What do you think?
Rate this book
Abraxas
Ten jest Bóg, o którym nie wiedzieliście, albowiem Ludzie go zapomnieli. Nazywamy go jego imieniem ABRAXAS. On jest jeszcze bardziej nieokreślony niż Bóg i Diabeł. Jest on nierzeczywiście urzeczywistniający, ponieważ jego urzeczywistnianie jest nieokreślone.
C.G. Jung, Septem Sermones ad Mortuos
Jest to powieść masywna, gęsta od wątków, często brutalna i niestroniąca od drastyczności, która może drażnić i niepokoić, ale nikogo nie pozostawi obojętnym.
Drugie imię Michiego Lucescu. głównego bohatera i narratora tej historii, powinno brzmieć… Niepowodzenie, gdyż kroczy od porażki do porażki, jakby był zahipnotyzowany złem i cierpieniem, które nieuchronnie stają się jego udziałem. Czterdziestolatek zamknięty w odosobnieniu, z dala od ludzi i życia, w obskurnym, wynajętym pokoiku na poddaszu, pozwala się ponieść nurtowi wspomnień wywołanych przez korytarze typowego bloku z czasów komunizmu. Zanim w pełni zanurzymy się w deliryczne wizje bohatera, przechodzimy wraz z nim proces dojrzewania od najmłodszych lat dzieciństwa, przez okres nastoletni i młodość, aż po wiek średni. Śledzimy jego relacje z bliskimi, zwłaszcza z matką, piękną i demoniczną Ralu, w których miłość sąsiaduje z nienawiścią, a czułość z okrucieństwem. Michi dryfuje w czasie i przestrzeni −od średniowiecznej Europy i wyprawy krzyżowej Fryderyka Barbarossy, przez Paryż literackiej awangardy dwudziestego wieku, po postapokaliptyczny świat zalany wodami oceanu. Zawsze jednak wraca do Bukaresztu − przedwojennego, komunistycznego lub tego z okresu transformacji. Miasto ze swoimi legendami i traumami z epoki Ceauşescu jest drugim bohaterem tej książki, którą można czytać jak subiektywny i niezwykle ekspresyjny przewodnik po labiryncie zarówno ulic, jak i ludzkiej podświadomości.
C.G. Jung, Septem Sermones ad Mortuos
Jest to powieść masywna, gęsta od wątków, często brutalna i niestroniąca od drastyczności, która może drażnić i niepokoić, ale nikogo nie pozostawi obojętnym.
Drugie imię Michiego Lucescu. głównego bohatera i narratora tej historii, powinno brzmieć… Niepowodzenie, gdyż kroczy od porażki do porażki, jakby był zahipnotyzowany złem i cierpieniem, które nieuchronnie stają się jego udziałem. Czterdziestolatek zamknięty w odosobnieniu, z dala od ludzi i życia, w obskurnym, wynajętym pokoiku na poddaszu, pozwala się ponieść nurtowi wspomnień wywołanych przez korytarze typowego bloku z czasów komunizmu. Zanim w pełni zanurzymy się w deliryczne wizje bohatera, przechodzimy wraz z nim proces dojrzewania od najmłodszych lat dzieciństwa, przez okres nastoletni i młodość, aż po wiek średni. Śledzimy jego relacje z bliskimi, zwłaszcza z matką, piękną i demoniczną Ralu, w których miłość sąsiaduje z nienawiścią, a czułość z okrucieństwem. Michi dryfuje w czasie i przestrzeni −od średniowiecznej Europy i wyprawy krzyżowej Fryderyka Barbarossy, przez Paryż literackiej awangardy dwudziestego wieku, po postapokaliptyczny świat zalany wodami oceanu. Zawsze jednak wraca do Bukaresztu − przedwojennego, komunistycznego lub tego z okresu transformacji. Miasto ze swoimi legendami i traumami z epoki Ceauşescu jest drugim bohaterem tej książki, którą można czytać jak subiektywny i niezwykle ekspresyjny przewodnik po labiryncie zarówno ulic, jak i ludzkiej podświadomości.
608 pages, Hardcover
First published January 1, 2022
39 people are currently reading
859 people want to read
About the author
Bogdan-Alexandru Stănescu
48 books109 followersBogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este scriitor, eseist, traducător, editor, preşedintele Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti (FILB). A debutat cu cronică literară în revista Luceafărul (1999), pe cînd era junior editor al Ziarului de Duminică. A publicat proză scurtă în majoritatea antologiilor „Prima mea…” de la Editura ART. În 2010 a publicat împreună cu Vasile Ernu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom), iar în 2012 a debutat ca poet, cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (Cartea Românească), nominalizat la premiile revistei Observator cultural şi la premiile Radio România Cultural pe anul 2012. În 2013 a publicat la Editura ART volumul Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, iar în 2014, cel de-al doilea volum de poeme, anaBASis (Cartea Românească), nominalizat la premiile Radio România Cultural. Din 2012 este doctor în literatură, cu teza Emil Botta: Ars moriendi. A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Edward Hirsch şi Paul Auster.
Foto: Cosmin Bumbuț
Foto: Cosmin Bumbuț
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 72 reviews
April 5, 2022
Ştiu că-n vremurile astea cărţile nu sunt subiect fierbinte, cu toate că aşa ar trebui să fie mereu, îndeosebi în vremuri de restrişte, pentru că prin intermediul lor, sufletul uman îşi întinde mai lesne tentaculele către adâncimi, către sursă. O astfel de carte a fost pentru mine şi Abraxas. Ce bine mi-a prins să citesc în plin război despre Bucureştiul din iarna lui 1989, despre atrocităţile de atunci, pentru că astfel mi-am putut descătuşa frica de război într-un spaţiu ficţional, aflat într-un fel în oglindă cu cel real. Mi-a prins bine să citesc despre bărbaţi toxici, volatili, despre mame acaparatoare, să mă imersez în iadul lui Michi Lucescu, iadul îmblânzit prin scris, unul cu accente teatrale, uneori ridicole, în tenebrele căruia acesta rătăceşte singur. Mi-a prins bine drama individuală în toată această dramă colectivă. Prin Michi mi-am retrăit copilăria, adolescenţa şi postadolescenţa, am parazitat mediumnic împreună cu el poeţii damnaţi ai secolului XX, am fost acolo când Iacob Levi Moreno a declarat că Dumnezeu înseamnă iubire şi spontaneitate, am fost acolo când Otto Barbarul s-a aruncat în apele râului Saleph. Şi ce frumos se leagă între ele toate aceste destine. Şi cât este determinare, cât este şansă şi cabală? Şi ce forţă mistuitoare are Corul de la sfârşit.
November 27, 2022
Nu mă intereseaza câte defecte are. Pentru mine o carte scrisă în maniera asta, cu mijloacele la care recurge BAS, cu limbajul asta absolut minunat, chiar cu abundenta asta de sex femeiesc care pe alocuri m-a exasperat, cu toate câte le-a săvârșit desavarsite ori mai puțin, pentru o carte ca asta citesc și asta numesc literatură, asta vreau să găsesc în cărți, asta mă face să cred că nu e un capriciu sa deschizi o carte, si încă una, și încă una până la sfârșit. Cred ca cea mai pura forma de literatură este atinsă intr-un demers ca ăsta, unde primeaza capacitatea scriitorului de a crea un univers atat de propriu, de intim, in egala măsură plin de realitate și totuși desprins de ea, cu totul deasupra faptelor sale și totuși purtând amprenta lor. Când un scriitor face ce a facut Bogdan-Alexandru Stanescu se întâmplă acel lucru rar și paradoxal, anume ca vine ca un nou născut, gol pușcă și pur, dar purtându-și în același timp toate vârstele, o capsulă a timpului nou-nouță, o antichitate proaspătă care manipulează timpul deplasându-se simultan în toate sensurile. Cortázar spunea undeva în Șotron ca genialitatea are aceasta caracteristica, anume ca se deplasează înspre exterior, circular, în toate directiile in mod egal, pe când un individ obișnuit dezvolta doar o zona pe care o extinde precum un tentacul înspre in afară. Nu stiu daca BAS e genial, dar impresia asta de dilatare am avut-o mereu, senzatia ca e un strop de lichid care se ipregneaza in țesătură, făcându-se dintr-un punct o suprafață.
Asta i-as fi spus oricărui scriitor daca m-ar fi întrebat vreodată: spune-mi o poveste care nu e ca celelalte, in care sa cred, in care sa ma scufund, in care vreau sa caut, sa simt, sa ma tulbur, sa ma regăsesc și sa nu ma recunosc. Dar n-a fost nevoie sa spun nimic, Abraxas a venit exact așa, înarmat până în dinți, înzestrat cu suflet, o versiune full options, o dactilografă care bate cu 10 degete, un miriapod care a pășit în lateral cu toate picioarele deodată, deschizând cărare cu fiecare, un vânt care a deschis toate ferestrele din imobilele acelea care numara încăperi câte zile are anul. Abraxas este un roman total, o lume întreaga, Abraxas ar putea avea o identitate oficiala, ca o persoana, cu cod numeric personal, cu date biometrice si cu amprenta irisului drept cod de acces în lumea noastră.
Ispita ratării, atracția nu atât a răului, cât fascinatia către abandonul in mâinile propriilor demoni, despre asta este vorba in principalul plan al cărții. Cele patru povești, sau mai degrabă trei si una mai șchioapă, sunt ca picioarele unui scaun pe care BAS se urca pentru a contempla ratarea ca spectacol, ca act al căderii halucinante, totale, hipnotice. Și parca ratarea capata valențele unui fapt natural, aproape firesc, aproape mai autentic decat succesul.
Imi place cum se joaca cu scara ratarii, ratarea ca individ, ca bărbat, ca sot, dar vine un crescendo, care amplifica ratarea, așadar vedem ratarea unui intelectual, a unei familii, a unei clase, a unei societăți, vedem ratarea unei revoluții, vedem ratarea in toate dimensiunile și la toate nivelurile.
