What do you think?
Rate this book
Revărsatul zorilor
„Ceea ce mă fascinează la Bocai sunt naratorii lui straniu de inocenți și de asexuați, spectatori dezîncarnați ai vieții lor, cu o singurătate atât de profundă și confortabilă, încât nimic nu o poate sparge: pe scurt, Salinger meets Camus. În Revărsatul zorilor, naratorul se aruncă în labirintul erosului, explorându-și sexualitatea atât cu femei, cât și cu bărbați, dar fără a scăpa o secundă de strania lui alienare (sau inocență). Fiecare întâlnire e analizată cu aceeași detașare clinică, chirurgicală, ca și cum ar studia o specie necunoscută. Volumul este o ilustrare splendidă a imposibilității noastre de a trăi cu adevărat, chiar și atunci când atingem o altă ființă umană.“ - Adi Schiop
„E mereu la fel în relațiile lungi: întâi dispare dorința, apoi dispare blândețea. Poți să supraviețuiești primei dispariții din obișnuință sau din datorie ori poate chiar din prietenie, dar, ajuns la a doua, se vede întotdeauna sfârșitul și știu că trebuie să mă pregătesc pentru el încă dinainte să-l conștientizez cu totul. Primul semn de cruzime sau de indiferență îl anunță și de acolo nu mai e decât o chestiune de timp până-ți faci curaj să pleci, deși uneori poate dura ani buni până se dezleagă.“ - Iulian Bocai
Iulian Bocai (n. 1986) este scriitor și cercetător, cu un doctorat summa cum laude în filologie la Universitatea din București. A publicat până în prezent două romane, Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu (Polirom, 2018, Premiul Observator cultural pentru debut, Premiul Primului Roman Chambéry, Franța; tradus în neerlandeză în 2025 la editura De Geus) și Constantin (Polirom, 2019, Premiul Tânărul Scriitor), precum și o istorie intelectuală a instituționalizării studiului literar în Europa, Filologii (Tracus Arte, 2020, Premiul ALGCR pentru teorie și Premiul „Alexandru Piru“ al Muzeului Național al Literaturii Române). Scrie eseuri (are o colecție apărută în 2023 cu titlul Eseuri) și, din 2022, ține o rubrică de cronica ideilor pentru „Scena9“.
„E mereu la fel în relațiile lungi: întâi dispare dorința, apoi dispare blândețea. Poți să supraviețuiești primei dispariții din obișnuință sau din datorie ori poate chiar din prietenie, dar, ajuns la a doua, se vede întotdeauna sfârșitul și știu că trebuie să mă pregătesc pentru el încă dinainte să-l conștientizez cu totul. Primul semn de cruzime sau de indiferență îl anunță și de acolo nu mai e decât o chestiune de timp până-ți faci curaj să pleci, deși uneori poate dura ani buni până se dezleagă.“ - Iulian Bocai
Iulian Bocai (n. 1986) este scriitor și cercetător, cu un doctorat summa cum laude în filologie la Universitatea din București. A publicat până în prezent două romane, Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu (Polirom, 2018, Premiul Observator cultural pentru debut, Premiul Primului Roman Chambéry, Franța; tradus în neerlandeză în 2025 la editura De Geus) și Constantin (Polirom, 2019, Premiul Tânărul Scriitor), precum și o istorie intelectuală a instituționalizării studiului literar în Europa, Filologii (Tracus Arte, 2020, Premiul ALGCR pentru teorie și Premiul „Alexandru Piru“ al Muzeului Național al Literaturii Române). Scrie eseuri (are o colecție apărută în 2023 cu titlul Eseuri) și, din 2022, ține o rubrică de cronica ideilor pentru „Scena9“.
