„Sapte ani, o poveste, o intamplare ciudata sau poate doar un vis... Se-ntampla la Berlin in 1907. Se leaga o prietenie stranie iar de aici, o multime de intrebari se ivesc. Despre prietenul meu. Si totusi hotarasc sa nu stiu nimic despre el. Amintirea lui imi ramane proaspata in minte, fascinanta, frumoasa si totodata ireala. Daca Aubrey de Vere se va identifica cu existenta mea dintr-o anumita perioada voi hotari eu, personajul principal.“
Mateiu Ion Caragiale (Romanian: [maˈtej iˈon karaˈd͡ʒjale]) was a Romanian poet and prose writer, best known for his novel Craii de Curtea-Veche, which portrays the milieu of boyar descendants before and after World War I. Caragiale's style, associated with Symbolism, the Decadent movement of the fin de siècle, and early modernism, was an original element in the Romanian literature of the interwar period. In other late contributions, Caragiale pioneered detective fiction locally, but there is disagreement over whether his work in the field produced a complete narrative or just fragments. The scarcity of writings he left is contrasted by their critical acclaim and a large, mostly posthumous, following, commonly known as mateists.
Also known as an amateur heraldist and graphic artist, the young Caragiale published his works sporadically, seeking instead to impose himself in politics and pursuing a career in the civil service. He was associated with the Conservative-Democratic Party, and then the People's League, and ultimately raised controversy by supporting the Central Powers during their occupation of Romania. He afterwards focused on literature, and, during the late 1920s and early 1930s, published most of his prose texts in the magazine Gândirea.
The illegitimate and rebellious child of influential playwright Ion Luca Caragiale, he was the half-brother of Luca I. Caragiale, an avant-garde poet who died in 1921, and the posthumous son-in-law of author Gheorghe Sion. Mateiu Caragiale was loosely affiliated with Romanian Symbolism, a figure noted for his dandyism, eccentricity and Bohemianism, and, for much of his life, a regular presence in the intellectual circle formed around Casa Capşa restaurant. His associates included the controversial political figure Alexandru Bogdan-Piteşti, cultural animator Mărgărita Miller Verghy, and poet Ion Barbu, who was also one of his most dedicated promoters.
Cred că este o carte care pe lângă că s-a ridicat la așteptările mele, chiar a reușit să le depășească cu mult. Acum înțeleg de ce profesorii de la facultate ne-au recomandat în rânduri repetate Mateiu Caragiale și chiar nu pot decât să le mulțumesc că ne-au deschis drumul spre un alt tip de literatură.
Văzusem în Istoria literaturii române la Călinescu, cu mult înainte să aflu de Mateiu Caragiale, că era comparat cu Poe. N-am înțeles atunci, însă această asemănare m-a atras spre misterul acestui autor. Abia acum înteleg la ce se referea. Nuvela Remember este pur și simplu un alt soi de literatură română, complet diferit de ce am gustat până acum. Descrierile gotice, cu detaliile ce cad asupra celor mai mărunte frumuseți văzute prin ochii melancolici ai naratorului m-au câștigat complet: "E înnăscută în mine, drojdie de străvechi eres, o iubire păgână și cucernică pentru copacii bătrâni.Lor le datoresc inspirații mult nobile și grave, fiindcă nu cred să se afle pe lume viers omenesc sau cântare meșteșugită care să mă miște mai viu ca tainicul freamăt ce-l deșteaptă în frunzișul lor vântul serii. ” Nu pot să nu adaug faptul că pasajele descriptive, bogate în mister și un simț estetic deosebit pentru cele ce mulți le consideră sinistre sau înfricoșătoare, au reprezentat farmecul ce îi dă acestei opere aerul aparte de care vorbeam mai devreme. "Era o noapte de catifea și de plumb, în care adierea molatecă a unui vânt fierbinte cerca în zadar să risipească pâcla ce închegase văzduhul. Zările scăpărau de fulgere scurte, pădurea și grădinile posace tăceau ca amorțite de o vrajă rea; mirosea a taină, a păcat, a rătăcire. Înaintam cu greutate prin întunerecul ce vătuia aleiele singuratice, trebuind uneori să mă opresc covârșit de slăbiciune.” Sunt un fan înrăit al descrierilor poetice în proză, iar îmbinarea melodioasa a lui Mateiu Caragiale a cuvintelor și formarea imaginilor absolut captivante m-a vrăjit pur și simplu din primele câteva rânduri. Recomand cu drag tuturor iubitorilor de descriere această comoară literară. "Cheul era pustiu, iar casele oarbe. Peste tot ferestrele erau negre, unele fiind însă deschise, se zăreau înăuntru acele lucori posomorâte de argint-viu ce rânjesc în oglinzi în întuneric. Una singură de sus se împăiengina de raze slabe, aceea a unei odăi încărcate de poleieli, unde veghea o lampă așezată pe un colț de dulap — mai mult candelă decât lampă — abia lăsând să se cearnă ca înveninată, printr-un înveliș de smalțuri verzi, o lumină înăbușită, una din acele lumini cari, după datinele vrăjitorești, sunt prielnice duhurilor rele ce rătăcesc în puterea nopții.”
