Maiorescu. Confesiunile unui stoic

by Adrian Jicu

„Hotărâtoare pentru devenirea mea a fost excursia pe care am făcut-o, după absolvirea Academiei Theresiene, în iulie 1859, la Köln. Oraşul m-a fascinat încă de la sosire, când, din trăsura în care călătoream, am văzut strălucind, în soarele arzător al amiezii, impunătoarele turle ale Kölner Dom. După ce am traversat Hohenzollernbrücke, am coborât cu inima bubuindu-mi în piept. E şi acum vie acea impresie copleşitoare dată de curgerea nă-valnică a Rhinului, de zgomotul potcoavelor pe caldarâm, de vuietul mulţimii adunate în faţa catedralei şi, mai ales, de imaginea strivitoare a faţadei gotice, pe care am încercat să o cuprind dintr-o privire. Înălţându-mi ochii, m-a lovit o senzaţie stranie, un vertij inexplicabil. M-am aşezat pe o bancă şi mi-au trebuit minute bune să-mi revin din acea stare ciudată, amestec de ameţeală şi beatitudine. Aşa ceva nu mai trăisem vreodată. Auzisem de acest edificiu impunător, însă realitatea întrecea orice închipuire. Am avut, atunci, revelaţia Frumosului. Nu credeam că există pe lumea asta o asemenea construcţie. Ea întruchipa măreţia spiritului uman şi priceperea unor oameni capabili să înalţe o asemenea minunăţie. «Există clipe în viaţa omenească în care te afli mai aproape ca oricând de spiritul universal şi îi poţi pune o întrebare destinului.» Asta am notat atunci în jurnal, citându-l pe Schiller, care mă obseda la acea vârstă, când căutam cu fervoare răspunsuri la întrebările ce-mi pricinuiau insomnii.”

240 pages, Paperback

Published April 1, 2025

Reviews

[Florin Cobzac · Rating 4 out of 5]

Vă aduc iar un volum din seria biografiilor romanțate de la Polirom. Am cumpărat mai multe dintre cele apărute recent, dar mărturisesc faptul că am început cu acesta din două motive. Excelenta treabă făcută de autor cu Bacovia în ”Iorgu” și faptul că Maiorescu a fost o personalitate publică complexă și incisivă.
Suntem martorii involuntari, sau complicii autorului, la încălcarea tainei spovedaniei cerută de Maiorescu la finalul unei vieți în care nu a reușit să-și ofere singur răspunsurile cele mai importante pe care fiecare om le caută. Preotul chemat este privit mai mult drept un psiholog, un ”frate mai mare” căruia vrea să i se confeseze.
Aflăm un om măcinat de dorință, indiferent spre ce anume era îndreptată aceasta. Consolidat ca personalitate de figura puternică a tatălui, de educația primită la Köln și de sinuciderea prin spânzurare a unui coleg.
Mi-a plăcut cum a fost folosit momentul duelului cu Stătescu pentru a defini omul politic și eticheta bine aleasă în titlu.
Așa cum m-a surprins în Iorgu, dezvăluindu-mi un Bacovia cu elemente despre care nu aveam habar, la fel face și aici prin alocarea unei bune bucăți de text vieții amoroase destul de pestrițe despre care iată că am aflat cu surprindere.
Și acest volum se intersectează cu altul din serie, așa cum frumos am mai constatat și anterior. Avem conflictul care a opus ”talentul irosit”, ”spiritului sec și limitat” iscat între Maiorescu și Hasdeu.
Fac o paranteză aici și reafirm faptul că eu încă sper că un autor o să-l aducă în această serie și pe Grigorescu… 🙂.

Trebuie să vă mai spun și o dublă coincidență care m-a lovit când am citit cartea… așa parcă l-am simțit de Hasdeu invidios când m-a văzut că citeam cartea în trenul spre Brașov atunci când am trecut pe lângă Câmpina 🙂.
Ajuns la Brașov, înaintasem ceva în carte, m-am așezat la o terasă și am comandat un ceai. Primul paragraf citit a fost cel în care Maiorescu vorbea despre cum se dădea cu sania prin Poarta Șchei 🙂... nu este totul. Când mi-a fost adus ceaiul, am primit și un răvaș cu un citat… așa este obiceiul localului, este cel din imagine… autorul lui fiind Titu Maiorescu. 🙂
Foarte faine capitolele dedicate lui Creangă, Eminescu și Caragiale. Bine construit tot volumul, dinamic… chiar dacă este o confesiune. Încă un demers reușit de a deschide publicului larg o personalitate română importantă.

[Stela · Rating 4 out of 5]

Foarte plauzibile confesiunile. Exact așa mi-l închipui și eu pe Maiorescu - infatuat dar jucînd falsa modestie, minimalizîndu-și erorile și plin de furie oarbă în fața senectuții care l-a făcut neputincios.