In galeria mamelor fatale din literatură intra si Ralu, dar doar ca o fiică a altora mai distrugătoare, mai acaparatoare, as pune-o insa fara teama sa le poarte trena, ar merita cu prisosință locul.
Asta i-as fi spus oricărui scriitor daca m-ar fi întrebat vreodată: spune-mi o poveste care nu e ca celelalte, in care sa cred, in care sa ma scufund, in care vreau sa caut, sa simt, sa ma tulbur, sa ma regăsesc și sa nu ma recunosc. Dar n-a fost nevoie sa spun nimic, Abraxas a venit exact așa, înarmat până în dinți, înzestrat cu suflet, o versiune full options, o dactilografă care bate cu 10 degete, un miriapod care a pășit în lateral cu toate picioarele deodată, deschizând cărare cu fiecare, un vânt care a deschis toate ferestrele din imobilele acelea care numara încăperi câte zile are anul. Abraxas este un roman total, o lume întreaga, Abraxas ar putea avea o identitate oficiala, ca o persoana, cu cod numeric personal, cu date biometrice si cu amprenta irisului drept cod de acces în lumea noastră.
Ispita ratării, atracția nu atât a răului, cât fascinatia către abandonul in mâinile propriilor demoni, despre asta este vorba in principalul plan al cărții. Cele patru povești, sau mai degrabă trei si una mai șchioapă, sunt ca picioarele unui scaun pe care BAS se urca pentru a contempla ratarea ca spectacol, ca act al căderii halucinante, totale, hipnotice. Și parca ratarea capata valențele unui fapt natural, aproape firesc, aproape mai autentic decat succesul.
Imi place cum se joaca cu scara ratarii, ratarea ca individ, ca bărbat, ca sot, dar vine un crescendo, care amplifica ratarea, așadar vedem ratarea unui intelectual, a unei familii, a unei clase, a unei societăți, vedem ratarea unei revoluții, vedem ratarea in toate dimensiunile și la toate nivelurile.
In galeria mamelor fatale din literatură intra si Ralu, dar doar ca o fiică a altora mai distrugătoare, mai acaparatoare, as pune-o insa fara teama sa le poarte trena, ar merita cu prisosință locul.
March 14, 2022
Roman de familie, disuncțională, cum altfel?, bildungsroman al formării sau mai degrabă al deformării personalității lui Michi Lucescu, roman despre Bucureștiul ultimilor ani ai comunismului și apoi ai noului regim pestriț. Este romanul unei mame uragan, prințesa Ralu, un personaj foarte bine realizat care declanșează, domină și contribuie la ratarea existenței personajului principal. Pentru că, da, Abraxas este un roman al ratării. Michi Lucescu în întregul său periplu romanesc este învăluit de un fel de vocație a eșecului. Și apoi, mai există în carte 4 povești, interese,vise,viziuni, ale personajului, povești în ramă, din timpuri și locuri diverse, cu voci narative individualizate. Un must read.
December 12, 2023
Magnific mi s-a parut acest roman, atat datorita constructiei sale misterioase, care te pune la incercare, cautandu-i sensul cladit pe ideea ratarii umane, cat mai ales prin galeria sa de personaje.
Ca si in "Copilaria lui Kaspar Hauser", unde l-am iubit pe Tatuțu, in "Abraxas" i-am indragit mai ales pe Sergiu, Ovidius, printesa Ralu, bunicuta Psihi Mu ( in greaca inseamna "sufletul meu"), fenomenale figuri, parca aievea.
Am pierdut cu siguranta destul de mult pentru ca nu cunosc nenumaratele locuri din Bucuresti unde se petrec intamplarile. Cei care au amintiri acolo, vor avea parte de mult mai multa nostalgie.
Consider ca este o carte de mare valoare, foarte bine scrisa. Sunt pasaje pe care le-as reciti iar si iar. Am ramas in lumea ei si dupa ce am dat ultima pagina.
Ca si in "Copilaria lui Kaspar Hauser", unde l-am iubit pe Tatuțu, in "Abraxas" i-am indragit mai ales pe Sergiu, Ovidius, printesa Ralu, bunicuta Psihi Mu ( in greaca inseamna "sufletul meu"), fenomenale figuri, parca aievea.
Am pierdut cu siguranta destul de mult pentru ca nu cunosc nenumaratele locuri din Bucuresti unde se petrec intamplarile. Cei care au amintiri acolo, vor avea parte de mult mai multa nostalgie.
Consider ca este o carte de mare valoare, foarte bine scrisa. Sunt pasaje pe care le-as reciti iar si iar. Am ramas in lumea ei si dupa ce am dat ultima pagina.
November 3, 2023
Sunt foarte rare momentele in care ai impresia ca toate straturile de aparare ale unui om sunt fisurate suficient cat sa poti privi cu adevarat in sufletul lui, sa vezi tot ce are mai bun si mai rau, tot ceea ce ii aduce bucuria sincera si tristetea cea mai intunecata - asta am simtit pentru povestea lui Michi.
Pentru mine a fost inedita modalitatea de redare a subiectele prezentate (ratare, relatii disfunctionale, copilarie si maturizare, etc) si apreciez in mod deosebit partea de istorie a locurilor din Bucuresti, ce au un rol foarte important in destinul familiei Lucescu.
"[...] asa cum se stie, fericirea nu ne intereseaza si nici nu lasa urme."
"[...] Nimic nu se compara cu voluptatea ratarii, cu maretia unei prabusiri spectaculoase."
"[...] Or, in cazul meu, chiar nu mai puteam rani pe nimeni prin actiunile mele. Iar asta, am inteles de atunci, inseamna cu adevarat libertate."
Pentru mine a fost inedita modalitatea de redare a subiectele prezentate (ratare, relatii disfunctionale, copilarie si maturizare, etc) si apreciez in mod deosebit partea de istorie a locurilor din Bucuresti, ce au un rol foarte important in destinul familiei Lucescu.
"[...] asa cum se stie, fericirea nu ne intereseaza si nici nu lasa urme."
"[...] Nimic nu se compara cu voluptatea ratarii, cu maretia unei prabusiri spectaculoase."
"[...] Or, in cazul meu, chiar nu mai puteam rani pe nimeni prin actiunile mele. Iar asta, am inteles de atunci, inseamna cu adevarat libertate."
November 30, 2022
Cea mai bună parte din Abraxas este Copilăria lui Kaspar Hauser.
Copilăria și începutul adolescenței lui Michi Lucescu, Casa cu lei, Cel Bătrân, generalul în retragere și în negare, Meri a lui, monstrul Cel Tânăr, lubric și egoist, carismaticul Sergiu, Psihi Mu, un pic cam țață și, bineînțeles, personajul cel mai copleșitor, prințesa Ralu, planând deasupra tuturor ca un nor negru, ca o tornadă, ca lava unei erupții gigantice care poate înghiți tot, geloasă, furioasă, rănită, răzbunătoare, cabotină, snoabă, scorpia absolută, urgia naturii...Ce mai, despre ea aș fi citit pe nerăsuflate cele 600 și de pagini.
Aș fi putut fi fericită cu această rescriere în registru mai cult a Copilăriei lui KH, dar BAS a vrut să pună în cartea asta TOTUL – obsesiile literare, sex de toate felurile, mizerabilism și religie, șobolani, gândaci, flegme, Craciunul comunist, Revoluția, capitalismul de cumetrie, alcoolismul, 𝐫𝐚𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚, studenți limitați, profeți, războinici și poeți, viața cotidiană și antichitatea (secvențele de început și de final, cu corul antic, cu elementul oniric din ele seamănă foarte tare cu Solenoid, poate și cu Orbitor și nu pot să nu zâmbesc la revelația profesorului Michi Lucescu că ʺ𝐞 𝐢𝐦𝐩𝐨𝐬𝐛𝐢𝐥 𝐬ă 𝐚𝐣𝐮𝐧𝐠𝐢 𝐮𝐧 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐜𝐫𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫 î𝐧 𝐞𝐩𝐨𝐜𝐚 𝐥𝐮𝐢 𝐂ă𝐫𝐭ă𝐫𝐞𝐬𝐜𝐮ʺ – p. 449). Toate astea într-un stil atât de desăvârșit, atât de îndelung șlefuit, într-o estetică atât de lucrată, că am încercat zadarnic să găsesc și ceva de simțit.
E o carte pe care o admir (mai ales pentru munca scriitorului), dar pe care nu o pot iubi.
Copilăria și începutul adolescenței lui Michi Lucescu, Casa cu lei, Cel Bătrân, generalul în retragere și în negare, Meri a lui, monstrul Cel Tânăr, lubric și egoist, carismaticul Sergiu, Psihi Mu, un pic cam țață și, bineînțeles, personajul cel mai copleșitor, prințesa Ralu, planând deasupra tuturor ca un nor negru, ca o tornadă, ca lava unei erupții gigantice care poate înghiți tot, geloasă, furioasă, rănită, răzbunătoare, cabotină, snoabă, scorpia absolută, urgia naturii...Ce mai, despre ea aș fi citit pe nerăsuflate cele 600 și de pagini.
Aș fi putut fi fericită cu această rescriere în registru mai cult a Copilăriei lui KH, dar BAS a vrut să pună în cartea asta TOTUL – obsesiile literare, sex de toate felurile, mizerabilism și religie, șobolani, gândaci, flegme, Craciunul comunist, Revoluția, capitalismul de cumetrie, alcoolismul, 𝐫𝐚𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚, studenți limitați, profeți, războinici și poeți, viața cotidiană și antichitatea (secvențele de început și de final, cu corul antic, cu elementul oniric din ele seamănă foarte tare cu Solenoid, poate și cu Orbitor și nu pot să nu zâmbesc la revelația profesorului Michi Lucescu că ʺ𝐞 𝐢𝐦𝐩𝐨𝐬𝐛𝐢𝐥 𝐬ă 𝐚𝐣𝐮𝐧𝐠𝐢 𝐮𝐧 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐜𝐫𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫 î𝐧 𝐞𝐩𝐨𝐜𝐚 𝐥𝐮𝐢 𝐂ă𝐫𝐭ă𝐫𝐞𝐬𝐜𝐮ʺ – p. 449). Toate astea într-un stil atât de desăvârșit, atât de îndelung șlefuit, într-o estetică atât de lucrată, că am încercat zadarnic să găsesc și ceva de simțit.
