What do you think?
Rate this book
Când ești fericit, lovește primul
„Ar trebui să mă ridic acum din pat și să mă duc acasă, dar mintea mă trage înapoi. Acasă e aici, strigă ea, e subsolul acesta în care ai visat cel mai mult. E oglinda veche, în care ai fost frumoasă. Între pereții aceștia roșii, care mă sufocă, viața mea se desface în trei, ca triumo-ul lăcuit al Rozei: copil, femeie, epavă. Am cincizeci de ani, sunt terminată; patruzeci și cinci, femeia lui Haim o să moară repede; treizeci și opt, Malik e viu, încă mai pot naște; douăzeci și cinci, tata e în putere, din nou împreună, le ucidem pe Audrey și pe Donna și le îngropăm sub castan; doisprezece, viața e un film, iar eu la piciorul ei.” (Tatiana Țîbuleac)
„ …după 40 îți încordezi genunchii, începe coborârea, totul s-a scris deja, copiii sunt mereu prea mici. Nu mai ai nerv, doar ticuri nervoase. Ce să mai zic: Când ești fericit, lovește primul – e un titlu cu care mă joc de ceva vreme.” (Tatiana Țîbuleac în IQads, 2020)
„ …după 40 îți încordezi genunchii, începe coborârea, totul s-a scris deja, copiii sunt mereu prea mici. Nu mai ai nerv, doar ticuri nervoase. Ce să mai zic: Când ești fericit, lovește primul – e un titlu cu care mă joc de ceva vreme.” (Tatiana Țîbuleac în IQads, 2020)
184 pages, Paperback
First published January 1, 2025
62 people are currently reading
647 people want to read
About the author
Tatiana Țîbuleac
12 books1,175 followersShe was born in Chișinău and studied journalism and communications at Moldova State University. She first gained renown for her "True Stories" column which appeared in the Flux newspaper in the mid-1990s. She also worked as a TV reporter and news anchor in Chișinău. She moved to Paris in 2008.
She published her first book Fabule Moderne (short stories) in 2014, and her first novel Vara în care mama a avut ochii verzi in 2017. The novel won multiple literary prizes and has been translated into French, Spanish, Italian and English. Her second novel Grădina de sticlă won the EU Prize for Literature.
She published her first book Fabule Moderne (short stories) in 2014, and her first novel Vara în care mama a avut ochii verzi in 2017. The novel won multiple literary prizes and has been translated into French, Spanish, Italian and English. Her second novel Grădina de sticlă won the EU Prize for Literature.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 74 reviews
Read
October 15, 2025Ma doare putin sufletul pentru parerea nepopulara si ce urmeaza sa cititi.
Tatiana Tibuleac mi-a devenit #autobuyauthor imediat dupa Vara in care mama a avut ochii verzi. La putin peste jumatate de an de la descoperirea ei, am citit si Gradina de sticla. Am sesizat inca de atunci ca seamana ca stil, poveste, teme si personaje cu cele din primul ei roman. Sa descopar ca si al treilea e scris pe acelasi schelet a fost, pentru mine, foarte dezamagitor.
A spus intr-un interviu ca lumea are impresia ca toate cele rele i s-au intamplat ei, insa lumea trebuie sa separe autorul de opera, pentru ca viata ei a fost diferita de ce scrie. Nu stiam asta cand i-am citit primele doua Romane si eram aproape sigura ca macar unul din subiectele pe care le dezvolta in cartile ei se trag din experienta. Nu, nici una din situatiile din cartile ei nu se trag din ce a trait ea.
M-am apucat de carte cu multa reverenta, am asteptat-o trei saptamani sa vina din Moldova la Berlin si de la primele pagini m-am pregatit sa fiu sfasiata de stilul ei unic. Stilul, sa ne intelegem, e tot acolo, unele fraze sunt ca o sabie, altele taie cu lama, tragedia copilariei rasuceste cutitul in rana. Dar personajele si ce au devenit la maturitate sunt greu de placut sau suportat. Cunoastem mai toti teoria cu depresia si trauma copilariei, imposibilitatea de a te ridica de jos dupa ce viata te-a lasat sa te terfelesti in noroaie de toate felurile, dar asta nu inseamna ca avem vreo obligatie sa ne placa aceste personaje. Au toate motivele sa nu mai aiba chef de viata, insa au toate motivele si sa isi depaseasca conditia. Depinde de alegere si Mila alege sa faca prea putin.
Mi-as dori tare mult sa descopar si alta latura a scriitoarei sau macar alte tragedii care nu au de-a face cu Moldova, emigrarea sau copilariile intrerupte brusc.
Tatiana Tibuleac mi-a devenit #autobuyauthor imediat dupa Vara in care mama a avut ochii verzi. La putin peste jumatate de an de la descoperirea ei, am citit si Gradina de sticla. Am sesizat inca de atunci ca seamana ca stil, poveste, teme si personaje cu cele din primul ei roman. Sa descopar ca si al treilea e scris pe acelasi schelet a fost, pentru mine, foarte dezamagitor.
A spus intr-un interviu ca lumea are impresia ca toate cele rele i s-au intamplat ei, insa lumea trebuie sa separe autorul de opera, pentru ca viata ei a fost diferita de ce scrie. Nu stiam asta cand i-am citit primele doua Romane si eram aproape sigura ca macar unul din subiectele pe care le dezvolta in cartile ei se trag din experienta. Nu, nici una din situatiile din cartile ei nu se trag din ce a trait ea.
M-am apucat de carte cu multa reverenta, am asteptat-o trei saptamani sa vina din Moldova la Berlin si de la primele pagini m-am pregatit sa fiu sfasiata de stilul ei unic. Stilul, sa ne intelegem, e tot acolo, unele fraze sunt ca o sabie, altele taie cu lama, tragedia copilariei rasuceste cutitul in rana. Dar personajele si ce au devenit la maturitate sunt greu de placut sau suportat. Cunoastem mai toti teoria cu depresia si trauma copilariei, imposibilitatea de a te ridica de jos dupa ce viata te-a lasat sa te terfelesti in noroaie de toate felurile, dar asta nu inseamna ca avem vreo obligatie sa ne placa aceste personaje. Au toate motivele sa nu mai aiba chef de viata, insa au toate motivele si sa isi depaseasca conditia. Depinde de alegere si Mila alege sa faca prea putin.
Mi-as dori tare mult sa descopar si alta latura a scriitoarei sau macar alte tragedii care nu au de-a face cu Moldova, emigrarea sau copilariile intrerupte brusc.
September 13, 2025
#2025#48
Am intrat în noul roman al Tatianei Țîbuleac cu o senzație de familiaritate. Dacă ai citit “Vara în care mama a avut ochii verzi” sau “Grădina de sticlă”, știi deja că autoarea nu te va menaja, că te va pune față în față cu familii frânte, cu iubiri strâmbe și cu tăceri care cântăresc mai greu decât orice cuvânt. Și da, “Când ești fericit lovești primul” nu face excepție.
Deci nu putem vorbi aici despre normalitate. Și bine că nu! Ar fi fals să ne așteptăm la o viață „așezată” atunci când realitatea, în tot ce are ea mai dureros, refuză să fie normală. Cartea e, mai degrabă, o oglindă spartă în care vezi bucăți de viață, de copilărie, de relații care ar fi trebuit să fie de iubire, dar au ajuns să fie doar de supraviețuire.