Personajul narator, ce mi-a părut chiar Mateiu Caragiale, a reușit să ajungă la mine prin atitudinea sa de amorezat de taina nopții și de misterele prietenului său față de care nutrește sentimente violente, adevărate zbuciumuri pline de patos. Obsesia care se naște după întâlnirea lui Aubrey este cuceritoare: "Mi-l închipuiam dar, răsfoind cu degetele lui subțiri cărți cu legături scumpe, în somptuoasa singurătate a odăilor cu oglinzi adânci, unde lâncezește o risipă de flori rare.
Cu timbrul grav al glasului său mlădios și pur, ea era pentru dânsul ceva mai mult decât un mijloc de înțelegere, era o unealtă de seducere.
Așa, de pildă, am înțeles că se îndeletnicea cu cercetări oculte îndrăznețe, pentru cari era hărăzit, pe lângă o înclinare înnăscută rară, și cu cea mai uimitoare pregătire. Părea chiar să fi avut mai multe legături cu duhurile decât cu cei vii, deoarece în povestirile sale nu venea niciodată vorba de ființe omenești”
Mi-a plăcut la nebunie și titlul foarte inspirat, inserat subtil, în rânduri repetate în nuvelă. Acțiunea este plină de suspans și mister, însă nu pot spune prea multe de teama unui spoiler. Las la latitudinea cititorilor să resimtă aceeași sensibilitate profundă pe care am trăit-o lecturând Remember. "E drept că așa frumoase nopți, două n-am văzut la fel, eu care știu a prețui noaptea ca nimeni altul și care am iubit-o cum nu se poate iubi ziua, cu nesaț și cu patimă. Sufletul meu sălbatic, care de obicei pare a ațipi zgribulit de o nemulțumire nedeslușită, nu începe a trăi pe deplin decât o dată cu stingerea celor din urmă văpăi ale amurgului; pe măsură ce se așterne vălul serii, renasc, mă simt mai eu, mai al meu.”
pentru o nuvelă de câteva pagini, chiar m-a impresionat. deobicei după lecturi atât de scurte rămân mai mult cu un gust amar decât cu unul plăcut, mereu îmi doresc mai mult sau nu sunt satisfăcut cu ceea ce am primit și cum a fost executat, dar, de data asta, mi-am dorit mai mult cu toate că mi-a plăcut. a fost foarte bine povestită acțiunea în numărul scurt de pagini și nu am simțit că a fost ceva lăsat pe dinafară, mi-a plăcut atmosfera, mi-a plăcut tragica poveste de prietenie cu tentă amoroasă (puncte bonus pt lgbt într-o carte din perioada interbelică? yes) și aspectul ăsta de lowkey thriller al nuvelei. chiar recomand cu mare plăcere.
O nuvelă atipică în spațiul românesc de la acea perioadă; mi-a amintit de atmosfera sofisticată din "Portretul lui Dorian Gray" și de reclamele (la fel de sofisticate) la parfumurile high-end construite în jurul unei povești/estetici întunecate și mistice.