E o carte pe care o admir (mai ales pentru munca scriitorului), dar pe care nu o pot iubi.
Read
April 14, 2023Împart cu BAS aceeași generație, aceeași muzică & cultură pop, precum și unele experiențe inevitabile, detalii care-mi apropie necondiționat unii scriitori; ne despart geografia (Bucureștiului, excelent cartografiat) și alte experiențe, dar nu-mi dau seama dacă toate astea contează, de fapt. Un roman excelent, cum mă și așteptam după Copilăria lui Kaspar Hauser. De citit.
Read
June 27, 2023Anul trecut pe vremea asta, hype-ul în jurul acestei cărți mă agasa nevoie mare. TOATĂ lumea și mama lor o citea, o discuta, o întorcea pe toate părțile. Iacătă-mă-s și eu la spartul petrecerii sfârșind cu greu lectura. Nu pentru că nu mi-a plăcut, ci pentru că mi-a lipsit timpul. Daaar și pentru că mi s-a părut prea lungă, deci oricât mi-ar fi plăcut stilul (impecabil, extraordinar, nemaiîntâlnit până acum în literatura română) mizeria umană m-a plictisit pe ici pe colo. Pentru mine a fost un pic istovitor psihic pentru că nu are nici un silver lining, e o cădere continuă, iar când crezi că personajele ating fundul, se crapă și cad și mai jos. Toate. Fundul pare că e pivniță Casei cu lei, aia plină de râme cât șerpii de lungi și acaparată de întuneric. Și în viața fiecărui personaj totul e murdar și scarbos și grotesc, înjositor, detestabil și repulsiv. Știu că despre asta e cartea și asta le e destinul, dar când simt că atâta durere emoțională și jeg mă țin pe loc și nu-mi vine să reiau, imi e clar ca nu o voi pune la favorite.
Pentru mine prezența Bucureștiului ca personaj n-a însemnat mare lucru pentru că îmi e necunoscut și chiar dacă am fost de vreo 3 ori, orientarea în spațiu și memoria nu mă ajută deloc, deci acest aspect n-a fost prea important pentru mine.
Cea mai puternică impresie au avut-o asupra mea episoadele din viața lui Michi cu familia și neamurile adiacente. Mi-a rupt sufletul când a primit de la bunici cadoul mult dorit (jocul Dacii și Romanii) și l-a aruncat la gunoi că să nu facă Prințesa Ralu o criză. Disfuncțional e un cuvânt prea blând pentru a descrie ce se întâmplă în familia Lucescu înainte și după despărțirea lui Ralu de Genu. Abuz mental și emoțional ca la carte, deci depresia era un must.
E bună, foarte bună și cu potențial de carte clasică. Și mai cred că e o carte care își cheamă momentul și nu ar intra oricând. Și nici pentru toată lumea nu e - stilul poate fi descurajator avand fraze lungi de câte 10 rânduri, pagini intregi fara aliniat si multe cuvinte licentioase (daca e ceva ce va deranjeaza). Dar merita si timpul si efortul.
Pentru mine prezența Bucureștiului ca personaj n-a însemnat mare lucru pentru că îmi e necunoscut și chiar dacă am fost de vreo 3 ori, orientarea în spațiu și memoria nu mă ajută deloc, deci acest aspect n-a fost prea important pentru mine.
Cea mai puternică impresie au avut-o asupra mea episoadele din viața lui Michi cu familia și neamurile adiacente. Mi-a rupt sufletul când a primit de la bunici cadoul mult dorit (jocul Dacii și Romanii) și l-a aruncat la gunoi că să nu facă Prințesa Ralu o criză. Disfuncțional e un cuvânt prea blând pentru a descrie ce se întâmplă în familia Lucescu înainte și după despărțirea lui Ralu de Genu. Abuz mental și emoțional ca la carte, deci depresia era un must.
E bună, foarte bună și cu potențial de carte clasică. Și mai cred că e o carte care își cheamă momentul și nu ar intra oricând. Și nici pentru toată lumea nu e - stilul poate fi descurajator avand fraze lungi de câte 10 rânduri, pagini intregi fara aliniat si multe cuvinte licentioase (daca e ceva ce va deranjeaza). Dar merita si timpul si efortul.
March 11, 2022
Am citit-o în două mari bule temporale: cea anterioară și cea ulterioară începerii războiului din Ucraina. Evenimentele din jur mi-au adus-o în atenție pe Svetlana Aleksievici, pentru a înțelege, cu ”Vremuri second hand”, în față, ce poate justifica susținerea politică a unui satrap.
Am întrerupt lectura ”Abraxas” și de teama unei insuficiente conectări la atmosfera lui.
Apucasem să constat și să accept convenția că romanul este un patchwork de povești scrise de-a lungul timpului, închegate de un fir roșu narativ, pe care îl găseam extrem de palpitant (era pasionant să afli ceea ce se tot întâmplase, de-a lungul timpului, cu Michi, cu Ralu-Sergiu-Ovidiu-Mariana Cur de fier, cu Genu și Meri, ale căror banale vieți se vedeau înnobilate de perspectiva analitică proiectată asupra lor, adeseori cu un umor zdruncinător- scena cu olimpicul la română cu dificultăți la mate am citit-o cu delicii, de vreo patru ori, o dată și unui interlocutor, cu voce tare, demonstrativă, ca să explic totala adeziune la lectura acestei cărți acaparatoare). Am recunoscut două fragmente (cel cu plecarea în delegație, publicată într-un ”Iocan”, cel cu proful de matematică, într-o ”Dilema”) și "m-am prins" cum a scris, ceea ce mi-a făcut cartea cu atât mai familiară.
Când am reluat lectura, am constatat că asemănarea cu ”Solenoid” nu era o impresie nefondată, ci un manierism deliberat, referințele la scriitorul ”Orbitor” și admirația față de acesta apărând în a doua parte a romanului, la fel ca și tema marelui oraș, Bucureștiul, cu străfundurile lui tainice (crematoriul Cenușa, Cimitirul Evreiesc). Doar că, de la un moment dat încolo, mozaicul a început să crape și, pe alocuri, să își piardă teserele narative, ceea ce a grăbit lectura din nevoia de a respira aer de finish, purificat de orice narațiune, deși nimic nu părea a se sfârși nici acolo. Finalul putea fi tot atât de bine un capitol printre multe altele.
Impresia este de labirint antedeluvian sau de supermarket plin ochi cu materii prime narative pentru absolut toate variantele și posibilitățile, eseistice sau satirice (epoca ceaușistă se întretaie cu cea pandemică, povești despre Frederic Barbarossa alternează cu istorii despre fondatorul psihodramei, Jacob Levy Moreno, asasinarea lui Trosca, Operațiunea Trandafirul, partuze cu fiice de securiști). Închizi coperta cu teama de a mai găsi, și pe dungă, câteva schițe. Autorul poate scrie și mort, aburii literari îl vor înfășa ca pe o mumie vie, poveștile vor crește din el pe dedesubt, împreună cu unghiile și părul, trecând dincolo de Șoseaua Giurgiului și Cimitirul Evreiesc. De la un moment încolo, scrisul pare doar un exercițiu în sine, autist, nu se mai adresează nimănui, se împrăștie spectaculos ca artificiile, fără a mai cuprinde o temă sau o idee anume, ci pe toate în același timp.
Te poți întreba, la sfârșit, ce a fost asta, festin sau îmbuibare, literatură sau instalație, dacă a mai rămas ceva neadunat din foldere și neîndesat în ”Abraxas”, dar, în final, admiți că ai fost martorul unei epifanii de proporții mitologice, așa cum însuși titlul o indică (autojustificativ?).
Am întrerupt lectura ”Abraxas” și de teama unei insuficiente conectări la atmosfera lui.
Apucasem să constat și să accept convenția că romanul este un patchwork de povești scrise de-a lungul timpului, închegate de un fir roșu narativ, pe care îl găseam extrem de palpitant (era pasionant să afli ceea ce se tot întâmplase, de-a lungul timpului, cu Michi, cu Ralu-Sergiu-Ovidiu-Mariana Cur de fier, cu Genu și Meri, ale căror banale vieți se vedeau înnobilate de perspectiva analitică proiectată asupra lor, adeseori cu un umor zdruncinător- scena cu olimpicul la română cu dificultăți la mate am citit-o cu delicii, de vreo patru ori, o dată și unui interlocutor, cu voce tare, demonstrativă, ca să explic totala adeziune la lectura acestei cărți acaparatoare). Am recunoscut două fragmente (cel cu plecarea în delegație, publicată într-un ”Iocan”, cel cu proful de matematică, într-o ”Dilema”) și "m-am prins" cum a scris, ceea ce mi-a făcut cartea cu atât mai familiară.
Când am reluat lectura, am constatat că asemănarea cu ”Solenoid” nu era o impresie nefondată, ci un manierism deliberat, referințele la scriitorul ”Orbitor” și admirația față de acesta apărând în a doua parte a romanului, la fel ca și tema marelui oraș, Bucureștiul, cu străfundurile lui tainice (crematoriul Cenușa, Cimitirul Evreiesc). Doar că, de la un moment dat încolo, mozaicul a început să crape și, pe alocuri, să își piardă teserele narative, ceea ce a grăbit lectura din nevoia de a respira aer de finish, purificat de orice narațiune, deși nimic nu părea a se sfârși nici acolo. Finalul putea fi tot atât de bine un capitol printre multe altele.