Eroina m-a emoționat tocmai pentru că nu fuge de trecut, oricât de greu ar fi. În loc să-l ascundă sau să-l anuleze, îl ia în brațe, așa imperfect cum e, și încearcă să învețe să trăiască cu el. Poate că aici e singura „victorie”: nu o fericire completă, ci o formă de împăcare.
Stilul Tatianei Țîbuleac e același care m-a cucerit și m-a durut de la prima lectură: fraze scurte, reci, dar care taie adânc. Fiecare pagină e un șoc, o trezire, o dovadă că literatura nu trebuie să fie comodă ca să fie frumoasă.
Pentru mine, “Când ești fericit lovești primul” nu a fost o carte „plăcută”, ci una necesară. M-a făcut să-mi amintesc că uneori creștem nu datorită trecutului, ci în ciuda lui.
“Când ești fericit lovești primul” de Tatiana Țîbuleac
Editura Cartier
Am intrat în noul roman al Tatianei Țîbuleac cu o senzație de familiaritate. Dacă ai citit “Vara în care mama a avut ochii verzi” sau “Grădina de sticlă”, știi deja că autoarea nu te va menaja, că te va pune față în față cu familii frânte, cu iubiri strâmbe și cu tăceri care cântăresc mai greu decât orice cuvânt. Și da, “Când ești fericit lovești primul” nu face excepție.
Deci nu putem vorbi aici despre normalitate. Și bine că nu! Ar fi fals să ne așteptăm la o viață „așezată” atunci când realitatea, în tot ce are ea mai dureros, refuză să fie normală. Cartea e, mai degrabă, o oglindă spartă în care vezi bucăți de viață, de copilărie, de relații care ar fi trebuit să fie de iubire, dar au ajuns să fie doar de supraviețuire.
Eroina m-a emoționat tocmai pentru că nu fuge de trecut, oricât de greu ar fi. În loc să-l ascundă sau să-l anuleze, îl ia în brațe, așa imperfect cum e, și încearcă să învețe să trăiască cu el. Poate că aici e singura „victorie”: nu o fericire completă, ci o formă de împăcare.
Stilul Tatianei Țîbuleac e același care m-a cucerit și m-a durut de la prima lectură: fraze scurte, reci, dar care taie adânc. Fiecare pagină e un șoc, o trezire, o dovadă că literatura nu trebuie să fie comodă ca să fie frumoasă.
Pentru mine, “Când ești fericit lovești primul” nu a fost o carte „plăcută”, ci una necesară. M-a făcut să-mi amintesc că uneori creștem nu datorită trecutului, ci în ciuda lui.
“Când ești fericit lovești primul” de Tatiana Țîbuleac
Editura Cartier
September 3, 2025
Mi-a plăcut la nebunie. E una dintre acele cărți în care vrei să memorezi fiecare a doua frază, pentru că fiecare e așezată la locul ei, cu greutate și cu frumusețe. Țîbuleac scrie crud și tandru deopotrivă, amestecând durerea cu tandrețea, rușinea cu amintirea, alcoolul cu poezia.
E o carte despre părinți, despre iubiri ratate și despre cum moștenim umbrele celor dinaintea noastră. Dar mai ales e o carte despre cum supraviețuiești cu toate astea. Pasajele m-au lovit direct în inimă și știu că vor rămâne cu mine mult timp.
Recomand oricui vrea literatură vie, intensă și adevărată.
E o carte despre părinți, despre iubiri ratate și despre cum moștenim umbrele celor dinaintea noastră. Dar mai ales e o carte despre cum supraviețuiești cu toate astea. Pasajele m-au lovit direct în inimă și știu că vor rămâne cu mine mult timp.
Recomand oricui vrea literatură vie, intensă și adevărată.
December 20, 2025
Nu e o “poveste” care să-ți placă, dar cred că este un roman foarte bine scris, ca un studiu lucid al naturii umane și al “neputințe învățate”, dacă pot să mă exprim așa.
Titlul e o capcană elegantă. Cartea vorbește despre lupte interioare și mecanismele prin care oamenii își apără fragilitatea. Fericirea nu e un scop, ci un moment periculos. Când te simți bine, devii vulnerabil și lovești preventiv, ca să nu doară mai târziu. Doar că doare oricum…
O urmărim pe Mila, iar lectura a fost ca o scufundare în mintea ei: gânduri, decizii, justificări, dependențe, răni. Nu există eroi, nu se explică nimic și nu suntem menajați. Personajele nu evoluează, nu învață vreo lecție și nu ies din traumă mai înțelepte. Dimpotrivă, se “învârt în cerc”, reluând aceleași gânduri și făcând aceleași greșeli, până când acest blocaj devine chiar identitatea lor. În loc să acționeze, personajele se afundă și mai adânc în groapa din care pretind că vor să iasă, iar repetiția devine o formă de condamnare, adică nu mai asistăm la imposibilitatea schimbării, ci la dispariția dorinței de a mai fi altcineva.
Mulți cititori pot cădea în capcana de a cataloga această stagnare ca pe o problemă de atitudine. Însă autoarea nu scrie despre oameni care nu vor să se salveze, ci despre oameni care au trăit și retrăit durerea atât de mult încât salvarea nu mai pare o opțiune reală, ci e la fel de îndepărtată ca fericirea însăși.
Romanul demontează exact această mentalitate: trauma nu funcționează ca un întrerupător care poate fi apăsat la nevoie, iar incapacitatea de a te schimba nu mai este o problemă de lipsă de voință, ci e rezultatul unei suferințe repetate până la epuizarea oricărei alternative.
Titlul e o capcană elegantă. Cartea vorbește despre lupte interioare și mecanismele prin care oamenii își apără fragilitatea. Fericirea nu e un scop, ci un moment periculos. Când te simți bine, devii vulnerabil și lovești preventiv, ca să nu doară mai târziu. Doar că doare oricum…
O urmărim pe Mila, iar lectura a fost ca o scufundare în mintea ei: gânduri, decizii, justificări, dependențe, răni. Nu există eroi, nu se explică nimic și nu suntem menajați. Personajele nu evoluează, nu învață vreo lecție și nu ies din traumă mai înțelepte. Dimpotrivă, se “învârt în cerc”, reluând aceleași gânduri și făcând aceleași greșeli, până când acest blocaj devine chiar identitatea lor. În loc să acționeze, personajele se afundă și mai adânc în groapa din care pretind că vor să iasă, iar repetiția devine o formă de condamnare, adică nu mai asistăm la imposibilitatea schimbării, ci la dispariția dorinței de a mai fi altcineva.
Mulți cititori pot cădea în capcana de a cataloga această stagnare ca pe o problemă de atitudine. Însă autoarea nu scrie despre oameni care nu vor să se salveze, ci despre oameni care au trăit și retrăit durerea atât de mult încât salvarea nu mai pare o opțiune reală, ci e la fel de îndepărtată ca fericirea însăși.