Se zice că frica e albastră; eu am văzut-o de i-am străbătut iadul întreg, pogorându-i râpele fără fund, suindu-i culmile cele mai repezi, piscurile de groază ce se pierd în norii nebuniei. Și cum n-am înnebunit de-a binelea e de mirare.
Îți va părea ciudat, am urmat, dar, după mine, unei istorii frumusețea îi stă numai în partea ei de taină; dacă i-o dezvălui, găsesc că își pierde tot fermecul. Împrejurările au făcut să întâlnesc în viață un crâmpei de roman care să-mi împlinească cerința de taină fără sfârșit. De ce să las să mi-l strici?
Remember? da, firește că n-am să uit, dar cum anii tulbură unele din amintirile vechi, făcându-le să plutească aburite la hotarul dintre realitate și închipuire, dacă soarta mă va hărăzi cu viață lungă, într-un târziu are să-mi pară poate că toată această întâmplare trăită a fost un vis numai sau vreo istorie citită ori auzită undeva, cândva de mult.
"Nu o voiu uita niciodată. E drept că așa frumoase nopți două n'am văzut la fel, eu care știu a prețui noaptea ca nimeni altul și care am iubit-o cum nu se poate iubi ziua, cu nesaț și cu patimă. Sufletul meu sălbatic, care deobiceiu pare a ațipi sgribulit de o nemulțumire nedeslușită, nu începe a trăi pe deplin decât odată cu stingerea celor din urmă văpăi ale amurgului; pe măsură ce se așterne vălul serii renasc, mă simt mai eu, mai al meu."
Finalul nuvelei „Remember" poate fi ghicit încă din primele pagini. Dacă ne oprim să analizăm textul, putem remarca repetiția cifrei 7, care simbolizează moartea: „de n-ar fi șapte ani de când s-a petrecut", anul 1907, cele șapte inele etc. Însăși nuvela este publicată în anul 1921, numărul 21 fiind multiplu de 7.
De asemenea, pasajul „Am de Berlin mare slăbiciune; nici împrejurări foarte triste nu m-au împiedicat să-l revăd cu plăcere." întărește ideea morții deoarece tatăl autorului, celebrul scriitor I. L. Caragiale moare la Berlin în anul 1912, iar nuvela este scrisă un an mai târziu.
"Îl găsisem frumos pentru că în el vedeam retrăind o icoană din trecut, vedeam reînviat scumpul Trecut însusi. Trecutul apus pentru totdeauna"
"Și toate -tinerețe, frumusețe, înțelepciune fuseseră menite să ispraveasca în apă murdară a unui canal"
"Iti va părea ciudat, dar, după mine, unei istorii, frumusețea îi stă numai în partea ei de taină: dacă i-o dezvălui, găsesc ca își pierde tot farmecul."
"[...] eu care știu a prețui noaptea ca nimeni altul și care am iubit-o cum nu se poate iubi ziua, cu nesaț și cu patimă. Sufletul meu sălbatic, care de obicei pare a ațipi zgribulit de o nemulțumire nedeslușită, nu începe a trăi pe deplin decât o dată cu stingerea celor din urmă văpăi ale amurgului; pe măsură ce se așterne vălul serii, renasc, mă simt mai eu, mai al meu."
Remember este o nuvelă în care naratorul rememorează o întâlnire străină din Berlinul anului 1907, la șapte ani după ce aceasta a avut loc. Stilul este dens, poetic, încărcat de simbolism, și explorează teme precum decadența, dandysmul, fascinația pentru mister și nostalgia trecutului. E o nuvelă scurtă, dar intensă, foarte bine pusă la punct, fiecare detaliu îmbinându-se mirific. Pe parcursul lecturii, mi-am reamintit de Portretul lui Dorian Gray al lui Wilde, prin atmosferă și estetică, deși sunt două opere diferite ca structură și desfășurare narativă. Însă ambele opere au în centru personaje care întruchipează idealul dandy-ului, misterul și ambiguitatea, frumusețea efemeră și, nu în ultimul rând, estetismul, viața care e tratată sub formă de artă.