208 pages, Paperback
Published September 20, 2025
51 people want to read
About the author
Iulian Bocai
25 books46 followersIulian Bocai (n. 1986) este scriitor, redactor și traducător (din engleză, franceză și germană). Absolvent al secției de Literatură universală și comparată a Facultății de Litere, Universitatea din București, a urmat mai apoi un masterat în teoria literaturii și literatură comparată, la aceeași facultate. Pregătește o teză de doctorat în istorie intelectuală, despre introducerea curriculumului literar în universitățile occidentale în secolul al XIX-lea. Este cîștigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom din 2018, cu romanul Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu, care i-a adus în 2019 și Premiul pentru Debut al revistei Observator cultural, precum și Premiul Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franța. Constantin (Polirom, 2019) e al doilea lui roman.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 11 of 11 reviews
October 9, 2025
Viața e acel ceva ce ni se întâmplă pur și simplu cu lucruri banale, cu totul nesenzaționale, pe care uneori ne dăm ocazia să ni le amintim cu mai multă sau mai puțină precizie, însoțindu-le sau nu de puțină nostalgie sau melancolie, în acești parametri par să decurgă cele 8 povestiri ale lui Iulian Bocai, ce cuprind episoade din copilăria, adolescență sau studenția personajului sau naratorului, uneori, numit, Iulian, alteori anonim. Povestirile sunt egale, seducătoare și, în definitiv, toate tratează diferite relații și mici ritualuri inițiatice între narator și alte personaje fie că vorbim de fete sau băieți. Și mai există o relație care apare în aceste povestiri, cea cu literatura, pe care persojaul. la diferite vârste o parcurge.
Povestirile curg și au o structură simplă, liniară, complicate, uneori, sunt relațiile prezentate.
Povestirile curg și au o structură simplă, liniară, complicate, uneori, sunt relațiile prezentate.
November 19, 2025
Câteva vorbe despre "Teoria rezultatului".
Motto: "...pentru că încă nu eram stăpân asupra singurătăților mele..."
Pe mine m-a vrăjit Iulian Bocai cu felul lui de a scrie. De obicei, mă interesează substratul și ca să ajung la el e nevoie să îmi placă și pojghița sub care se găsește, adică scriitura, altfel nu are niciun farmec să sap.
Reciteam însă această proză și mă gândeam că am intrat sub o vrajă, era deodată perfect să înaintez fără să m-aștept la ceva anume, pentru că fiecare cuvânt se îmbina cu celălalt într-o plasă fermecătoare în care mă legănam și abisal, dar și în siguranță. Era o senzație rară de contemplare a paginii.
In proza aceasta, dragostea, care era "cel mai greu de găsit" în acel București în care are loc acțiunea, este aspirația principală a naratorului. Într-un moment din viața lui de student la Filosofie, el crede că Maria este fata ce poate întruchipa acest sentiment. Și ce descriere îi face!
"Arăta cum arată toate femeile de care mă îndrăgostesc: n-avea sâni aproape deloc, niște ochi albaștri cu scânteieri de metal carbonizat și un trup subțire. În partea stângă, o venă mai proeminentă, vineție, îi tăia obrazul dinspre pomete spre pleoapă și îi dădea feței altfel copilăroase, luminată de ochii frumoși ca doi madrepori albaștri, un aer ușor bolnăvicios, de corp cusut laolaltă din mai multe corpuri." E un personaj care îți rămâne pe retină, nu?
Deși se plăceau, fata cu "râs plin" se va cupla cu un profesor de-al ei, apoi va studia prin alte țări, va avea diferite joburi și, la final, Maria va ajunge o Persefonă care nu va mai ieși la suprafață, în ciuda încercărilor lui de a o găsi. Paloarea ei cadaverică s-ar putea alinia cu "orice sfârșit era un cadavru" (o concluzie asupra teoriei lui Hegel, pe care ne-o explică un pic). Oare el, îndrăgostitul, ar fi vrut să dezgroape trecutul dintr-un obicei născut din timiditate și din nepriceperea de a profita de o dragoste în timpul în care ea apărea?
O va duce pe Maria cu el, ca pe "o sticlă de apă prin deșert", doar că unele lucruri nu se mai potrivesc și nu-i va rămâne decât o amintire ca un "corp cusut laolaltă din mai multe corpuri". Rezultatul va fi un mic Frankenstein, oricât și-ar dori să-i netezească cusăturile grosolane. Sau poate nu și-ar dori, poate e mai interesant așa, să simtă asperitățile, ca să nu uite.