Romanul demontează exact această mentalitate: trauma nu funcționează ca un întrerupător care poate fi apăsat la nevoie, iar incapacitatea de a te schimba nu mai este o problemă de lipsă de voință, ci e rezultatul unei suferințe repetate până la epuizarea oricărei alternative.
September 22, 2025
Scriitura oricărei cărți semnată de Tatiana Țîbuleac este o bucurie, care te aruncă în vârtejul vieții, te coboară și te urcă împreună cu personajele atât de frumos creionate.
O carte despre viața de emigrant din estul Europei, ajuns într-o Franță care promite mult, dar își dă în vileag neajunsurile, o carte despre bucurie și tristețe, despre viață și moarte, despre dragoste și ură, despre împlinire și decădere, o carte scrisă cu sufletul pe răbojul timpului, o carte despre iertare și neuitare.
O carte despre viața de emigrant din estul Europei, ajuns într-o Franță care promite mult, dar își dă în vileag neajunsurile, o carte despre bucurie și tristețe, despre viață și moarte, despre dragoste și ură, despre împlinire și decădere, o carte scrisă cu sufletul pe răbojul timpului, o carte despre iertare și neuitare.
October 5, 2025
Extraordinar (și cel mai bun dintre toate ale ei) mi se pare acest recent apărut roman al Tatianei Țîbuleac - "Când ești fericit, lovește primul" - roman pe care l-am citit azi fascinată de stilul ei dur, direct, alert, deosebit de precis și exact al frazelor, toate ca o lovitură bine țintită în moalele capului, din care nu-ți revii ușor.
De o frumusețe și robustețe stranie a relatărilor, cu personaje foarte, foarte bine conturate, cu o știință perfectă a gradării și dozării emoției, primul gând care mi-a venit a fost că autoarei îi reușește un fel de "Les Fleurs du mal" în proză, chiar dacă intenția sa n-o fi fost asta.
Citind, m-am întrebat tot timpul cât anume din roman va fi fiind autobiografic, pentru că este greu să surprinzi atât de bine lucruri pe care nu le-ai trăit și mi-am zis că, probabil, destul de mult. Cel puțin atmosfera din Moldova recent independentă este sigur reală și dureroasă. Atmosfera romanului este covârșitoare, iar întregul este menit să te facă să nu-l uiți ușor.
Scriam mai săptămâna trecută că în vara asta, în toate lecturile avute n-am găsit una pe care s-o "sorb" pe nerăsuflate; ei bine, cred că pot s-o declar pe aceasta drept lectura pe care am așteptat-o toată vara!
De o frumusețe și robustețe stranie a relatărilor, cu personaje foarte, foarte bine conturate, cu o știință perfectă a gradării și dozării emoției, primul gând care mi-a venit a fost că autoarei îi reușește un fel de "Les Fleurs du mal" în proză, chiar dacă intenția sa n-o fi fost asta.
Citind, m-am întrebat tot timpul cât anume din roman va fi fiind autobiografic, pentru că este greu să surprinzi atât de bine lucruri pe care nu le-ai trăit și mi-am zis că, probabil, destul de mult. Cel puțin atmosfera din Moldova recent independentă este sigur reală și dureroasă. Atmosfera romanului este covârșitoare, iar întregul este menit să te facă să nu-l uiți ușor.
Scriam mai săptămâna trecută că în vara asta, în toate lecturile avute n-am găsit una pe care s-o "sorb" pe nerăsuflate; ei bine, cred că pot s-o declar pe aceasta drept lectura pe care am așteptat-o toată vara!
October 4, 2025
Am așteptat noua carte a Tatianei Țîbuleac ca pe o gură de aer proaspăt, ca pe ceva de care nici nu știam că am atât de multă nevoie. După "Vara în care mama a avut ochii verzi" și "Grădina de sticlă"n mă obișnuisem cu intensitatea aceea sfâșietoare, cu poezia care te doare, cu frazele ei care nu se citesc, ci se simt ca un pumn în stomac. "Când ești fericit, lovește primul" e ușor diferită: nu mai e strigătul adolescentin al pierderii, ci un ecou matur, obosit, dar la fel de lucid și dureros.
Vocea naratoarei, Mila, pare venită dintr-un loc unde timpul nu mai curge liniar, ci se frânge și se multiplică. Femeia de cincizeci de ani, cea de treizeci, cea de doisprezece, toate coexistă, se ceartă, se mângâie, se acuză. E o carte despre memorie și vină, despre felul în care ajungem să ne sfâșiem singuri, cu o tandrețe brutală.
Da, mi-au plăcut mai mult celelalte romane ale ei. "Vara în care mama a avut ochii verzi" rămâne pentru mine un cutremur de limbaj și emoție, iar "Grădina de sticlă" are o frumusețe dureroasă, aproape viscerală. Aici, însă, Tatiana Țîbuleac pare să se retragă puțin din metaforă și să lase în urmă o melancolie mai reținută, uneori chiar aridă. Poate că e intenționat, o maturizare a scriiturii.
Totuși, cartea asta are forța ei tăcută. Are pasaje în care simți că respiri odată cu autoarea, că ești și tu acolo, într-un subsol roșu, între oglinzi și vârste amestecate. Titlul, "Când ești fericit, lovește primul", nu mai sună ca o glumă amară, ci ca o lecție învățată prea târziu, de la un tată pierdut, dar niciodată uitat.
În final, am închis cartea cu un soi de recunoștință liniștită. Nu m-a zguduit ca primele, dar m-a făcut să tac puțin, să privesc înapoi și să-mi amintesc că fericirea, oricât de scurtă, e tot un act de curaj.
Vocea naratoarei, Mila, pare venită dintr-un loc unde timpul nu mai curge liniar, ci se frânge și se multiplică. Femeia de cincizeci de ani, cea de treizeci, cea de doisprezece, toate coexistă, se ceartă, se mângâie, se acuză. E o carte despre memorie și vină, despre felul în care ajungem să ne sfâșiem singuri, cu o tandrețe brutală.
Da, mi-au plăcut mai mult celelalte romane ale ei. "Vara în care mama a avut ochii verzi" rămâne pentru mine un cutremur de limbaj și emoție, iar "Grădina de sticlă" are o frumusețe dureroasă, aproape viscerală. Aici, însă, Tatiana Țîbuleac pare să se retragă puțin din metaforă și să lase în urmă o melancolie mai reținută, uneori chiar aridă. Poate că e intenționat, o maturizare a scriiturii.
Totuși, cartea asta are forța ei tăcută. Are pasaje în care simți că respiri odată cu autoarea, că ești și tu acolo, într-un subsol roșu, între oglinzi și vârste amestecate. Titlul, "Când ești fericit, lovește primul", nu mai sună ca o glumă amară, ci ca o lecție învățată prea târziu, de la un tată pierdut, dar niciodată uitat.
În final, am închis cartea cu un soi de recunoștință liniștită. Nu m-a zguduit ca primele, dar m-a făcut să tac puțin, să privesc înapoi și să-mi amintesc că fericirea, oricât de scurtă, e tot un act de curaj.
October 18, 2025
“Ca să fie fericit, omul are nevoie de un loc în care să cunoască toate lucrurile și în care lucrurile să-l cunoască pe el.”