Impresia este de labirint antedeluvian sau de supermarket plin ochi cu materii prime narative pentru absolut toate variantele și posibilitățile, eseistice sau satirice (epoca ceaușistă se întretaie cu cea pandemică, povești despre Frederic Barbarossa alternează cu istorii despre fondatorul psihodramei, Jacob Levy Moreno, asasinarea lui Trosca, Operațiunea Trandafirul, partuze cu fiice de securiști). Închizi coperta cu teama de a mai găsi, și pe dungă, câteva schițe. Autorul poate scrie și mort, aburii literari îl vor înfășa ca pe o mumie vie, poveștile vor crește din el pe dedesubt, împreună cu unghiile și părul, trecând dincolo de Șoseaua Giurgiului și Cimitirul Evreiesc. De la un moment încolo, scrisul pare doar un exercițiu în sine, autist, nu se mai adresează nimănui, se împrăștie spectaculos ca artificiile, fără a mai cuprinde o temă sau o idee anume, ci pe toate în același timp.
Te poți întreba, la sfârșit, ce a fost asta, festin sau îmbuibare, literatură sau instalație, dacă a mai rămas ceva neadunat din foldere și neîndesat în ”Abraxas”, dar, în final, admiți că ai fost martorul unei epifanii de proporții mitologice, așa cum însuși titlul o indică (autojustificativ?).
September 26, 2022
Două argumente pentru stelele superlative (nu neapărat în această ordine):
1. Mi-a venit, nu o dată, pe parcursul lecturii, să exclam ca Beniuc, cu același entuziasm dar fără tendință 😊 „Copii, aceasta este arta!”
2. L-am citit în același timp cu Confiteor (altă carte mare) și mi-a plăcut mai mult.
1. Mi-a venit, nu o dată, pe parcursul lecturii, să exclam ca Beniuc, cu același entuziasm dar fără tendință 😊 „Copii, aceasta este arta!”
2. L-am citit în același timp cu Confiteor (altă carte mare) și mi-a plăcut mai mult.
May 24, 2022
"Abraxas" este unul dintre acele romane (sau poeme, cum zice autorul) care ies din unirea a două mari materii nu atât de diferite în definitiv: lectura ca mod de viață și golănia ca mod de viață. Cultura extraordinară se combină aici cu o la fel de minunată cunoaștere a vagabonțelii, a bișnițărelii, a gagicărelii.
BAS a creat o lume la care simt nevoia să revin peste o vreme.
BAS a creat o lume la care simt nevoia să revin peste o vreme.
July 4, 2022
O carte scrisa foarte bine, dar careia ii lipseste ceva important: sufletul. Am luat "Abraxas" dupa "Copilaria lui Kaspar Hauser". Chiar daca "Copilaria..." e mai prost scrisa, scriitorul e atat de prezent in ea incat o face foarte percutanta. In "Abraxas" parca totul este fortat sa intre in structura impecabila. E ca un fel de pat al lui Procust. Are un model perfect de scriitura in care intra continutul. Pentru mine a fost suparator (si respingator) faptul ca orice detaliu din carte era facut sa se ridice la nivelul scrisului. Unele lucruri chiar merita sarite, uitate, inclusiv cand asta strica armonia cartii. Eu sper ca urmatoarea carte a lui BAS sa fie mai bine scrisa decat "Copilaria..." si cu mai mult suflet decat "Abraxas". I-as fi dat 2 stele la cat nu mi-a placut, dar cartea asta este foarte bine scrisa.
April 20, 2023
Greu mi-a mai fost cu această carte! Scrisă în mai multe viteze, având când un ritm alert, când unul lent, când pasaje foarte lirice, când pasaje de un realism virulent și violent, cartea ilustrează fâșii din viața lui Mihai/Michi Lucescu. Protagonistul evoluează într-o familie disfuncțională în timpuri disfuncționale (comunismul, anii sălbatici ai tranziției), ca mai apoi viața lui de familie să se destrame și ea, ajungând într-o nouă criză, totul colajat cu câteva povești care au sau nu au tangențe cu firul narativ principal. „Abraxas” își dorește să fie un roman total, pe alocuri cărtărescian (dacă există o astfel de formulă romanescă?), prin intenție, dimensiuni și structură. De fapt, e un fel de „Orbitor” meets „Muzici și faze”.
Dacă ar fi să i se reproșeze ceva este reciclarea unei bune părți a „Copilăriei lui Kaspar Hauser” (însă, îți dai seama de asta doar dacă ai citit acest volum anterior).
Fără doar și poate „Abraxas” este o experiență de lectură intensă, ba chiar epuizantă.
Dacă ar fi să i se reproșeze ceva este reciclarea unei bune părți a „Copilăriei lui Kaspar Hauser” (însă, îți dai seama de asta doar dacă ai citit acest volum anterior).
Fără doar și poate „Abraxas” este o experiență de lectură intensă, ba chiar epuizantă.
May 10, 2022
Impecabil stilistic, cu fraze arborescente, hipnotice (ca la Cărtărescu), sunt anii 80-90 surprinși în sordidul lor (cu ceva din Radu Aldulescu), tot romanul e o sarabandă de povești (à la Bolaño?) cu trimiteri variate și erudite, numai inserturilor cu personaje din alte epoci nu le-am dat de cap, ok, ipostaze ale ratării, paralela cu istoria, dar ”atunci am înțeles cât de insignifiantă e pentru ființa umană Istoria”? Mai zicea cineva de final - așa cum nimeni nu te întreabă când.
August 2, 2023
O lectură obositoare, nu știu cum altfel sa o descriu. Capitolele mele preferate au fost cele despre Frederick Barbarosa, despre Ilarie Voronca și despre Iacov Levi Moreno. Am simțit pe alocuri tristețea copilului .
March 4, 2024
„E imposibil să ajungi un mare scriitor în epoca lui Cărtărescu”, scrie Bogdan-Alexandru Stănescu, prin vocea lui Michi Lucescu, în acest roman. Și totuși, uite că s-a întâmplat. Sau poate mă hazardez, necitind decât o singură carte a sa, și totuși, ce carte! „Abraxas” mi-a adus aminte de Cărtărescu, dar este un roman care se conține pe sine, nu are nevoie de comparații, nu are nevoie de laude (pe care, totuși, i le voi aduce).
„Abraxas” e un mare roman al eșecului. Sigur, și un roman al devenirii, dar acea devenire probabil că nu va fi cea care ne așteptăm să fie. Pentru că nu e liniar și imaginea lui Michi Lucescu, protagonistul lui Stănescu, se construiește din crâmpeie, în timp ce el - ratat - se dezintegrează psihic pe o canapea din strada Parfumului, vis-a-vis de locul unde un alt ratat, Ilarie Voronca, își construia în anii '20 visurile avangardiste.
Destinul lui Michi Lucescu pare că nu poate merge decât într-o singură direcție, cea a autodistrugerii. Și totuși, pe parcursul lecturii, îți spui că nu are cum. Trebuie să cadă în picioare, trebuie să găsească drumul, trebuie să rupă cercul. Este produsul traumelor transgeneraționale, al unei familii dezbinate, al unor părinți care l-au folosit pentru a-și valida propriile neputințe, până când n-au mai putut nici ei deloc, al unei epoci de tranziție spre un capitalism incipient pe care o societate întreagă nu l-a înțeles. Și, episod după episod, îți dai seama că acest „n-are cum” se dezintegrează, că, de fapt, uite că are cum, că nu toată lumea rupe cercul.
Autorul pendulează între prezentul ratat și trecut, iar noi îl urmărim pe Michi din copilăria marcată de prezența puternică, castratoare a mamei, „prințesa” Ralu, și cea efemeră a unui tată mai mult absent, dar și de trecutul a două familii de nomenclaturiști, care au venit cu propriile drame pe care au avut grijă să le transmită, conștiincios, către proprii copii. Bunicul dinspre tată, Ovidius, fost militar, mereu impecabil, dar incapabil să-și stăpânească propriul fiu, care fuge de disciplina familiei și face alegeri constant greșite. Bunica dinspre mamă, Psihi Mu („Sufletul meu” în greacă), văduvă de membru de partid, grecoaică fugită în România din cauza războiului, care nici ea nu are o relație sănătoasă cu fiica sa. Iar Michi - „Chiț Chiț” - crește în mijlocul unui război constant, inclusiv pentru custodia sa, într-o pendulare între persoane care se învinovățesc reciproc pentru dureri provocate sau închipuite, incapabil să se desprindă de niciunul dintre acești actori.
Marcat, perpetuu, până în prezentul adult, de imaginea mamei - Ralu, unul dintre cele mai puternice, bine construite, marcante personaje feminine din literatura română. Un blestem oedipian din ale cărui gheare nu are nicio șansă se desprindă. Ralu, această vijelie, această artistă care pendulează și ea între boemul închipuit și realitatea comunistă și post-comunistă, care îi taie aripile, marcată de neajunsuri financiare și de relații dezastruoase. În copilărie, Ralu este idealizată, e cea care aduce magia. În adolescență, „prințesa” își pierde din putere, pe măsură ce Michi se desprinde de ea. La maturitate, protagonistul continuă să se raporteze la această mamă legendară, incapabil să taie cordonul ombilical, să pună cu adevărat punct unei conexiuni codependente, care îi marchează fiecare relație romantică din viața adultă.
Poate că Ralu domină romanul, așa cum i-a dominat existența lui Michi, dar toate personajele lui Bogdan-Alexandru Stănescu, chiar și cele episodice, sunt construite cu migală, fascinante, au cu adevărat impact asupra poveștii și asupra vieții protagonistului. Michi devine un amalgam al tuturor acestor personaje, raportându-se la ele voit sau nu, incapabil să-și găsească propriul eu.
