Și iată-l pe Hole, în al 11-lea ceas, om la casa lui, cu nevastă, vilă și o meserie stimată de toată lumea, cea de magistru! Luxe, calme et volupté...
Doar un mare naiv poate crede că Harry Hole s-a schimbat peste noapte. Viața lui a rămas la fel de chinuită, chiar dacă mai puțin „haotică” și „înecată în alcool”. E urmărit în continuare de coșmaruri ramificate. Așadar, paradisul lui e dubios. Harry e cel dintîi care se îndoiește de realitatea lui.
În aparență, are exact viața pe care și-a dorit-o cu încăpățînare: liniște, abstinență, un mariaj fericit. Nu-i puțin lucru să te trezești în fiecare dimineață cu frumoasa Rakel alături. Mai mult: Hole a fost numit lector la Academia de Poliție (un soi de exil aurit, o colivie de papagal pentru un șoim), e divinizat de studenți, tinerii îi înregistrează prelegerile și vor să le tipărească. Nu cîștigă averi, dar nici nu are nevoie de ele. Sigur, lucrurile nu sînt niciodată ce par a fi, fața liniștită a mării e o iluzie. Harry tînjește după agitația de odinioară. Îi lipsește ceva. Încă nu știe cu precizie ce. După evadarea din închisoare a vechiului său „prieten”, criminalul în serie Valentin Gjertsen, ochii i se limpezesc. Și fix în acest moment dramatic, Rakel ajunge la spital și medicii găsesc, în chipul cel mai oportun, să o scoată din scenă printr-o „comă indusă”. Am putea crede că Hole se va prăbuși în depresie. Nu se întîmplă așa, fiindcă un individ cu obiceiuri de vampir și-a propus să ucidă toate femeile care își stabilesc întîlniri pe Tinder cu tot felul de indivizi soioși.
Setea din titlu nu e, totuși, numai a vampirului. În realitate, sînt mulți însetați în toată povestea asta, vampirul e cel mai puțin însetat dintre toți. Setea din titlu aparține, de fapt, lui Harry Hole. Svein Finne, „logodnicul”, a ghicit de mult acest adevăr: „Șeful tău are un suflet negru, flăcăiaș. Adu-ți aminte asta! Iar acum i s-a făcut iar sete. Ca și celui care umblă pe-afară. Iar setea ta e ca un foc, de asta trebuie s-o stingi. Și pînă nu e stinsă, va continua să crească, devorînd tot ce atinge în cale. N-am dreptate, Hole?”. Svein Finne vorbește ca un înțelept. Pînă și fiul adoptiv a lui Harry Hole a înțeles motivul suferinței tatălui său. Oleg exclamă: „Pe tine te interesează doar faima, de ea ești însetat. De nimic altceva...”.
Pînă la urmă, Hole formulează cea mai bună definiție a „suferinței” sale: „Harry se uita pe geam. Desigur, Katrine avea dreptate. Nu putea s-o contrazică, însă el se afla aici dintr-un singur motiv egoist. Nu pentru victime, nici pentru binele orașului, nici pentru reputația poliției. Nici măcar pentru propria reputație. Pentru nimic altceva decît pentru că individul scăpase. Ah, cu siguranță Harry se simțea vinovat că nu fusese în stare să-l oprească prima oară, pentru toate victimele ucise, pentru fiecare zi în care acest om rămăsese liber. Acesta era singurul lucru la care se putea gîndi: că trebuia să-l prindă”.
Cînd criminalul e prins, Rakel iese din comă.
P. S. Traducerea cărții e șovăielnică. Trec peste faptul că nu e din norvegiană, ci din engleză, ceea ce nu mi se pare OK. Să examinăm însă două exemple. Fraza următoare e de un haz nespus (involuntar, firește): „[Harry oferă o replică], întinzîndu-i Ritei o bancnotă de 200 de coroane, care începu să numere restul”. Se înțelege că bancnota e casierița, nu înțeleapta Rita. Alt exemplu: „Timpul încremenise de tot. Poate că așa fusese mereu, doar dacă nu cumva doar ce se oprise”. Fraza (destul de obscură) ar fi sunat mult mai bine, cred, prin folosirea unui simplu, strămoșesc „abia”: „doar dacă nu cumva [timpul] abia se oprise”. Să mai spun că detest expresia „doar ce”?
P. P. S. Constat că între Robert Galbraith (J.K. Rowling) și Jo Nesbø se duce de cîțiva ani o luptă înverșunată. Fiecare dintre cei doi și-a propus să scrie cel mai lung roman polițist din lume, să vedem cine va cîștiga... (8.09.24, d).