“Mă simțeam ca un pahar de cristal rătăcit într-o servantă scoasă la gunoi.”
“Aceste cuvinte ale lui Malik - și mai rău - mi-au rămas în minte ca cea mai îngrozitoare conjugare a celor mai negre timpuri. Mai mult ca răul am trăit noi atunci.”
“Mă simțeam ca un pahar de cristal rătăcit într-o servantă scoasă la gunoi.”
“Aceste cuvinte ale lui Malik - și mai rău - mi-au rămas în minte ca cea mai îngrozitoare conjugare a celor mai negre timpuri. Mai mult ca răul am trăit noi atunci.”
August 30, 2025
Încă sub impresia acestui sfârșit cald de roman așteptat.
Pe alocuri am simțit dinsconfortul oglinzii îndreptată spre mine și alor mei, dar a trecut repede, căci lumea în carte trăiește mai plin.
Mi-a reamintit de ce mi-e dragă scriitura Tatianei – are acel miez diferit și bine condimentat care ne lipsește și care se lasă căutat.
Cea mai grea acum e așteptarea.
Pe alocuri am simțit dinsconfortul oglinzii îndreptată spre mine și alor mei, dar a trecut repede, căci lumea în carte trăiește mai plin.
Mi-a reamintit de ce mi-e dragă scriitura Tatianei – are acel miez diferit și bine condimentat care ne lipsește și care se lasă căutat.
Cea mai grea acum e așteptarea.
November 30, 2025
Cand ți se pare că ai parte de fericire, ești convins că ceva rău urmează.. - asa inteleg eu titlul.
Una dintre temele principale: diferențele între percepția fericirii pentru generații diferite, dar si de sans; migratie; greutățile tranzitiei si a fenomenelor sociale pe care le-a creat, dorințe și deziluzii.
Relatia tata-fiica este centrală; nu este o relatie ideala sau liniara, ci una marcata de taceri, distanta, neputința, chiar egoism. De multe ori eu ajungeam sa-l disprețuiesc pentru egoismul si libertatea cu care isi traia viata. Nu cred ca Mila simtea ce simteam eu, pentru ca una peste alta, mereu a avut o infinita empatie pentru tatăl ei.
Structură narativă mai puțin convenţională (dar tipică pentru Tatiana), fragmentată, care cere răbdare.
Una dintre temele principale: diferențele între percepția fericirii pentru generații diferite, dar si de sans; migratie; greutățile tranzitiei si a fenomenelor sociale pe care le-a creat, dorințe și deziluzii.
Relatia tata-fiica este centrală; nu este o relatie ideala sau liniara, ci una marcata de taceri, distanta, neputința, chiar egoism. De multe ori eu ajungeam sa-l disprețuiesc pentru egoismul si libertatea cu care isi traia viata. Nu cred ca Mila simtea ce simteam eu, pentru ca una peste alta, mereu a avut o infinita empatie pentru tatăl ei.
Structură narativă mai puțin convenţională (dar tipică pentru Tatiana), fragmentată, care cere răbdare.
October 12, 2025
Mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam. Și nu știu ce așteptam, pentru că a trecut ceva timp de la ultimul roman (care, să fiu sincer, m-a lăsat destul de rece la prima lectură, chiar dacă l-am înțeles, am înțeles de unde vine și unde ar vrea să se îndrepte).
Aici avem un nou personaj care nu-și găsește locul în lume, pentru că de-a lungul timpului deciziile s-au dovedit greșite, pentru că ratările ajung, la un moment dat, să cântărească mai mult decât orice altceva, să umbrească realizări și potențial, să se transforme într-o capcană din care nu pare să se vadă vreo ieșire. Mila e un pumn de contradicții pentru că așteptările pe care le avea de la viață nu se împacă cu realitățile pe care a fost nevoită să le trăiască: venită dintr-o familie săracă, învață, se zbate, ascultă de tatăl său fotoreporter/jurnalist, ajunge profesoară la universitate (o poziție de prestigiu, nu? nu și în Moldova tranziției), să supraviețuiască mai departe la limita sărăciei, să trăiască dezamăgiri în dragoste, să-și vadă împlinit visul de a ajunge în Franța doar ca să devină badantă și îngrijitoare de câini. Viața Milei nu a fost așa cum ar fi trebuit să fie, cum i s-a promis. Și nici viețile celor din jur.
Din biografii ale tranziției ajungem la biografii ale celor plecați. De voie sau de nevoie, tranziția a întins în fața multora o vitrină cu posibilități. A promis multe. Dar odată plecați, dezamăgirile au luat locul mirajului inițial.
Toate acestea nu le aflăm dintr-un fir narativ liniar. Tatiana Țîbuleac creează mici realități cotidiene, de azi și de ieri, prin vocea Milei, care a ajuns să fie și autoironică și amuzantă și nostalgică și cinică și realistă și, poate, ușor optimistă.
În puține pagini, aceste realități se combină în mai multe cărți. E o carte despre un tată și despre regret. E o altă carte despre prietenie și sprijin. Mai este și o carte despre dragoste și dezamăgire. În calitate de cititor, te împarți în mai multe direcții, doar ca să-ți dai seama în final că nimeni nu e construit dintr-un singur fir, ci din foarte multe, mai slabe sau mai tari, mai drepte sau mai sinuoase.
Țîbuleac știe să construiască povești. Nu ți le servește pe tavă. Se deschid treptat, unele lucruri le intuiești, dar le afli abia la final. Nu lucrează liniar, iar asta te ține lipit de carte, te face să dai și următoarea pagină.
4,4/5
Aici avem un nou personaj care nu-și găsește locul în lume, pentru că de-a lungul timpului deciziile s-au dovedit greșite, pentru că ratările ajung, la un moment dat, să cântărească mai mult decât orice altceva, să umbrească realizări și potențial, să se transforme într-o capcană din care nu pare să se vadă vreo ieșire. Mila e un pumn de contradicții pentru că așteptările pe care le avea de la viață nu se împacă cu realitățile pe care a fost nevoită să le trăiască: venită dintr-o familie săracă, învață, se zbate, ascultă de tatăl său fotoreporter/jurnalist, ajunge profesoară la universitate (o poziție de prestigiu, nu? nu și în Moldova tranziției), să supraviețuiască mai departe la limita sărăciei, să trăiască dezamăgiri în dragoste, să-și vadă împlinit visul de a ajunge în Franța doar ca să devină badantă și îngrijitoare de câini. Viața Milei nu a fost așa cum ar fi trebuit să fie, cum i s-a promis. Și nici viețile celor din jur.
Din biografii ale tranziției ajungem la biografii ale celor plecați. De voie sau de nevoie, tranziția a întins în fața multora o vitrină cu posibilități. A promis multe. Dar odată plecați, dezamăgirile au luat locul mirajului inițial.
Toate acestea nu le aflăm dintr-un fir narativ liniar. Tatiana Țîbuleac creează mici realități cotidiene, de azi și de ieri, prin vocea Milei, care a ajuns să fie și autoironică și amuzantă și nostalgică și cinică și realistă și, poate, ușor optimistă.