Remember are o încărcătură homosexuală subtilă, dar care, pentru perioada interbelică, era una foarte îndrăzneață. Fascinația naratorului față de Sir Aubrey este exprimată într-un limbaj intens estetic, devotat, fără a deveni niciodată vulgar. E o admirație care depășește simpla prietenie, dar care rămâne codificată în gesturi, tăceri și imagini poetice. Relația celor doi e marcată de o intensă apropiere, dar nu e niciodată declarată.
Nuvela lui Mateiu Caragiale este una profundă în sensibilitate, încărcată de o frumusețe rafinată. Un text criptic, seducător, ce merită descoperit.
,,Se zice că frica e albastră; eu am văzut-o de toate colorile, i-am străbătut iadul întreg, pogorându-i râpele fără fund, suindu-i culmile cele mai repezi, piscurile de groază ce se pierd în norii nebuniei, și cum n-am înnebunit de-a binelea e de mirare.”
O nuvelă scurtă, dar una dintre cele mai bine ticluite nuvele din literatura română. Inovația pe care scrierea aceasta o presupune pentru literatura română interbelică este cel puțin de netăgăduit. Nu cred că am întâlnit încă o romanță eșuată de acest fel vreodată în literatura noastră. Sensibilitatea, remarcată prin influențele gotice pe care nuvela le încorporează în țesătura ei, este cel puțin impresionantă. Dacă ar fi să mă gândesc la ceva ce am citit până acum de care să îmi amintească această nuvelă cred că ar fi "Dama cu camelii", numai că aici este o romanță de tip homosexual, sau cel puțin asta ar fi putut fi. Nuanțele gay sunt indiscutabile în această scriere. Cred că pot afirma că Mateiu Caragiale a fost un alt suflet trecut spre Domnul neglijat de către contemporani și de către sistemul de învățământ.
,,Lipsa grijii zilei de mâine preface creierul omenesc, amorţind simţimântul temerii de răspundere; avuţia moleşeşte şi îmbată de o ameţeală dulce, neîntreruptă, ce îndeamnă la goana după plăceri rare, după senzaţii noi.,,
"Sufletul meu sălbatic, care de obicei pare a ațipi zgribulit de o nemulțumire nedeslușită, nu începe a trăi pe deplin decât o dată cu stingerea celor din urmă văpăi ale amurgului; pe măsură ce se așterne vălul serii, renasc, mă simt mai eu, mai al meu. Să-mi fi îngăduit mijloacele de trai a schimba fața împrejurărilor, cu anii ar fi fost cu putință să nu văd raza zilei."
'' Se zice că frica e albastră; eu am văzut-o de toate culorile, i-am străbătut iadul întreg, pogorându-i râpele fără fund, suindu-i culmile cele mai repezi, piscurile de groază ce se pierd în norii nebuniei și cum n-am înnebunit de-a binelea e de mirare.''
De departe una dintre cele mai frumoase și stranii nuvele din literatura română... O scriere în care te adâncești ca într-un lac invizibil, presărat cu stele albastre și mistere care nu se vor deslușite. La final am rămas cu respirația întretăiată, sperând să aflu „adevărul” din spatele identității tânărului (sau tinerei?) care îl cucerește iremediabil pe narator (poate și pe autor? îndrăzneț subiect de nuvelă pentru acele vremuri!) Însă Mateiu Caragiale nu mi-a dat satisfacția asta, reamintindu-mi că adesea farmecul vieții constă în A NU ȘTI.
O tavernă din Berlin, este scena întâlnirii naratorului cu tânărul aristocrat englez, Sir Aubrey de Vere, efeminat, care umblă noaptea prin Tiergarten, îmbrăcat ca femeie, sau foarte fardat şi într-un extravagant frac albastru. Un eveniment tragic marchează finalul şederii la Berlin şi, ani mai târziu, tabloul fantastic al vechiului amicului construit este reexaminat.