După prima citire mi-am notat că Maria e un fel de Frankenstein, care fuge de oameni și că liniștea în care pare cufundată e mai aproape de o cădere în abis, în Hades.
Dar acum văd mult mai calm povestea și înțeleg că e vorba de narator și explorarea propriilor trăiri, așa cum ne arată și coperta: partea de jos e a chipului unei fete, iar acolo unde ar fi creierul sau mintea ei este, de fapt, sondarea interiorului celui care analizează totul. Un labirint lăuntric prin care încearcă să răzbată cu ajutorul unor oameni iubiți și acești oameni sunt căutați astfel încât să aibă un fir comun cu el sau măcar firul Ariadnei.
De aceea, toți sunt chipuri pe care el le împrumută în anumite momente din viață, încercând să le citească "direct în suflet". La unul dintre ei, Dănuț - "o lumină nesigură părea să oscileze, jos de tot, între iubire și frică".
Aș putea să spun că proza trece prin etapele devenirii unui tânăr "de la boboc la floare", descriind iluziile, idealurile, dorințele, frustrările, chinurile inerente drumului pe care el merge spre o destinație cvasinecunoscută. Dar aș face "teoria rezultatului" și nu cred că asta aș vrea. Așa că spun doar ce mi-a inspirat:
Că, indiferent de rezultat, merită să cauți iubirea, acea "injecție continuă de încredere", acel fior autentic, la polul opus față de ceea ce e descris în romanele comerciale aduse în portbagaj din Anglia, traduse la un moment dat de narator, până când n-a mai rezistat și a inventat, apoi a copiat dintr-un roman scris de Llosa - "Cine l-a ucis pe Palomino Molero?".
"Dar uneori mai întâlneai câte unul cu o sensibilitate mai aparte și care dădea dovadă de gentilețe - trăsătura cea mai rară printre bărbații acestei țări."
Motto: "...pentru că încă nu eram stăpân asupra singurătăților mele..."
Pe mine m-a vrăjit Iulian Bocai cu felul lui de a scrie. De obicei, mă interesează substratul și ca să ajung la el e nevoie să îmi placă și pojghița sub care se găsește, adică scriitura, altfel nu are niciun farmec să sap.
Reciteam însă această proză și mă gândeam că am intrat sub o vrajă, era deodată perfect să înaintez fără să m-aștept la ceva anume, pentru că fiecare cuvânt se îmbina cu celălalt într-o plasă fermecătoare în care mă legănam și abisal, dar și în siguranță. Era o senzație rară de contemplare a paginii.
In proza aceasta, dragostea, care era "cel mai greu de găsit" în acel București în care are loc acțiunea, este aspirația principală a naratorului. Într-un moment din viața lui de student la Filosofie, el crede că Maria este fata ce poate întruchipa acest sentiment. Și ce descriere îi face!
"Arăta cum arată toate femeile de care mă îndrăgostesc: n-avea sâni aproape deloc, niște ochi albaștri cu scânteieri de metal carbonizat și un trup subțire. În partea stângă, o venă mai proeminentă, vineție, îi tăia obrazul dinspre pomete spre pleoapă și îi dădea feței altfel copilăroase, luminată de ochii frumoși ca doi madrepori albaștri, un aer ușor bolnăvicios, de corp cusut laolaltă din mai multe corpuri." E un personaj care îți rămâne pe retină, nu?
Deși se plăceau, fata cu "râs plin" se va cupla cu un profesor de-al ei, apoi va studia prin alte țări, va avea diferite joburi și, la final, Maria va ajunge o Persefonă care nu va mai ieși la suprafață, în ciuda încercărilor lui de a o găsi. Paloarea ei cadaverică s-ar putea alinia cu "orice sfârșit era un cadavru" (o concluzie asupra teoriei lui Hegel, pe care ne-o explică un pic). Oare el, îndrăgostitul, ar fi vrut să dezgroape trecutul dintr-un obicei născut din timiditate și din nepriceperea de a profita de o dragoste în timpul în care ea apărea?