În puține pagini, aceste realități se combină în mai multe cărți. E o carte despre un tată și despre regret. E o altă carte despre prietenie și sprijin. Mai este și o carte despre dragoste și dezamăgire. În calitate de cititor, te împarți în mai multe direcții, doar ca să-ți dai seama în final că nimeni nu e construit dintr-un singur fir, ci din foarte multe, mai slabe sau mai tari, mai drepte sau mai sinuoase.
Țîbuleac știe să construiască povești. Nu ți le servește pe tavă. Se deschid treptat, unele lucruri le intuiești, dar le afli abia la final. Nu lucrează liniar, iar asta te ține lipit de carte, te face să dai și următoarea pagină.
De aici, de sus, viața mea se vede limpede, până aproape de sfârșit. Pe un mal – lucrurile care s-au întâmplat, pe altul – cele care nu au cum să se întâmple. Rive Gauche, Rive Droit, ați mai auzit. În fiecare vineri, până să o iau pe Céleste de la școală, mă opresc pe pod și mă gândesc la noi trei. Ce-am câștigat noi venind încoace? Malik, nimic. Eu, nimic. De la un inginer și o profesoară am ajuns un paznic și o badantă. Ea cel puțin o are pe Marta. De fapt, nu. Ea are totul. Asta nu ne-a spus nouă nimeni atunci. Banii, urmați banii, copiii. Dintre toți imigranții pe care i-am întâlnit la Paris, cei mai fericiți sunt oamenii care au venit aici pentru bani. (p. 86)
__________________________
„Papa, Mila spune că, decât să ajungi într-un scaun cu rotile, mai bine e să mori. Nu-i așa, Mila?” Pe asta chiar n-am văzut-o venind. Adică știu de unde vine, dar nu m-am gândit că o să iasă atât de rău.
„Nu-i chiar așa”, răspund eu încurcată. „N-a spus Mila niciodată așa prostii, Céleste. Nu inventa.”
Antoine mă privește cu interes crescând și îl văd pregătindu-se de atac. Nimic nu-i face mai mare plăcere decât să mă frece cu „ismele”, pe care el, născut, crescut și înfipt în cel mai scump cartier din Paris, le știe pe de rost. Într-o zi, mi-a înșirat pe masă un kilogram de cartofi și mi i-a explicat ca la școală – rasismul, clasismul, sexismul, ageismul –, ultimul, în opinia lui, cel mai dăunător. În fine, eu credeam că sunt vreo cinci, dar, de fapt, sunt vreo cincisprezece. I-am spus și eu despre comunism și socialism și nu i-a căzut prea bine. „Socialismul e altceva”, m-a întrerupt el cu o față de politolog, de parcă nici n-aș ști cum a ratat în viață toate studiile, chiar și pe cele de bucătar. „La bază, socialismul a avut idei foarte bune, dar s-au pierdut pe drum.” La bază. Îmi venea să-i bag cartofii în bază. (p. 96)
__________________________
M-am convins de mult că aici copiii nu știu să mintă așa cum mințeam noi. Nu pot să țină un secret, să se apere. Noi eram zid în fața părinților, iar ei cedează în trei secunde. Se tem toți de lege. Am auzit odată în parc niște băieți care se amenințau unii pe alții cu poliția, cu Fiscul. Altă țară, alte frici.
Apoi, treaba cu veganismul, care mă depășește, cu salvatul planetei. Nimeni nu mai vrea să mănânce carne sau să facă copii. „Pământul este suprapopulat și nu mai are nevoie de oameni”, ne-a spus Céleste într-o seară, în timp ce mâncam biopaste cu biosos de bioroșii. „Ar trebui să ne gândim cum să reducem numărul, nu să-l suplimentăm!” (p. 97)
__________________________
Fima m-a sunat azi-dimineață și mi-a cerut să o înlocuiesc la Furnicar. „Mila, am răcit la păsărică. Dau drumul cu sânge.” Eram la Céleste în cameră și nu am putut să strig la ea, dar am întrebat-o cum se tratează. „Dacă e sânge, e infecție, nu răceală”, atât am reușit să spun și așa am pornit Armaghedonul. Se trata cu băi din romaniță.
O iubesc pe Fima. Pentru inimă și restul. Pentru că nu m-a lăsat să sar atunci de pe pod și pentru că o numește pe Cora vacă bătrână și putredă, așa cum merită. Totuși, am o mare problemă cu femeile de vârsta noastră care și-o numesc păsărică, de parcă ar avea în chiloți un flamingo. Mi-e milă, desigur că mi-e milă de ea. Dar și mai tare mi-e ciudă că, din cauza bâtlanului ei infectat, nu vom putea merge mâine la Malik, așa cum ne-am înțeles, iar el ne va aștepta de ziua lui. „Nu mă învăța cum să trăiesc”, a fost răspunsul ei de ghioalcă, iar înainte de a închide mi-a amintit că îi sunt datoare.
Nici măcar nu e prima dată. În urmă cu doi ani, era să moară din cauza unei alergii la o soluție de spălat. (p. 101)
__________________________
Furnicarul îmi mai amintește și de altceva – de anul acela negru, anul meu de la fundul gropii, când, dintre toate posibilitățile, moartea mi se părea cea mai bună soluție. De acel an în care toată lumea bună, toată lumea deșteaptă și cultivată pe care o cunoșteam și-a băgat picioarele în mine, până la genunchi și le-a băgat, iar de ajutat m-au ajutat Fima și Lenuța, două proaste care mănâncă în fiecare dimineață usturoi ca să-și întărească imunitatea. (p. 106)
__________________________
Bineînțeles că mințeam, mințeam toți ca unul, mințeam de fiecare dată. În viața mea n-am întâlnit niciodată pe cineva care să recunoască sincer de ce se teme. Spui înălțime, dar te gândești la Valerică, care a sărit de la etajul opt pentru că nu mai suporta bătăile gopnicilor. Spui întuneric, dar te gândești la Lika, fata pe care băieții din clasă au violat-o și au umplut-o pe urmă cu sticlă spartă. Spui singurătate, dar te gândești la anul în care dimineața iubeai pe cineva mai mult decât viața, iar seara voiai să-l omori. (p. 129)
4,4/5
October 22, 2025
Cartea a fost lumina dincolo de asfințitul acestui octombrie.
Să cunosc secretele acestei autoare a romanului care s-a născut în localitatea mea de baștină, e ca și cum aș crea o nouă prietenie.
Confidențe reale și un stil poetico-aforistic care mi s-a pliat neașteptat de bine în universul meu golit momentan de cărți de ficțiune...
Mi-a plăcut dezinvoltura personajului, agonia personajului, alcoolismul care o face să meargă 2 km pe jos noaptea, brutalitate cuvântului potrivit în fiecare frază.
Asexulitatea ei pe care pe o descoperă prin primul prieten de sex opus.
Parcă m-am găsit pe mine într-o pivniță moartă, m-am dezlegat de legături aici.
Ne ștergem la cur cu hârtie parfumata, dar suntem nefericiți. Revelația ei era doar să găsească halva în supermarket.
M-am apropiat de mine prin cartea asta. I-am șoptit la ureche dublului meu cuvinte de mângâiere, în sfârșit, după atâta timp.
Aș zice că m-am recitit pe mine. Că am lăsat puțin filosofia deoparte pentru "Când ești fericit lovește primul".