Și dincolo de toate, avem Bucureștiul, un personaj neașteptat și totuși incredibil de prezent, un București al anilor 70-90, recognoscibil la fiecare pas, cu a sa zonă Pieptănari în care Michi crește în fabuloasa Casă cu Lei, cu Parcul Tineretului în care își plimbă singurătățile adolescentine, cu restaurantul Argentin și Club A, repere cunoscute ale anilor de studenție. Bucureștiul lui Bogdan-Alexandru Stănescu are propria viață, vibrează sub pașii plimbărilor nesfârșite ale lui Michi Lucescu, îi conține neliniștile, iubirile, eșecurile. Dincolo de oraș în sine, Stănescu ne duce într-o călătorie a istoriei recente a României, cu imaginea unei epoci comuniste în dezintegrare, unde nomenclaturiștii cu apartamente în Tineretului și artiștii boemi fără relații trăiau vieți complet diferite, dar și în haiducia politică, economică și socială de la începutul anilor 90, cu ai săi blugi de la turci și cu Caritasul care a sărăcit și mai mult o populație confuză, în plină criză de supraviețuire. Trăirile personajelor, inclusiv percepția lui Michi copil despre acea perioadă, mi-au fost dureros de familiare.
Arhitectura romanului m-a dat peste cap. Episoadele autobiografice al căror reper este Casa cu Lei, spațiul mitic al copilăriei și adolescenței lui Michi, cu al său pod plin de secrete și cu atelierul de pictură al mamei, se întrepătrund cu camere mnemonice create de protagonist, în care aduce în prim-plan povești ale unor iluștri ratați, într-o mare pledoarie a eșecului fatidic. Autorul ne duce într-un periplu care începe pe la 1100, în timpul Cruciadei a III-a, prin ochii lui Frederic Barbarossa, Împărat al Sfântului Imperiu Roman, continuă la începutul anilor 1900 în Viena lui Jacob Levi Moreno, psihiatru evreu născut în România, îl cunoaștem pe Ilarie Voronca, poet ratat al avangardismului românesc, culminând cu Delmore Schwartz, un alt evreu cu origini românești, poet care și-a sabotat viața și cariera. Destinul acestora îl oglindește pe cel al lui Michi Lucescu într-un mare roman al ratării inexorabile.
Personaje, cadru, context istoric, arhitectură cu vibe postmodernist... ai zice că e destul pentru a face din „Abraxas” un roman imens. La toate acestea, se mai adaugă un element esențial, ce întregește cartea - proza lui Bogdan-Alexandru Stănescu, ce în sine e o bijuterie. Limbajul, construcția frazei, estetica urâtului, liricul inserat cu grijă - fiecare componentă a scriiturii își are locul, e construită cu migală (chiar ��i abundența de conținut sexual din capitolul lui Pisi, așezat fix unde a trebuit astfel încât să aibă sens în contextul în care cititorul deja e intim familiar cu Michi și acest capitol nu mai are cum să șocheze). Autorul folosește lexicul limbii române cu o lejeritate demnă doar de marii scriitori, creează construcții neașteptate, de o frumusețe pe care doar un lingvist adevărat o poate realiza.
Simt că am atât de multe de spus despre „Abraxas”, că nu am cum să descâlcesc toate firele. E un roman care va rămâne mult timp cu mine, iar Ralu îmi va bântui viața așa cum i-a bântuit-o fiului său.
„Abraxas” e un mare roman al eșecului. Sigur, și un roman al devenirii, dar acea devenire probabil că nu va fi cea care ne așteptăm să fie. Pentru că nu e liniar și imaginea lui Michi Lucescu, protagonistul lui Stănescu, se construiește din crâmpeie, în timp ce el - ratat - se dezintegrează psihic pe o canapea din strada Parfumului, vis-a-vis de locul unde un alt ratat, Ilarie Voronca, își construia în anii '20 visurile avangardiste.
Destinul lui Michi Lucescu pare că nu poate merge decât într-o singură direcție, cea a autodistrugerii. Și totuși, pe parcursul lecturii, îți spui că nu are cum. Trebuie să cadă în picioare, trebuie să găsească drumul, trebuie să rupă cercul. Este produsul traumelor transgeneraționale, al unei familii dezbinate, al unor părinți care l-au folosit pentru a-și valida propriile neputințe, până când n-au mai putut nici ei deloc, al unei epoci de tranziție spre un capitalism incipient pe care o societate întreagă nu l-a înțeles. Și, episod după episod, îți dai seama că acest „n-are cum” se dezintegrează, că, de fapt, uite că are cum, că nu toată lumea rupe cercul.
Autorul pendulează între prezentul ratat și trecut, iar noi îl urmărim pe Michi din copilăria marcată de prezența puternică, castratoare a mamei, „prințesa” Ralu, și cea efemeră a unui tată mai mult absent, dar și de trecutul a două familii de nomenclaturiști, care au venit cu propriile drame pe care au avut grijă să le transmită, conștiincios, către proprii copii. Bunicul dinspre tată, Ovidius, fost militar, mereu impecabil, dar incapabil să-și stăpânească propriul fiu, care fuge de disciplina familiei și face alegeri constant greșite. Bunica dinspre mamă, Psihi Mu („Sufletul meu” în greacă), văduvă de membru de partid, grecoaică fugită în România din cauza războiului, care nici ea nu are o relație sănătoasă cu fiica sa. Iar Michi - „Chiț Chiț” - crește în mijlocul unui război constant, inclusiv pentru custodia sa, într-o pendulare între persoane care se învinovățesc reciproc pentru dureri provocate sau închipuite, incapabil să se desprindă de niciunul dintre acești actori.
Marcat, perpetuu, până în prezentul adult, de imaginea mamei - Ralu, unul dintre cele mai puternice, bine construite, marcante personaje feminine din literatura română. Un blestem oedipian din ale cărui gheare nu are nicio șansă se desprindă. Ralu, această vijelie, această artistă care pendulează și ea între boemul închipuit și realitatea comunistă și post-comunistă, care îi taie aripile, marcată de neajunsuri financiare și de relații dezastruoase. În copilărie, Ralu este idealizată, e cea care aduce magia. În adolescență, „prințesa” își pierde din putere, pe măsură ce Michi se desprinde de ea. La maturitate, protagonistul continuă să se raporteze la această mamă legendară, incapabil să taie cordonul ombilical, să pună cu adevărat punct unei conexiuni codependente, care îi marchează fiecare relație romantică din viața adultă.
Poate că Ralu domină romanul, așa cum i-a dominat existența lui Michi, dar toate personajele lui Bogdan-Alexandru Stănescu, chiar și cele episodice, sunt construite cu migală, fascinante, au cu adevărat impact asupra poveștii și asupra vieții protagonistului. Michi devine un amalgam al tuturor acestor personaje, raportându-se la ele voit sau nu, incapabil să-și găsească propriul eu.
Și dincolo de toate, avem Bucureștiul, un personaj neașteptat și totuși incredibil de prezent, un București al anilor 70-90, recognoscibil la fiecare pas, cu a sa zonă Pieptănari în care Michi crește în fabuloasa Casă cu Lei, cu Parcul Tineretului în care își plimbă singurătățile adolescentine, cu restaurantul Argentin și Club A, repere cunoscute ale anilor de studenție. Bucureștiul lui Bogdan-Alexandru Stănescu are propria viață, vibrează sub pașii plimbărilor nesfârșite ale lui Michi Lucescu, îi conține neliniștile, iubirile, eșecurile. Dincolo de oraș în sine, Stănescu ne duce într-o călătorie a istoriei recente a României, cu imaginea unei epoci comuniste în dezintegrare, unde nomenclaturiștii cu apartamente în Tineretului și artiștii boemi fără relații trăiau vieți complet diferite, dar și în haiducia politică, economică și socială de la începutul anilor 90, cu ai săi blugi de la turci și cu Caritasul care a sărăcit și mai mult o populație confuză, în plină criză de supraviețuire. Trăirile personajelor, inclusiv percepția lui Michi copil despre acea perioadă, mi-au fost dureros de familiare.
Arhitectura romanului m-a dat peste cap. Episoadele autobiografice al căror reper este Casa cu Lei, spațiul mitic al copilăriei și adolescenței lui Michi, cu al său pod plin de secrete și cu atelierul de pictură al mamei, se întrepătrund cu camere mnemonice create de protagonist, în care aduce în prim-plan povești ale unor iluștri ratați, într-o mare pledoarie a eșecului fatidic. Autorul ne duce într-un periplu care începe pe la 1100, în timpul Cruciadei a III-a, prin ochii lui Frederic Barbarossa, Împărat al Sfântului Imperiu Roman, continuă la începutul anilor 1900 în Viena lui Jacob Levi Moreno, psihiatru evreu născut în România, îl cunoaștem pe Ilarie Voronca, poet ratat al avangardismului românesc, culminând cu Delmore Schwartz, un alt evreu cu origini românești, poet care și-a sabotat viața și cariera. Destinul acestora îl oglindește pe cel al lui Michi Lucescu într-un mare roman al ratării inexorabile.
Personaje, cadru, context istoric, arhitectură cu vibe postmodernist... ai zice că e destul pentru a face din „Abraxas” un roman imens. La toate acestea, se mai adaugă un element esențial, ce întregește cartea - proza lui Bogdan-Alexandru Stănescu, ce în sine e o bijuterie. Limbajul, construcția frazei, estetica urâtului, liricul inserat cu grijă - fiecare componentă a scriiturii își are locul, e construită cu migală (chiar ��i abundența de conținut sexual din capitolul lui Pisi, așezat fix unde a trebuit astfel încât să aibă sens în contextul în care cititorul deja e intim familiar cu Michi și acest capitol nu mai are cum să șocheze). Autorul folosește lexicul limbii române cu o lejeritate demnă doar de marii scriitori, creează construcții neașteptate, de o frumusețe pe care doar un lingvist adevărat o poate realiza.