O va duce pe Maria cu el, ca pe "o sticlă de apă prin deșert", doar că unele lucruri nu se mai potrivesc și nu-i va rămâne decât o amintire ca un "corp cusut laolaltă din mai multe corpuri". Rezultatul va fi un mic Frankenstein, oricât și-ar dori să-i netezească cusăturile grosolane. Sau poate nu și-ar dori, poate e mai interesant așa, să simtă asperitățile, ca să nu uite.
După prima citire mi-am notat că Maria e un fel de Frankenstein, care fuge de oameni și că liniștea în care pare cufundată e mai aproape de o cădere în abis, în Hades.
Dar acum văd mult mai calm povestea și înțeleg că e vorba de narator și explorarea propriilor trăiri, așa cum ne arată și coperta: partea de jos e a chipului unei fete, iar acolo unde ar fi creierul sau mintea ei este, de fapt, sondarea interiorului celui care analizează totul. Un labirint lăuntric prin care încearcă să răzbată cu ajutorul unor oameni iubiți și acești oameni sunt căutați astfel încât să aibă un fir comun cu el sau măcar firul Ariadnei.
De aceea, toți sunt chipuri pe care el le împrumută în anumite momente din viață, încercând să le citească "direct în suflet". La unul dintre ei, Dănuț - "o lumină nesigură părea să oscileze, jos de tot, între iubire și frică".
Aș putea să spun că proza trece prin etapele devenirii unui tânăr "de la boboc la floare", descriind iluziile, idealurile, dorințele, frustrările, chinurile inerente drumului pe care el merge spre o destinație cvasinecunoscută. Dar aș face "teoria rezultatului" și nu cred că asta aș vrea. Așa că spun doar ce mi-a inspirat:
Că, indiferent de rezultat, merită să cauți iubirea, acea "injecție continuă de încredere", acel fior autentic, la polul opus față de ceea ce e descris în romanele comerciale aduse în portbagaj din Anglia, traduse la un moment dat de narator, până când n-a mai rezistat și a inventat, apoi a copiat dintr-un roman scris de Llosa - "Cine l-a ucis pe Palomino Molero?".
"Dar uneori mai întâlneai câte unul cu o sensibilitate mai aparte și care dădea dovadă de gentilețe - trăsătura cea mai rară printre bărbații acestei țări."
November 8, 2025
Sunt la primul contact cu scriitura lui Iulian Bocai, prin această carte de proză scurtă "Revărsatul zorilor", apărută anul acesta la editura Trei, și, terminând-o, mă gândesc că n-ar fi rău să încerc să-i mai găsesc romanul publicat de Polirom în 2018, dacă o mai fi pe piață.
Volumul de față include opt proze scurte, probabil în bună măsură autobiografice, oricum, prin conținut, foarte personale.
Lectura odată începută decurge firesc, te implică, acaparându-te, și nu te lăsă să-ți zboare gândurile la altceva.
Iulian Bocai scrie frumos, curat, riguros și te atrage în narațiunile sale după care rămâi, cumva, nostalgic.
Bref: volumul și scriitorul mi-au plăcut și, de bună seamă, aștept noi întâlniri livrești cu proza lui.
Volumul de față include opt proze scurte, probabil în bună măsură autobiografice, oricum, prin conținut, foarte personale.
Lectura odată începută decurge firesc, te implică, acaparându-te, și nu te lăsă să-ți zboare gândurile la altceva.
Iulian Bocai scrie frumos, curat, riguros și te atrage în narațiunile sale după care rămâi, cumva, nostalgic.
Bref: volumul și scriitorul mi-au plăcut și, de bună seamă, aștept noi întâlniri livrești cu proza lui.
October 8, 2025
(3.75)
October 14, 2025
Am avut mereu senzația că, despre începutul anilor 2000, generația mea scrie (de) la intersecția a două rușini. Una ar fi legată de vârsta mică pe care o aveam atunci, disproprționată pentru lucrurile absconse, adesea scandaloase la care aveam acces - livresc sau empiric; pe cealaltă o dublează un soi de conștiință a responsabilității față de acest subiect mâlos-autobiografic, pe care îl vizualizez îmbrăcat în texturile incerte ale superficialității. Este, într-un fel, vinovăția incapacității de a recrea obiectiv un context.