A fost prima carte, după câteva luni, despre care scriu.
Tatiana Țabuleac aduce un elogiu tatălui său ziarist și membru al Frontului Popular, un apărător al Limbii Române, decedat la începutul anului 2020 înainte de pandemie.
Să cunosc secretele acestei autoare a romanului care s-a născut în localitatea mea de baștină, e ca și cum aș crea o nouă prietenie.
Confidențe reale și un stil poetico-aforistic care mi s-a pliat neașteptat de bine în universul meu golit momentan de cărți de ficțiune...
Mi-a plăcut dezinvoltura personajului, agonia personajului, alcoolismul care o face să meargă 2 km pe jos noaptea, brutalitate cuvântului potrivit în fiecare frază.
Asexulitatea ei pe care pe o descoperă prin primul prieten de sex opus.
Parcă m-am găsit pe mine într-o pivniță moartă, m-am dezlegat de legături aici.
Ne ștergem la cur cu hârtie parfumata, dar suntem nefericiți. Revelația ei era doar să găsească halva în supermarket.
M-am apropiat de mine prin cartea asta. I-am șoptit la ureche dublului meu cuvinte de mângâiere, în sfârșit, după atâta timp.
Aș zice că m-am recitit pe mine. Că am lăsat puțin filosofia deoparte pentru "Când ești fericit lovește primul".
A fost prima carte, după câteva luni, despre care scriu.
Tatiana Țabuleac aduce un elogiu tatălui său ziarist și membru al Frontului Popular, un apărător al Limbii Române, decedat la începutul anului 2020 înainte de pandemie.
January 8, 2026
Cumva am cumpărat noul roman al Tatianei Țîbuleac după anti-comunismul și rasismul din Grădina de sticlă, întrebându-mă dacă poate va fi diferit.
Din păcate, am dat de textul unei autoare frustrate de atât de multe lucruri încât mi-e greu să le enumăr, dar voi încerca: xenofobie gratuită, misoginism și sentimente anti-muncitoare sexuale cât cuprinde, și acest refren al "intelectualilor" care simt că merită mai multe decât alții și că dacă alții trăiesc mai bine decât ei, în ciuda faptului că nu sunt "intelectuali", sunt de vină acești alți oameni, bineînțeles - nu un sistem capitalist (cu referire la perioada tranziției), nici a faptului că ei înșiși au înclinații fasciste. Mă rog, cred că nu voi mai citi altceva de la această autoare, m-am cam lămurit.
Din păcate, am dat de textul unei autoare frustrate de atât de multe lucruri încât mi-e greu să le enumăr, dar voi încerca: xenofobie gratuită, misoginism și sentimente anti-muncitoare sexuale cât cuprinde, și acest refren al "intelectualilor" care simt că merită mai multe decât alții și că dacă alții trăiesc mai bine decât ei, în ciuda faptului că nu sunt "intelectuali", sunt de vină acești alți oameni, bineînțeles - nu un sistem capitalist (cu referire la perioada tranziției), nici a faptului că ei înșiși au înclinații fasciste. Mă rog, cred că nu voi mai citi altceva de la această autoare, m-am cam lămurit.
Read
October 19, 2025Nu rămâi același om după cărțile Tatianei.
Aici avem povestea Milei, născută în Chișinău. Crescută fără mamă și cu un tată absent din punct de vedere emoțional. După ce termină Facultatea de Litere pleacă în Franța, unde ajunge să facă muncă de menaj.
Alte teme: alcoolism, relația tată-fiică, prietenie
Nu mi s-a părut deloc că ar semăna cu Vara în care mama a avut ochii verzi și nici cu Grădina de sticlă. Evident, în afara stilului recognoscibil al autoarei - cred că o ruptură de stil ar fi fost mai degrabă o dezamăgire pentru mine.
Nu scriu mai multe despre tema migrației pentru că înțeleg problema din exterior, atât cât pot 𝐞𝐦𝐩𝐚𝐭𝐢𝐳𝐚 𝐜𝐮 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐧𝐚𝐣𝐞𝐥𝐞, dar sunt convinsă că cei ce au trăit asta, fie că au plecat ei sau le-au plecat părinții sau prietenii, vor simți toată durerea Milei.
#asasunteu
Aici avem povestea Milei, născută în Chișinău. Crescută fără mamă și cu un tată absent din punct de vedere emoțional. După ce termină Facultatea de Litere pleacă în Franța, unde ajunge să facă muncă de menaj.
Alte teme: alcoolism, relația tată-fiică, prietenie
Nu mi s-a părut deloc că ar semăna cu Vara în care mama a avut ochii verzi și nici cu Grădina de sticlă. Evident, în afara stilului recognoscibil al autoarei - cred că o ruptură de stil ar fi fost mai degrabă o dezamăgire pentru mine.
Nu scriu mai multe despre tema migrației pentru că înțeleg problema din exterior, atât cât pot 𝐞𝐦𝐩𝐚𝐭𝐢𝐳𝐚 𝐜𝐮 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐧𝐚𝐣𝐞𝐥𝐞, dar sunt convinsă că cei ce au trăit asta, fie că au plecat ei sau le-au plecat părinții sau prietenii, vor simți toată durerea Milei.
#asasunteu
December 17, 2025
Am adorat Vara…, mi-a plăcut Grădina…, am iubit fabulele moderne. Cartea asta mi s-a părut inegală. Au fost capitole în care descria relația cu tatăl și prietenii care mi s-au părut foarte bune, dar și cele în care încearcă să descrie viața unui emigrant care nu m-au convins. Am simțit o impostură. Dacă e de citit? Da.
October 15, 2025
O carte foarte buna, la fel de buna ca Vara in care mama a avut ochii verzi. Foarte raw, tragica, profunda si scrisa in stilul ironic si direct al autoarei. Recomand!
January 8, 2026
3,5⭐️
“Cu cât vei disprețui mai mult ceea ce ai ajuns, cu atat e mai mare şansa sǎ re-devii ceea ce ai fost”
“De aici de sus, viața mea se vede limpede, pânǎ aproape de sfârșit. Pe un mal- lucrurile care s-au întâmplat, pe altul- cele care nu au cum să se întâmple.”
“Niciodată nu m-am temut de moarte, pentru că moartea te ia, nu te lasă. Mai tare mă tem de o viață în care durerea devine nume, ruşinea devine nume (…)”
“Cu cât vei disprețui mai mult ceea ce ai ajuns, cu atat e mai mare şansa sǎ re-devii ceea ce ai fost”
“De aici de sus, viața mea se vede limpede, pânǎ aproape de sfârșit. Pe un mal- lucrurile care s-au întâmplat, pe altul- cele care nu au cum să se întâmple.”
