voi — și treaba ar fi făcută.
- Ai spiritul ingenuu.
- Ai spiritul tragic.
Am aprins amândoi țigări, am încercat să schimbăm vorba, ceea ce n-a mers — și ne-am despărțit târziu, în noapte, puțin jenați, cu o strângere de mână într-adins călduroasă.” (p.212-219)
Cartea funcționează așadar ca un test pentru o afecțiune numită, în acest roman, „antisemitism”. Cine citește mai cu atenție și până la capăt poate înțelege că această afecțiune este mai cuprinzătoare și că antisemitismul este numai o manifestare a sa, un eventual simptom între altele posibile.
Cum am devenit huligan este replica autorului la reacțiile primilor săi cititori. Testul turnesolului a prins aproape toți intelectualii vremii, începând cu cel care i-a scris prefața, profesorul și mentorul lui Mihail Sebastian, Nae Ionescu.
Asta e, din câte am citit eu până acu, cea mai importantă carte din literatura română a secolului XX și, evident, recomandarea mea în ajun de zi națională.
Want to read
December 28, 2016De doua mii de ani
...avea chef sa umble pur si simplu, cu mainile in buzunarele pardesiului lung, cu palaria pe ochi si cu nasul in vint, adulmecind mirosul de ploaie, de copaci uzi, de noiembrie pe sfirsite.
Nu mi-a placut niciodata sa fiu prevenitor cu oamenii, nici cu cei mai dragi. Mai ales cu ei nu. Imi spun ca, din o suta de ghionti aruncati la intimplare, se vor gasi doi care sa cada bine si sa rodeasca. Cind umblu prin iarba, nu bag de seama sa nu strivesc un fir de iarba sau sa nu calc un gindac. Pamintului nu-i place sa ai asemenea atentii delicate cu el. Calca, striveste cit poftesti - pe urma ta, radacinile vor continua sa creasca, daca sunt radacini. Cind umbli pe pamint, umbla pe pamint. Cind umbli printre oameni, umbla intre oameni. Putin orbeste. Nu strica. Vei dobori poate unele lucruri - pe cele debile. Dar le vei fertiliza pe celelalte. A minca "vaca turbata" e un exercitiu indispensabil. Nu mi l-am crutat mie si n-am sa-l crut nimanui, mai ales atunci cind se intimpla sa-mi fie drag. E un aliment tonic. Scrisnesti si mergi mai departe.
"Oriunde se dezbate o lupta intre un fapt de viata si o abstractie, eu sunt de partea vietii, impotriva abstractiei."
Viata este simpla, extrem de simpla.
...avea chef sa umble pur si simplu, cu mainile in buzunarele pardesiului lung, cu palaria pe ochi si cu nasul in vint, adulmecind mirosul de ploaie, de copaci uzi, de noiembrie pe sfirsite.
Nu mi-a placut niciodata sa fiu prevenitor cu oamenii, nici cu cei mai dragi. Mai ales cu ei nu. Imi spun ca, din o suta de ghionti aruncati la intimplare, se vor gasi doi care sa cada bine si sa rodeasca. Cind umblu prin iarba, nu bag de seama sa nu strivesc un fir de iarba sau sa nu calc un gindac. Pamintului nu-i place sa ai asemenea atentii delicate cu el. Calca, striveste cit poftesti - pe urma ta, radacinile vor continua sa creasca, daca sunt radacini. Cind umbli pe pamint, umbla pe pamint. Cind umbli printre oameni, umbla intre oameni. Putin orbeste. Nu strica. Vei dobori poate unele lucruri - pe cele debile. Dar le vei fertiliza pe celelalte. A minca "vaca turbata" e un exercitiu indispensabil. Nu mi l-am crutat mie si n-am sa-l crut nimanui, mai ales atunci cind se intimpla sa-mi fie drag. E un aliment tonic. Scrisnesti si mergi mai departe.
"Oriunde se dezbate o lupta intre un fapt de viata si o abstractie, eu sunt de partea vietii, impotriva abstractiei."
Viata este simpla, extrem de simpla.