Simt că am atât de multe de spus despre „Abraxas”, că nu am cum să descâlcesc toate firele. E un roman care va rămâne mult timp cu mine, iar Ralu îmi va bântui viața așa cum i-a bântuit-o fiului său.
September 5, 2025
To jedna z najważniejszych współczesnych powieści rumuńskich. Spektakularna, niezwykle intensywna i wymagająca lektura.
Czterdziestolatek Michi Lucescu zamknięty w odosobnieniu na poddaszu próbuje zmierzyć się z własną przeszłością. Narrator wraca retrospekcjami do swojego dzieciństwa, dojrzewania, dorosłości. Patrzymy jego oczami na wspomnienie mieszkania w „Domu pod lwami” graniczącego z żydowskim cmentarzem. Sięga pamięcią do trudnej relacji z matką, którą nazywa księżniczką Ralu, ze średnio obecnym ojcem czy innymi członkami rodziny. Swojej historii nie snuje linearnie, to raczej wyrwane z życia kawałki, między którymi łatwo się pogubić. W dodatku te realistyczne fragmenty poprzetykane są rozdziałami z delirycznymi marami sennymi i dziwnymi wizjami pojawiającymi mu się w głowie. A w tle tej gęstej już całości Rumunia czasów dyktatora Ceausescu, a potem czasów wielkich przemian społeczno-politycznych.
Fabuła to jedno, ale jak to jest świetnie napisane (i przetłumaczone przez Kazimierza Jurczaka). Język jest bogaty, urozmaicony, autor tworzy zaskakujące zestawienia słów czy porównań. Dam wam tego próbkę, po której na pewno poczujecie chętkę na książkę:
„Były przebłyski i błyśnięcia, były dramaty i łzy, do których się przyłączałem z sympatii do Ralu, ponieważ w naszej dwuosobowej rodzinie preferowano cierpienie wyrażane unisono, to je oczyszczało i sprawiało, że rozwiewało się w powietrzu, podczas kiedy cierpienie indywidualne przeżyte w milczeniu tworzyło obieg zamknięty”.
Uczta! Spedzanie czasu z tą książką, to nie jest zwykłe czytanie - to doświadczenie.
Czterdziestolatek Michi Lucescu zamknięty w odosobnieniu na poddaszu próbuje zmierzyć się z własną przeszłością. Narrator wraca retrospekcjami do swojego dzieciństwa, dojrzewania, dorosłości. Patrzymy jego oczami na wspomnienie mieszkania w „Domu pod lwami” graniczącego z żydowskim cmentarzem. Sięga pamięcią do trudnej relacji z matką, którą nazywa księżniczką Ralu, ze średnio obecnym ojcem czy innymi członkami rodziny. Swojej historii nie snuje linearnie, to raczej wyrwane z życia kawałki, między którymi łatwo się pogubić. W dodatku te realistyczne fragmenty poprzetykane są rozdziałami z delirycznymi marami sennymi i dziwnymi wizjami pojawiającymi mu się w głowie. A w tle tej gęstej już całości Rumunia czasów dyktatora Ceausescu, a potem czasów wielkich przemian społeczno-politycznych.
Fabuła to jedno, ale jak to jest świetnie napisane (i przetłumaczone przez Kazimierza Jurczaka). Język jest bogaty, urozmaicony, autor tworzy zaskakujące zestawienia słów czy porównań. Dam wam tego próbkę, po której na pewno poczujecie chętkę na książkę:
„Były przebłyski i błyśnięcia, były dramaty i łzy, do których się przyłączałem z sympatii do Ralu, ponieważ w naszej dwuosobowej rodzinie preferowano cierpienie wyrażane unisono, to je oczyszczało i sprawiało, że rozwiewało się w powietrzu, podczas kiedy cierpienie indywidualne przeżyte w milczeniu tworzyło obieg zamknięty”.
Uczta! Spedzanie czasu z tą książką, to nie jest zwykłe czytanie - to doświadczenie.
July 8, 2022
Am fost captiv în ultimele 3 săptămâni, prizonierul lui Abraxas. Celula mea nu a avut gratii, nici uși. A avut în schimb o podea cu multe pagini, pereți din fraze lungi, frenetic și superb înghesuite, și un tavan cu lei săgetați. Aș fi putut să-mi părăsesc oricând închisoarea, însă am ales să nu o fac, pentru că dezvoltasem un fel de sindrom Stockholm pentru temnicerul meu.
Totul a pornit de la un interviu luat lui BAS (as in Bogdan-Alexandru Stănescu) de Bogdan Coșa și publicat în revista DOR. Auzisem de roman, nu mi-a scăpat faptul că toată cititorimea îl lăuda. Din interviu am aflat că Michi Lucescu, personajul în jurul căruia se învârte soarele din universul Abraxas, e din Berceni. Și când scrie cineva de cartierul care îmi curge prin vene și în care mi-am petrecut mai bine de jumătate de viață, cu siguranță întotdeauna se declanșează ceva. Așa că am început s-o citesc. Primele 60-80 de pagini n-au mers chiar cursiv, am avut de mai multe ori intenția să renunț. Ceva m-a făcut totuși să rămân acolo, să citesc mai departe. Și bine am făcut, pentru că de-a lungul rândurilor cartea asta a devenit personală. Casa cu Lei de pe Aleea Solca, care e un personaj în sine - și pe care am căutat-o, voind să aflu dacă există în realitate, e situată lângă Șura Mare, unde în anii '90 era un Circ al Foamei și o imensă macara în care m-am suit până în vârf, chiar până la marginea brațului clătinat de vânt. Într-o iarnă a acelorași ani haotici am traversat, împreună cu prietenii mei, lacul înghețat din Valea Plângerii (Cocioc pentru bercenari) ca să ajungem pe insula izolată unde-și aveau cândva fieful toți criminalii Bucureștiului. În timp ce de pe mal oamenii strigau după noi și după poliție. Am pierdut și eu multe ore prin Argentin și o grămadă de nopți boeme prin Club A. Așa cum spune Michi Lucescu, mi-am lăsat și eu stegulețe roșii prin toate barurile și cluburile din centrul istoric. Romanul lui BAS mi-a oferit senzații și stări cunoscute, mi-a arătat locuri familiare, unele de mult uitate.
Mi-au plăcut și evadările în istoria cruciadelor lui Frederic Barbarossa, alunecările în legendele obscure despre Valea Plângerii și Parcul Tineretului, misterul casei bântuite în care a locuit Ilarie Voronca, trimiterile către Dune, biblia sefistului. Toate acestea au intrat firesc între capitolele despre Michi, Prințesa Ralu, Sergiu, Ioana sau Genu.
Nu citesc de regulă ficțiune literară, dar aș recomanda cartea asta la orice oră din trecut, viitor și prezent. În orice timp și spațiu. Acum mă pot întoarce la SF.
Totul a pornit de la un interviu luat lui BAS (as in Bogdan-Alexandru Stănescu) de Bogdan Coșa și publicat în revista DOR. Auzisem de roman, nu mi-a scăpat faptul că toată cititorimea îl lăuda. Din interviu am aflat că Michi Lucescu, personajul în jurul căruia se învârte soarele din universul Abraxas, e din Berceni. Și când scrie cineva de cartierul care îmi curge prin vene și în care mi-am petrecut mai bine de jumătate de viață, cu siguranță întotdeauna se declanșează ceva. Așa că am început s-o citesc. Primele 60-80 de pagini n-au mers chiar cursiv, am avut de mai multe ori intenția să renunț. Ceva m-a făcut totuși să rămân acolo, să citesc mai departe. Și bine am făcut, pentru că de-a lungul rândurilor cartea asta a devenit personală. Casa cu Lei de pe Aleea Solca, care e un personaj în sine - și pe care am căutat-o, voind să aflu dacă există în realitate, e situată lângă Șura Mare, unde în anii '90 era un Circ al Foamei și o imensă macara în care m-am suit până în vârf, chiar până la marginea brațului clătinat de vânt. Într-o iarnă a acelorași ani haotici am traversat, împreună cu prietenii mei, lacul înghețat din Valea Plângerii (Cocioc pentru bercenari) ca să ajungem pe insula izolată unde-și aveau cândva fieful toți criminalii Bucureștiului. În timp ce de pe mal oamenii strigau după noi și după poliție. Am pierdut și eu multe ore prin Argentin și o grămadă de nopți boeme prin Club A. Așa cum spune Michi Lucescu, mi-am lăsat și eu stegulețe roșii prin toate barurile și cluburile din centrul istoric. Romanul lui BAS mi-a oferit senzații și stări cunoscute, mi-a arătat locuri familiare, unele de mult uitate.
Mi-au plăcut și evadările în istoria cruciadelor lui Frederic Barbarossa, alunecările în legendele obscure despre Valea Plângerii și Parcul Tineretului, misterul casei bântuite în care a locuit Ilarie Voronca, trimiterile către Dune, biblia sefistului. Toate acestea au intrat firesc între capitolele despre Michi, Prințesa Ralu, Sergiu, Ioana sau Genu.
Nu citesc de regulă ficțiune literară, dar aș recomanda cartea asta la orice oră din trecut, viitor și prezent. În orice timp și spațiu. Acum mă pot întoarce la SF.
October 18, 2022
Pe final aș caracteriza Abraxas drept un roman consistent care merită toată atenția unui cititor care se consideră selectiv în alegerile sale în materie de lectură. Abraxas nu este un roman despre comunism și nici despre Ceaușescu, îndrăznesc să afirm că are și prea puțin din trauma colectivă, orice trimitere doar către aceste aspecte înguste ale textului poate fi considerată drept abordare superficială. Gândit în termeni simpli, Abraxas este descoperirea Sinelui în manieră jungiană într-un București care se află și el în plin proces de transformare.