“Niciodată nu m-am temut de moarte, pentru că moartea te ia, nu te lasă. Mai tare mă tem de o viață în care durerea devine nume, ruşinea devine nume (…)”
October 17, 2025
O mare dezamăgire. „Vara în care mama a avut ochii verzi” este una dintre cărțile mele preferate și am avut așteptări mari de la această carte. Personajul principal este o ființă greu de plăcut, genul de intelectual degeaba, care deși a plecat din țara lui estică și a ajuns la Paris, vede viața cu aceeași meschinărie arogantă a idiotului cu facultate dintr-o țară înapoiată. Mi-a displăcut aproape totul la acest personaj, dar cel mai mult modul de a gândi și de a se raporta la viață. Am înțeles, a crescut cum a crescut. Am citit și alte cărți despre inadaptați cu copilării grele în țări sărace, care mi-au plăcut foarte mult. Aici însă e altceva. Cartea surprinde prin micimea protagonistei, poate asta a și fost ideea, nu știu, dar nu am rezonat. „Clișeică eterna imagine a esticului post-sovietic care își face loc în Vest, observând cu ironie amară viața după care în definitiv tânjește, dar la care nu are acces” spune cineva într-o altă recenzie mai jos și spune foarte bine. Abandonată înainte cu câteva zeci de pagini de final.
December 28, 2025
Structura romanului m-a pierdut un pic, dar am savurat limba.
October 16, 2025
"Când ești fericit, lovește primul" este o poveste sfâșietoare, o filă a unei generații ce a crezut orbește într-un vis Occidental putred și o bucată dintr-o inimă neiubită îndeajuns de propria familie. Forța cuvintelor nu constă în metafore bine selectate, cu toate că și la acest capitol nivelul este ridicat, ci la emoția cu care fiecare ipostază este derulată, de fiecare dată credibilă și răvășitoare. Mai multe despre cel mai recent volum de la Tatiana Țîbuleac am scris într-un articol publicat pe blog, alături de câteva citate reprezentative ✍️
"Cu cât mai mult vei disprețui ceea ce ai ajuns, cu atât este mai mare șansa să re-devii ceea ce ai fost."
https://ciobanuldeazi.home.blog/2025/...
"Cu cât mai mult vei disprețui ceea ce ai ajuns, cu atât este mai mare șansa să re-devii ceea ce ai fost."
https://ciobanuldeazi.home.blog/2025/...
October 3, 2025
Nu m-am îndoit o secundă ca o să ador această carte, încă de când am văzut-o pe rafturile librăriei, nici nu a fost nevoie să citesc descrierea ca să o cumpăr — atâta încredere am în numele autoarei, căci după succesele ei anterioare eram sigură ca ma așteaptă din nou o istorie care să confirme talentul unic al său de a scrie povești intense, pline de emoție și sensuri ascunse.
Țîbuleac vine de această dată cu povestea a două generații legate printr-un fir invizibil al memoriei și al suferinței, dar în același timp aflându-se la capete diferite ale noțiunii de fericire: părinții, care au murit cu principiile strânse la piept, fără să-și mai găsească locul, zdrobiți după tranziția postcomunistă a Republicii Moldova, și copiii lor, care au plecat din țară cu convingerea iluzorie că altundeva va fi mai bine. Prin acest lait motiv romanul atinge teme universale precum iubirea, pierderea, suferința și speranța, dar printr-o lentilă est-europeană, unde istoria apasă greu și unde refuzul fericirii devine aproape un mecanism de apărare. Frica de a fi fericit, această anticipare permanentă a unui rău care va veni, traversează paginile cărții și dă voce unei melancolii comune mai multor generații.
Figura Milei(protagonista) devine vocea generației plecate, ajunsă la cincizeci de ani, o generație care, asemenea părinților ei, se întreabă ce a câștigat și ce a pierdut, ce a sacrificat și ce a primit în schimb. Această voce conturează un portret colectiv al oamenilor care, deși au fugit de un prezent pe care îl considerau „blestemat”, nu au găsit liniștea nici în emigrare.
În final, romanul Tatianei Țîbuleac nu este doar o poveste personală, ci și o meditație colectivă asupra identității, a exilului și a felului în care trecutul modelează, uneori cu brutalitate, viitorul. Este o carte ce îndeamnă la introspecție, la reevaluarea propriei relații cu fericirea și cu moștenirea istorică pe care o purtăm, chiar și atunci când vrem să fugim de ea.
Mândra să fiu conaționala contemporană cu asemenea oameni de artă. Mândra să fiu moldoveancă, mândra de istoria, cultura și arta noastră, născută din suferința colectivă✨
Țîbuleac vine de această dată cu povestea a două generații legate printr-un fir invizibil al memoriei și al suferinței, dar în același timp aflându-se la capete diferite ale noțiunii de fericire: părinții, care au murit cu principiile strânse la piept, fără să-și mai găsească locul, zdrobiți după tranziția postcomunistă a Republicii Moldova, și copiii lor, care au plecat din țară cu convingerea iluzorie că altundeva va fi mai bine. Prin acest lait motiv romanul atinge teme universale precum iubirea, pierderea, suferința și speranța, dar printr-o lentilă est-europeană, unde istoria apasă greu și unde refuzul fericirii devine aproape un mecanism de apărare. Frica de a fi fericit, această anticipare permanentă a unui rău care va veni, traversează paginile cărții și dă voce unei melancolii comune mai multor generații.
Figura Milei(protagonista) devine vocea generației plecate, ajunsă la cincizeci de ani, o generație care, asemenea părinților ei, se întreabă ce a câștigat și ce a pierdut, ce a sacrificat și ce a primit în schimb. Această voce conturează un portret colectiv al oamenilor care, deși au fugit de un prezent pe care îl considerau „blestemat”, nu au găsit liniștea nici în emigrare.
În final, romanul Tatianei Țîbuleac nu este doar o poveste personală, ci și o meditație colectivă asupra identității, a exilului și a felului în care trecutul modelează, uneori cu brutalitate, viitorul. Este o carte ce îndeamnă la introspecție, la reevaluarea propriei relații cu fericirea și cu moștenirea istorică pe care o purtăm, chiar și atunci când vrem să fugim de ea.
Mândra să fiu conaționala contemporană cu asemenea oameni de artă. Mândra să fiu moldoveancă, mândra de istoria, cultura și arta noastră, născută din suferința colectivă✨
October 27, 2025
Când ești fericit, lovește primul - Tatiana Țîbuleac
O carte care doare cu fiecare pagină citită. Protagonista- o femeie de cincizeci de ani, deapănă amintiri adunate dintr-un trai anevoios, sărăcăcios material dar mai ales trist pentru că nu a avut lângă ea oameni iubitori. Se descriu acele vremuri ale tineretii ei pe care o sa le recunoască toti cei de vârstă apropiată: talciocul, vremurile sovietice, blocurile cu vecini foarte implicați unii în viețile altora. Este o carte în stilul Țîbuleac- ușor de recunoscut, greu de uitat.
📚 "În iarna aceea, tata nu a murit singur. Odată cu el, au murit o grădină, un porumbel căruia copiii i-au smuls aripile, si, cum am aflat mai târziu, un mester de fluiere dintr-un sat din nord. Lui, tata îi trimitea în fiecare an bani de cărbuni. Cu câteva morti mai puțin, îmi amintesc că m-am gândit atunci, dacă ar fi murit vara, ar fi fost cu câteva morţi mai puțin. Imaginea tatălui meu dus la groapă ca un faraon, cu o trenă de suflete moarte, cu toți acești dependenţi ai lui care nu au mai putut sau poate nu au mai vrut sa trăiască fără el, m-a urmărit ani la rând. Când mă gândesc la el mort, când gândul tata mort mă străpunge văd un bărbat împlinit si la locul lui neapărat la o masă de lucru, înconjurat de foi şi de creioane, de dicţionare şi de şpalturi, cu urme de vopsea tipografică pe frunte."