May 5, 2021
"Exista, cred, in spiritul iudeu, o lupta mereu deschisa intre biologie si inteligenta, lupta de extreme pe care nimeni nu le-a impacat"
February 16, 2021
„Nu cred să fi fost vreodată fricos, deși grecii de la grădina mare, care ne aruncau cu pietre când ne prindeau pe acolo, mi-au strigat-o zilnic de când mă știu și deși am crescut în strigătul ăsta, zvârlit din urmă ca un scuipat: jidan fricos.
Știu însă ce înseamnă spaima. Asta da. Am fost terorizat până la încleștare, până la paralizie, de mici nimicuri pe lângă care toată lumea cealaltă trecea nesimțitoare, dar care în viața mea năvăleau cu mari dimensiuni, cu adânci presimțiri. Degeaba mă apropiam ziua de plopul de peste drum, degeaba îi pipăiam coaja neagră și rupeam cu unghia însângerată așchii din lemnul descoperit printre crăpături. „Nu e decât un plop”, îmi spuneam, rezemat cu spatele de el, ca să-l simt aproape și să nu-l uit. Îl uitam totuși seara, când rămâneam singur în odaie, culcat ca totdeauna la ceasurile zece; din stradă se mai auzeau pași de trecători, voci înăbușite, strigări rare. Pe urmă, liniștea urma cunoscută,, după un ritm și cu o gradație pe care o știam. Cu un efort, aș izbuti poate si acum să-mi amintesc cele trei-patru zvâcniri interioare cu care începea noaptea mea, adevărate trepte ce mă coborau fizic în întuneric și în tăcere. Atunci umbra plopului mă regăsea încleștat, cu pumnii strânși, cu ochii deschiși mari, voind să strig și neștiind cum și după cine.”
Știu însă ce înseamnă spaima. Asta da. Am fost terorizat până la încleștare, până la paralizie, de mici nimicuri pe lângă care toată lumea cealaltă trecea nesimțitoare, dar care în viața mea năvăleau cu mari dimensiuni, cu adânci presimțiri. Degeaba mă apropiam ziua de plopul de peste drum, degeaba îi pipăiam coaja neagră și rupeam cu unghia însângerată așchii din lemnul descoperit printre crăpături. „Nu e decât un plop”, îmi spuneam, rezemat cu spatele de el, ca să-l simt aproape și să nu-l uit. Îl uitam totuși seara, când rămâneam singur în odaie, culcat ca totdeauna la ceasurile zece; din stradă se mai auzeau pași de trecători, voci înăbușite, strigări rare. Pe urmă, liniștea urma cunoscută,, după un ritm și cu o gradație pe care o știam. Cu un efort, aș izbuti poate si acum să-mi amintesc cele trei-patru zvâcniri interioare cu care începea noaptea mea, adevărate trepte ce mă coborau fizic în întuneric și în tăcere. Atunci umbra plopului mă regăsea încleștat, cu pumnii strânși, cu ochii deschiși mari, voind să strig și neștiind cum și după cine.”
February 8, 2025
This edition contains the book with the original preface and the "afterbook" if I can call it that, a collection of reactions and essays by the author regarding them. From what I can gather, the combination of the book and the preface made it so popular, or rather controversial.
I found the book interesting, a philosophical novel which presents the atmosphere and struggles between the wars. The structure is rather peculiar, the first two thirds are more like a journal, only the last part becoming more fluid but this made it less boring for me.
I found the book interesting, a philosophical novel which presents the atmosphere and struggles between the wars. The structure is rather peculiar, the first two thirds are more like a journal, only the last part becoming more fluid but this made it less boring for me.
November 1, 2025
ce îndrăzneală din partea mea, ca la 2 ani de la atacurile din 7 octombrie 2023 să citesc această carte, care practic dezbate motivele suferințelor evreilor. se pare că trebuie să sufere doar pt sigurul fapt că sunt evrei. dureros. de ce mereu în perioadele grele din punct de vedere economic (sau orice alt punct), ei sunt scoși țapi ispășitori? chiar TREBUIE să sufere? poate vom avea cândva un răspuns.
January 7, 2024
cartea asta e o comoară !!! “aceasta este prefața profesorului meu Nae Ionescu”
May 21, 2024
the final act of love is letting go
Displaying 1 - 26 of 26 reviews