De aceea, citesc cu plăcere, curiozitate și invidie orice carte în care pot supraviețui aceste ingenuități „tarnished” (îmi place mai mult decât „mânjite”), dar și luciditatea, iar „Revărsatul zorilor”, volumul de proză scurtă al lui Iulian Bocai, merită hype-ul (dacă nu s-a săturat deja de superlative).
Este una dintre cărțile frumoase ale unor povești dintr-un timp circumscris mitologiilor mărețe, dar și ieftine& jenante ale generației care asumă acum „maturitatea”, povești pe care le citesc cu un ochi personal și cărora tind să le iert unele imprecizii terminologice sau ideologice. Aș include aici romanul lui de debut, dar și „Trilogia sexului rătăcitor” de Cristina Vremeș, „Donnatela” de Beatris Serediuc, „Eva și ceilalți” de Cristina Ispas, „Instabil” de Ruxandra Burcescu ori „Nu mai e nimeni acasă” de Sabina Yamamato, și chiar și „Întoarcerea” nome de plume-ului Gabriela Dimitriu. Toate mi se pare că fac parte dintr-o aceeași rețea de proze care dau voce unui mod liminal - i-aș spune - de a înțelege și negocia aceste lucruri incomprehensibile, după o vreme, precarități umane, sociale& morale, iar, peste ele, marile responsabilități& sentimente copleșite de valoarea imuabilă a ceea ce numim „marile teme”.
De aceea, citesc cu plăcere, curiozitate și invidie orice carte în care pot supraviețui aceste ingenuități „tarnished” (îmi place mai mult decât „mânjite”), dar și luciditatea, iar „Revărsatul zorilor”, volumul de proză scurtă al lui Iulian Bocai, merită hype-ul (dacă nu s-a săturat deja de superlative).
Este una dintre cărțile frumoase ale unor povești dintr-un timp circumscris mitologiilor mărețe, dar și ieftine& jenante ale generației care asumă acum „maturitatea”, povești pe care le citesc cu un ochi personal și cărora tind să le iert unele imprecizii terminologice sau ideologice. Aș include aici romanul lui de debut, dar și „Trilogia sexului rătăcitor” de Cristina Vremeș, „Donnatela” de Beatris Serediuc, „Eva și ceilalți” de Cristina Ispas, „Instabil” de Ruxandra Burcescu ori „Nu mai e nimeni acasă” de Sabina Yamamato, și chiar și „Întoarcerea” nome de plume-ului Gabriela Dimitriu. Toate mi se pare că fac parte dintr-o aceeași rețea de proze care dau voce unui mod liminal - i-aș spune - de a înțelege și negocia aceste lucruri incomprehensibile, după o vreme, precarități umane, sociale& morale, iar, peste ele, marile responsabilități& sentimente copleșite de valoarea imuabilă a ceea ce numim „marile teme”.
October 28, 2025
Of. Am oftat după fiecare dintre cele opt povestiri, întrebându-mă dacă tocmai am citit-o pe favorita mea din volum, dacă la un moment dat se va termina, dacă o să mai fie scrieri cu o proză atât de limpede (se vede că Iulian are un doctorat în Filologie, are cea mai firească scriitură pe care am citit-o în ultimii ani).
Sunt, teoretic, opt povestiri despre iubire și dorință, dar eu le-aș fi descris ca opt povestiri anti-alienare, ca atunci când te plimbi suficient de mult pe o balustradă pe care îți ții momentan echilibrul, dar acest lucru nu o să dureze la nesfârșit. Știi că ar trebui să faci ceva, altfel vei aluneca în gol any minute now, așa că scrii până te salvezi, dar jocul ăsta înseamnă să nu te oprești niciodată din scrisul-balans.
Laura este cel mai autor narator dintre toate personajele, iar poezia lui Dragoș rezumă perfect întregul volum. Este plasată chiar la jumătatea lui, ceea ce face ca restul textelor să se dispună radial în jurul versurilor, de parcă au fost clădite de acolo, fiecare într-o direcție infinită, la fel ca personajul.