O carte care doare cu fiecare pagină citită. Protagonista- o femeie de cincizeci de ani, deapănă amintiri adunate dintr-un trai anevoios, sărăcăcios material dar mai ales trist pentru că nu a avut lângă ea oameni iubitori. Se descriu acele vremuri ale tineretii ei pe care o sa le recunoască toti cei de vârstă apropiată: talciocul, vremurile sovietice, blocurile cu vecini foarte implicați unii în viețile altora. Este o carte în stilul Țîbuleac- ușor de recunoscut, greu de uitat.
📚 "În iarna aceea, tata nu a murit singur. Odată cu el, au murit o grădină, un porumbel căruia copiii i-au smuls aripile, si, cum am aflat mai târziu, un mester de fluiere dintr-un sat din nord. Lui, tata îi trimitea în fiecare an bani de cărbuni. Cu câteva morti mai puțin, îmi amintesc că m-am gândit atunci, dacă ar fi murit vara, ar fi fost cu câteva morţi mai puțin. Imaginea tatălui meu dus la groapă ca un faraon, cu o trenă de suflete moarte, cu toți acești dependenţi ai lui care nu au mai putut sau poate nu au mai vrut sa trăiască fără el, m-a urmărit ani la rând. Când mă gândesc la el mort, când gândul tata mort mă străpunge văd un bărbat împlinit si la locul lui neapărat la o masă de lucru, înconjurat de foi şi de creioane, de dicţionare şi de şpalturi, cu urme de vopsea tipografică pe frunte."
November 17, 2025
Mi-au plăcut mult toate cărțile Tatianei pe care le-am citit. ,, Când ești fericit, lovește primul" este scrisa în stilul în care ne-am așteptat, are tristețe în scriitură, melancolie, dor, dorință de mai bine, viață. Personajul personal, o femeie moldoveancă în o relație nesănătoasă cu tatăl ei, cu un alcoolism ereditar de care poate multi din Europa de Est ne-am lovit, unii poate am scăpat, alții încă îl luptă; Mila, cea în jurul căreia se centrează cartea, emigrează în Franța, încearcă să ducă o viață mai bună decât cea lăsată și urâtă din Moldova, însă ajunge să practice ceea ce multă lume nu ar face în țara din care a plecat, preferând să facă la alții, menajul în case străine. O iubire neîmplinită, un trio tumultuos de care abia se desparte, un dor de mamă, o frică de tată și o viață oarecum ratată. Mi-a plăcut mult finalul, am și lăcrimat, a reușit să îmi ajungă în suflet și să o identific cu părți din mine.
January 1, 2026
"Sincer, nu pot să înțeleg dorința unora de a rămâne tineri cu orice preț, chiar dacă numai pe hârtie. Sau de a-şi ascunde vârsta. Ce poți face cu şapte ani pe care i-ai câştigat mințind? Să te duci încă o dată la școală? Să naşti repede un copil?"
October 15, 2025
Un roman autentic, crud și cald deopotrivă, care descrie tragedia unor generații tare apropiate de fiecare dintre noi.
Un roman in care poți regăsi o rudă, o prietenă, o colegă, or o mamă. Ce bine ca sunt tot mai puțin valabile aceste pericole acum, dar traumele, traumele nu au dispărut nicăieri.
Un roman in care poți regăsi o rudă, o prietenă, o colegă, or o mamă. Ce bine ca sunt tot mai puțin valabile aceste pericole acum, dar traumele, traumele nu au dispărut nicăieri.
September 28, 2025
O carte care îți taie respirația la fiecare pagină.
September 18, 2025
Am închis cartea și am zis: ce nebunie de carte…! Am trăit câteva vieți o dată cu personajele. Răscolitor. E doza de reality check de care aveam nevoie.
Cam multă traumă zace-n țara noastră. Moldova❤️
Cam multă traumă zace-n țara noastră. Moldova❤️
October 30, 2025
Avem di tati: saracie, sex, violenta, mafioti, tata indiponibil emotional, mama moarta, imigratie, infertilitate, boala si lista poate continua. Pare ca autoarea si-a scos vocabularul cu expresii frumoase si a sarit din amintire in amintire ca sa le scoata pe toate la mezat.
October 12, 2025
Dacă cineva m-ar întreba despre ce e cartea, nu aș ști ce să îi răspunde. Temele importante sunt tratate foarte superficial. Protagonista face prostii după prostii. Alte personaje apar și dispar.
October 13, 2025
Îmi vine greu să o cotez și totuși îi voi acorda cât simt acum. Poate că nu a fost momentul ei, poate că într-o zi o voi reciti cu alți ochi.
,, Ușor nu ne-a fost. De mâncat, mâncam bine, la bucătărie s-a priceput mereu, însă în afară de asta habar n-avea ce să facă cu un copil într-o zi care nu era duminică. El se obișnuise să iasă din casă devreme și să se întoarcă târziu sau deloc, iar eu mă obișnuisem să am mamă."
,, În copilărie, am fost și noi altfel. Nu ne gândeam doar la maț. Măsuram ciocolatele cu unghia și număra fiecare bobiță de strugure, ca niciunul să nu mănânce mai mult decât celălalt. Atunci prietenia nu însemna să mănânci tu pe săturate, ci să nu mănânce mai puțin omul de alături. Când am crescut mari, am început să simțim și altceva decât foame și nu ne-a mai păsat de omul de lângă noi. Nu mănânc eu, dar nici altul. Mănânc eu, dar nu altul.''
,, Niciodată nu m-am temut de moarte, pentru că moartea te ia, nu te lasă. Mai tare mă tem de o viață în care durerea devine nume, rușinea devine nume, tot ce ți-au făcut alții devine numele tău și așa rămâne."
,, Ușor nu ne-a fost. De mâncat, mâncam bine, la bucătărie s-a priceput mereu, însă în afară de asta habar n-avea ce să facă cu un copil într-o zi care nu era duminică. El se obișnuise să iasă din casă devreme și să se întoarcă târziu sau deloc, iar eu mă obișnuisem să am mamă."
,, În copilărie, am fost și noi altfel. Nu ne gândeam doar la maț. Măsuram ciocolatele cu unghia și număra fiecare bobiță de strugure, ca niciunul să nu mănânce mai mult decât celălalt. Atunci prietenia nu însemna să mănânci tu pe săturate, ci să nu mănânce mai puțin omul de alături. Când am crescut mari, am început să simțim și altceva decât foame și nu ne-a mai păsat de omul de lângă noi. Nu mănânc eu, dar nici altul. Mănânc eu, dar nu altul.''
,, Niciodată nu m-am temut de moarte, pentru că moartea te ia, nu te lasă. Mai tare mă tem de o viață în care durerea devine nume, rușinea devine nume, tot ce ți-au făcut alții devine numele tău și așa rămâne."
Displaying 1 - 30 of 74 reviews