Toată cronica pe:
https://bookhub.ro/abraxas-sau-decons...
Toată cronica pe:
https://bookhub.ro/abraxas-sau-decons...
June 19, 2022
Un tur de forţă este romanul-total al lui Bogdan-Alexandru Stănescu, Abraxas, publicat la începutul anului la Polirom.
Îţi trebuie ceva sânge în instalaţie ca scriitor, pe lângă talent şi cultură, să ai atâta încredere în forţa hipnotică a scrisului tău, încât să fii convins că cititorul, pe care în clipa asta îl porţi în înaltul cerurilor, iar în următoarea dai cu el de pământ şi îl tăvăleşti prin noroi şi zoaie, nu va abandona lectura, dimpotrivă, va rămâne agăţat de ea până la punctul final. Dar Bogdan-Alexandru Stănescu (BAS pentru apropiaţi) e un profesionist desăvârşit în tot ceea ce face: fie în calitate de coordonator al mult îndrăgitei colecţii Anansi de la Editura Pandora M, fie în calitate de mentor (pentru cine a avut şansa să lucreze cu el) la atelierele de creaţie ale Revistei de Povestiri.
Povestea e spusă din perspectiva lui Michi Lucescu, un bărbat de 40 de ani, lector la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Rămas singur şi depresiv în mansarda casei sale de pe Strada Parfumului, nr. 20, îşi aşază sufletul pe masa de disecţie. Cu fiecare nouă incizie pe care o face, coboară în adâncurile sale ca într-o sală de cinematograf pe ecranul căreia se derulează când o secvenţă din istoria vieţii lui, când o secvenţă din viaţa unor personalităţi din istoria mare a omenirii, care au legătură tangenţială cu naratorul.
Copil fiind, Michi Lucescu rămâne în custodia mamei (Prinţesa Ralu, cum e supranumită în carte) după un divorţ cu năbădăi şi se mută împreună cu ea în Casa cu Lei din imediata vecinătate a Cimitirului Evreiesc din Bucureşti. Această Casă cu Lei, asemenea viorii din Confiteor, devine martoră a Răului, care se propagă de-a lungul a generaţii întregi şi roade vieţi şi destine până la alterarea lor totală.
Iar Prinţesa Ralu este, alături de Lulli Leonida-Lăzărescu din romanul Între două fronturi, unul dintre cele mai fascinante personaje feminine din literatura română contemporană. O bacantă dezlănţuită, o stihie a naturii într-un trup de nimfă, care, după ce-şi varsă veninul în sângele lumii, cunoaşte catharsisul în faţa unui pânze cu un penel în mână.
„Ralu. Cum ştia ea să ia materia vieţii şi s-o închege cu mâinile goale într-o tragedie! Nimic nu era tern, simplu, nedemn de a fi pus în scenă. O luptă era viaţa ei şi, dacă nu erai croit dintr-un aliaj destul de dur, te putea spulbera într-o clipită. În ziua aceea, în metrou, m-a strâns în braţe, ca atunci când eram mic şi eram iubitul lu’ mama, şi am plâns aşa, amândoi, pe scaunele roşii, sub privirile compătimitoare ale oamenilor muncii.
̶ Măi, băieţel, ce viaţă avem şi noi, mi-a spus într-un târziu şi mi-a venit să râd, pentru că brusc devenise Niobe, dar învăţasem şi eu ceva de la ea, aşa că am strâns-o şi mai tare în braţe şi mi-am băgat capul între ţâţele ei maiestuoase, pe care le-am udat cu lacrimi amare.”
Îţi trebuie ceva sânge în instalaţie ca scriitor, pe lângă talent şi cultură, să ai atâta încredere în forţa hipnotică a scrisului tău, încât să fii convins că cititorul, pe care în clipa asta îl porţi în înaltul cerurilor, iar în următoarea dai cu el de pământ şi îl tăvăleşti prin noroi şi zoaie, nu va abandona lectura, dimpotrivă, va rămâne agăţat de ea până la punctul final. Dar Bogdan-Alexandru Stănescu (BAS pentru apropiaţi) e un profesionist desăvârşit în tot ceea ce face: fie în calitate de coordonator al mult îndrăgitei colecţii Anansi de la Editura Pandora M, fie în calitate de mentor (pentru cine a avut şansa să lucreze cu el) la atelierele de creaţie ale Revistei de Povestiri.
Povestea e spusă din perspectiva lui Michi Lucescu, un bărbat de 40 de ani, lector la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Rămas singur şi depresiv în mansarda casei sale de pe Strada Parfumului, nr. 20, îşi aşază sufletul pe masa de disecţie. Cu fiecare nouă incizie pe care o face, coboară în adâncurile sale ca într-o sală de cinematograf pe ecranul căreia se derulează când o secvenţă din istoria vieţii lui, când o secvenţă din viaţa unor personalităţi din istoria mare a omenirii, care au legătură tangenţială cu naratorul.
Copil fiind, Michi Lucescu rămâne în custodia mamei (Prinţesa Ralu, cum e supranumită în carte) după un divorţ cu năbădăi şi se mută împreună cu ea în Casa cu Lei din imediata vecinătate a Cimitirului Evreiesc din Bucureşti. Această Casă cu Lei, asemenea viorii din Confiteor, devine martoră a Răului, care se propagă de-a lungul a generaţii întregi şi roade vieţi şi destine până la alterarea lor totală.
Iar Prinţesa Ralu este, alături de Lulli Leonida-Lăzărescu din romanul Între două fronturi, unul dintre cele mai fascinante personaje feminine din literatura română contemporană. O bacantă dezlănţuită, o stihie a naturii într-un trup de nimfă, care, după ce-şi varsă veninul în sângele lumii, cunoaşte catharsisul în faţa unui pânze cu un penel în mână.
„Ralu. Cum ştia ea să ia materia vieţii şi s-o închege cu mâinile goale într-o tragedie! Nimic nu era tern, simplu, nedemn de a fi pus în scenă. O luptă era viaţa ei şi, dacă nu erai croit dintr-un aliaj destul de dur, te putea spulbera într-o clipită. În ziua aceea, în metrou, m-a strâns în braţe, ca atunci când eram mic şi eram iubitul lu’ mama, şi am plâns aşa, amândoi, pe scaunele roşii, sub privirile compătimitoare ale oamenilor muncii.
̶ Măi, băieţel, ce viaţă avem şi noi, mi-a spus într-un târziu şi mi-a venit să râd, pentru că brusc devenise Niobe, dar învăţasem şi eu ceva de la ea, aşa că am strâns-o şi mai tare în braţe şi mi-am băgat capul între ţâţele ei maiestuoase, pe care le-am udat cu lacrimi amare.”
August 5, 2022
Abraxas e un roman al memoriei si al esecului: "Nimic nu se compara cu voluptatea ratatii, cu maretia unei prabusiri spectaculoase", recunoaste Michi la un moment dat. Autorul s-a inspirat din principiile artei memoriei de la Simonides, considerat parintele mnemotehnicii: locul, ordinea, asocierea unui spatiu cu o amintire, cu o fraza.
De asemenea, autorul mi se pare interesat cumva de originea Raului personal. Pe tot parcursul cartii, el pare sa fie condus de aceasta cautare.
Mi se pare ca memoriile rechemate din adancul mintii lui Michi Lucescu se suprapun perfect pe memoriile societatii romanesti pre si post Revolutie, creand astfel o paralela intre Raul personal si cel societal.
Odata ajuns la pagina 300 si ceva, cu alte cuvinte pe la jumatatea romanului, deja aparuse in faza incipienta sentimentul acela ca imi place atat de mult scriitorul, incat imi doream ca romanul sa nu se termine niciodata.
Uneori aveam impresia ca imi descria mie adolescenta! Avem aceeasi varsta din cate imi dau seama, prin urmare am trecut si eu prin experiente asemanatoare. E normal, pana la urma atat eu, cat si personajul principal, am trait aceleasi decade formative, avem multiple puncte de rezonanta.
Iar peste tot acest strat de tangentialitate cu propriile experiente ale multora dintre cititori, fragmentele de amintiri povestite peste care troneaza zeul contradictiilor Abraxas, sunt intercalate cu alte amintiri disparate, razlete, ale unor personaje din alte lumi si timpuri. Fie ca e vorba de cruciada lui Frederick Barbarossa, de o lume post-apocaliptica sau de o familie de emigranti evrei de origine romana din Brooklyn-ul inceputului turbulent al secolului 20, autorul iti captraza atentia iremediabil si iti creaza nevoia de a-l citi pana la ultima pagina, lasandu-te apoi cu regretul ca nu mai exista si altele...
De asemenea, autorul mi se pare interesat cumva de originea Raului personal. Pe tot parcursul cartii, el pare sa fie condus de aceasta cautare.
Mi se pare ca memoriile rechemate din adancul mintii lui Michi Lucescu se suprapun perfect pe memoriile societatii romanesti pre si post Revolutie, creand astfel o paralela intre Raul personal si cel societal.
Odata ajuns la pagina 300 si ceva, cu alte cuvinte pe la jumatatea romanului, deja aparuse in faza incipienta sentimentul acela ca imi place atat de mult scriitorul, incat imi doream ca romanul sa nu se termine niciodata.
Uneori aveam impresia ca imi descria mie adolescenta! Avem aceeasi varsta din cate imi dau seama, prin urmare am trecut si eu prin experiente asemanatoare. E normal, pana la urma atat eu, cat si personajul principal, am trait aceleasi decade formative, avem multiple puncte de rezonanta.