Sunt, teoretic, opt povestiri despre iubire și dorință, dar eu le-aș fi descris ca opt povestiri anti-alienare, ca atunci când te plimbi suficient de mult pe o balustradă pe care îți ții momentan echilibrul, dar acest lucru nu o să dureze la nesfârșit. Știi că ar trebui să faci ceva, altfel vei aluneca în gol any minute now, așa că scrii până te salvezi, dar jocul ăsta înseamnă să nu te oprești niciodată din scrisul-balans.
Laura este cel mai autor narator dintre toate personajele, iar poezia lui Dragoș rezumă perfect întregul volum. Este plasată chiar la jumătatea lui, ceea ce face ca restul textelor să se dispună radial în jurul versurilor, de parcă au fost clădite de acolo, fiecare într-o direcție infinită, la fel ca personajul.
November 16, 2025
L-am întrebat pe autor la o lectură în Leiden dacă scrie mai mult instinctiv sau își lucrează mult frazele, pentru că în patru dintre povestirile din acest volum am regăsit câteva dintre cele mai frumoase fraze pe care le-am citit în ultimii ani în literatura română contemporană. Fraze atât de firești, complexe, încărcate de înțelepciune și emoție, dar care intră atât de ușor în cititor, ca un sfredel seducător într-un chec proaspăt.
Mi-a răspuns că uneori rescrie, dar că cel mai adesea îi ies lucrurile ușor, organic. Spectaculos talent, în acest caz, și o tehnică nativă foarte bună!
Am citit și Constantin și Priță, m-au tras ușor în universurile lor întunecate, dar foarte bine construite.
Mult succes pe mai departe!
Mi-a răspuns că uneori rescrie, dar că cel mai adesea îi ies lucrurile ușor, organic. Spectaculos talent, în acest caz, și o tehnică nativă foarte bună!
Am citit și Constantin și Priță, m-au tras ușor în universurile lor întunecate, dar foarte bine construite.
Mult succes pe mai departe!
November 13, 2025
Sunt deja destule voci care prezintă foarte bine meritele literare ale acestei colecții de proză scurtă (pe care am putea să o considerăm la fel de bine un roman fără o poveste centrală). Dar mie mi-a plăcut și pentru discuția despre ce putem atribui sau nu autorului real, pe care o propune. Mi se pare un exercițiu binevenit în contextul actual mai ales dacă ne gândim la comunicarea care provine de la diverse canale media, AI, influenceri etc. și în care ne e tot mai greu de stabilit ce e real și ce nu.
Bine, nu e neapărat pentru cei pudici sau pentru cei care consideră că dragostea se înscrie în niște linii foarte clare. Dar încercați, o să vă surprindă indiferent dacă ați mai citit sau nu și alte cărți ale lui Iulian Bocai.
Bine, nu e neapărat pentru cei pudici sau pentru cei care consideră că dragostea se înscrie în niște linii foarte clare. Dar încercați, o să vă surprindă indiferent dacă ați mai citit sau nu și alte cărți ale lui Iulian Bocai.
October 5, 2025
Trebuie să fim recunoscători autorului pentru confesiune și sinceritate, admirându-i ușurința narativă, chiar dacă pentru povestiri fără prea mare conținut - și, adeseori, sens (altul decât cel al eliberării tristeților unui eu elegiac). Povestirile de rezidență au părut fundalul de umplere necesar perlei coroanei, "Ce am știut", apărută și în Scena 9.
October 1, 2025
Și tristețe, și frumusețe de carte.
November 21, 2025
Cuceritor mod de a povesti, cuvintele vin de la sine, ca o mângâiere. Cele 8 povești se întrepătrund, în 7 dintre ele sunt referințe la scris sau la cărți și singura care nu iese din rând este chiar aceea fără nici o trimite livrească. Ultimul paragraf, din a opta poveste, închide minunat (de-ți vine să bați din palme) arcul de cerc început cu motto-ul din Schiller, de pe prima pagină a cărții - da, am căutat traducerea.
Displaying 1 - 11 of 11 reviews