Iar peste tot acest strat de tangentialitate cu propriile experiente ale multora dintre cititori, fragmentele de amintiri povestite peste care troneaza zeul contradictiilor Abraxas, sunt intercalate cu alte amintiri disparate, razlete, ale unor personaje din alte lumi si timpuri. Fie ca e vorba de cruciada lui Frederick Barbarossa, de o lume post-apocaliptica sau de o familie de emigranti evrei de origine romana din Brooklyn-ul inceputului turbulent al secolului 20, autorul iti captraza atentia iremediabil si iti creaza nevoia de a-l citi pana la ultima pagina, lasandu-te apoi cu regretul ca nu mai exista si altele...
July 6, 2022
Mi-a luat necaracteristic de mult să termin „Abraxas”, nu pentru că ar fi greu de citit, nu din cauză că are mai bine de 600 de pagini, ci pentru că mi-am impus să o citesc / trăiesc așa cum trebuie citită / trăită o astfel de carte, în doze mici, încât să o poți savura, nu să te îmbeți cu ea dintrodată, până la amorțeală, să o sorbi ca pe un coniac XXO pe care l-ai irosi dacă ai da gata toată sticla odată. Un roman imposibil de rezumat, căci ai sfârși povestindu-l în întregime, și, asumându-mi întru totul mărturisirea, una dintre cărțile scrise de autori români care m-au impresionat cel mai puternic în ultimul deceniu, alături de, cronologic, „Solenoidul” lui Mircea Cartarescu și „Transparența” lui Radu Vancu. Este, până acum, cea mai bună carte citită anul acesta.
December 9, 2024
Abraxas este prima mea întâlnire cu Bogdan Alexandru Stănescu. Și pot spune:
1. Că a fost una reușită și
2. Îl voi mai căuta.
Romanul mi-a părut scris de vreo două persoane diferite, așa fain scrie Bogdan.
Povestea este cea a unui Mihai Lucescu, profesor la Istorie și fost student de Litere, ale cărui ratări sociale și intime, îl aduc, treptat, în punctul cel mai degradant al vieții sale, prin urmare povestea unei vieți dificile și traumatizante, orientată în jurul unui conflict de familie început încă din copilărie.
Atmosfera romanului a fost una apăsătoare, dar bine scrisă. Ca punct minus, pentru mine au fost, spre final mai ales, scenele cu prea mult sex și limbajul puțin cam prea vulgar, însă pe parcursul romanului nu mi s-au părut că nu se încadrau perfect. Am eu oroarea asta pe p*li și pi*de folosite prea des în literatură. Însă 5* din 5*, clar.
1. Că a fost una reușită și
2. Îl voi mai căuta.
Romanul mi-a părut scris de vreo două persoane diferite, așa fain scrie Bogdan.
Povestea este cea a unui Mihai Lucescu, profesor la Istorie și fost student de Litere, ale cărui ratări sociale și intime, îl aduc, treptat, în punctul cel mai degradant al vieții sale, prin urmare povestea unei vieți dificile și traumatizante, orientată în jurul unui conflict de familie început încă din copilărie.
Atmosfera romanului a fost una apăsătoare, dar bine scrisă. Ca punct minus, pentru mine au fost, spre final mai ales, scenele cu prea mult sex și limbajul puțin cam prea vulgar, însă pe parcursul romanului nu mi s-au părut că nu se încadrau perfect. Am eu oroarea asta pe p*li și pi*de folosite prea des în literatură. Însă 5* din 5*, clar.
August 30, 2022
Un roman care lasă o amprentă vizibilă în literatura română și care cred ca va trece cu succes proba timpului. În opinia mea, unul din cele mai bune romane apărute în ultimii 10-15 ani în literatura noastră. O carte densă, cu o structură complexă, imagini și paragrafe superbe, cu viziuni apocaliptice și cu povești memorabile inserate în marea Poveste. O recomand tuturor care vor să iasă din zona lor de confort în ceea ce privește cititul.
March 6, 2022
foarte foarte buna, scriitura superba, personaje memorabile (unul in special). singura obiectie ar fi ca se simte cam greoaie spre final. nu ca mi-as fi dorit sa se termine mai repede, doar sa fie mai concentrata pe povestea principala care curge foarte bine. si daca ar fi fost asa, nu m-ar fi deranjat deloc sa aiba inca 600 pagini
April 23, 2022
Îmi place cum scrie BAS, îmi place de mor. Plimbările la care te iau fascinațiile minții lui numai fascinațiile minții tale te pot lua iar dezgolirea asta bruscă nu e nici rușinoasă, nici indignată, ba mai degrabă o împăcare.
O carte care aș fi vrut să nu se termine niciodată.
O carte care aș fi vrut să nu se termine niciodată.
September 4, 2022
Am citit în paralel volumul de poezii Adorabilii etrusci (Charmides, 2021) și romanul Abraxas - ambele m-au ținut vreme de două luni într-o stare pe care o mai trăisem în timp ce citeam Guillermo Arriaga și Robert Bolaño. La fel ca atunci, mi s-au schimbau visele, coboram noaptea în lumea labirintică a orașului răsturnat, cu cele 11 apartamente ca niște peșteri în care abia așteptam să mă pierd. Abraxas, comparat pe nedrept cu Orbitor (da, e vorba tot despre Bucureștiul anilor '80-'90, dar este asta de-ajuns?), are o construcție fascinantă (neîntreruptă de halucinații duse la paroxism), extrem de bine elaborată, la care mă voi gândi multă vreme. Abraxas e o carte mare, ce merită să fie tradusă în cât mai multe limbi.
September 2, 2025
"Abraxas" to literatura wagi ciężkiej, i to nie tylko ze względu na solidne gabaryty. Na początku czułam się tak, jakbym weszła na film Davida Lyncha w połowie seansu. Kto jest kim? Jak? Gdzie? Kiedy? Poczucie zagubienia nie opuszczało mnie niemal do końca, ale - paradoksalnie! - nie jest to zarzut.
Autor kreuje bohatera, Michiego Lucescu, który jest niespełniony chyba na każdej płaszczyźnie życia. Kariera naukowa kuleje (wieczny adiunkt), romans daje chwilową satysfakcję i długotrwale złamane serce, małżeństwo się sypie. Rodzina to też katastrofa. Rodzice po rozwodzie, specyficzni dziadkowie... Figura matki jest tu monumentalna pod każdym względem. Posągowa piękność, która, będąc malarką, jest też życiowo świetną aktorką i to zwykle dramatyczną. Ona góruje nad życiem syna, ona jest punktem odniesienia do niemal wszystkiego. Ojciec? Opuśćmy zasłonę milczenia nad tym żałosnym typem.
Nasz bohater budzi się w nocy i rozmyśla o kluczowych momentach, gdy mógł coś zrobić inaczej. Myśli, analizuje, umartwia się. Nie ma poczucia sprawczości, tu wszystko wymyka się z rąk, tu grunt faluje. Czytelnik też jest zdezorientowany, bo autor tasuje czasem i przestrzenią - miesiącami, latami, nawet wiekami, bo mamy tu czasy krucjat chociażby, by zaraz wrócić do rumuńskiego komunizmu. Zdarza się, że to, co na początku, rozumiemy dopiero pod koniec, bo wtedy niektóre karty zostają nam odsłonięte. Mały Michi za chwilę staje się dojrzałym mężem i ojcem, by na kolejnych stronach powrócić do czasów nastoletnich. Ten zabieg sprawia, że pewne decyzje mężczyzny rozumiemy, innych nadal nie jesteśmy w stanie. Człowiek jest pyłem na wietrze, zależnym od wielu czynników, jego wola czasem wcale się nie liczy.
To taka powieść, którą - jak sądzę - każdy odczyta inaczej. Nie wiem, czy ją zrozumiałam w pełni, ale czy to jest najważniejsze?
Autor kreuje bohatera, Michiego Lucescu, który jest niespełniony chyba na każdej płaszczyźnie życia. Kariera naukowa kuleje (wieczny adiunkt), romans daje chwilową satysfakcję i długotrwale złamane serce, małżeństwo się sypie. Rodzina to też katastrofa. Rodzice po rozwodzie, specyficzni dziadkowie... Figura matki jest tu monumentalna pod każdym względem. Posągowa piękność, która, będąc malarką, jest też życiowo świetną aktorką i to zwykle dramatyczną. Ona góruje nad życiem syna, ona jest punktem odniesienia do niemal wszystkiego. Ojciec? Opuśćmy zasłonę milczenia nad tym żałosnym typem.
Nasz bohater budzi się w nocy i rozmyśla o kluczowych momentach, gdy mógł coś zrobić inaczej. Myśli, analizuje, umartwia się. Nie ma poczucia sprawczości, tu wszystko wymyka się z rąk, tu grunt faluje. Czytelnik też jest zdezorientowany, bo autor tasuje czasem i przestrzenią - miesiącami, latami, nawet wiekami, bo mamy tu czasy krucjat chociażby, by zaraz wrócić do rumuńskiego komunizmu. Zdarza się, że to, co na początku, rozumiemy dopiero pod koniec, bo wtedy niektóre karty zostają nam odsłonięte. Mały Michi za chwilę staje się dojrzałym mężem i ojcem, by na kolejnych stronach powrócić do czasów nastoletnich. Ten zabieg sprawia, że pewne decyzje mężczyzny rozumiemy, innych nadal nie jesteśmy w stanie. Człowiek jest pyłem na wietrze, zależnym od wielu czynników, jego wola czasem wcale się nie liczy.
To taka powieść, którą - jak sądzę - każdy odczyta inaczej. Nie wiem, czy ją zrozumiałam w pełni, ale czy to jest najważniejsze?
February 17, 2025
Povestea unei familii oarecare din Bucuresti. Ar putea fi vecinii tai de strada, sau fostii tai colegi de liceu. Atat de familiar ti se pare tot ce se intampla.
Cand spun ca mi-e dor sa citesc in limba romana, genul asta de carti si autori imi doresc cel mai mult. Excelent.
Cand spun ca mi-e dor sa citesc in limba romana, genul asta de carti si autori imi doresc cel mai mult. Excelent.
Displaying 1 - 30 of 72 reviews