What do you think?
Nu vreau să fiu un câine
„Trebuie să găsesc altceva, ceva care să mă sperie. Mă duc la laptop. CUM SĂ OPREȘTI SUFERINȚA DIN DRAGOSTE, scriu. Chestia asta trebuie să se oprească aici. Văd poveștile oamenilor, nu vreau povești, vreau soluții, nu compasiune. TRANSFORMARE, scriu.”
Alma Mathijsen (1984) este una dintre cele mai importante voci ale literaturii mileniale neerlandeze contemporane. Cu un stil incisiv, dar adesea lejer, Alma scrie despre memorie, feminism, viol și abuz sexual. În Nu vreau să fiu un câine, face din suferința din dragoste o explorare absurdă, într-un scenariu de tip Lanthimos.
Alma Mathijsen (1984) este una dintre cele mai importante voci ale literaturii mileniale neerlandeze contemporane. Cu un stil incisiv, dar adesea lejer, Alma scrie despre memorie, feminism, viol și abuz sexual. În Nu vreau să fiu un câine, face din suferința din dragoste o explorare absurdă, într-un scenariu de tip Lanthimos.
116 pages, Paperback
Published January 1, 2024
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 2 of 2 reviews
November 8, 2025
mai multe aici: https://ramonaboldizsar.substack.com/...
Plot: roman experimental; personajul narator, o femeie, trece prin neputința de a depăși tristețea despărțirii și se gândește să devină, metaforic și literal, un câine.
Plot: roman experimental; personajul narator, o femeie, trece prin neputința de a depăși tristețea despărțirii și se gândește să devină, metaforic și literal, un câine.
January 5, 2026
Am simțit că textul Almei Mathijsen funcționează excelent în prima parte a volumului, mai ales dacă îl citești cu așteptările pe care le ai de la poezia contemporană: fragmentar, corporal, inconfortabil. Ce urmează însă mi s-a părut că bagatelizează suferința pierderii și a rupturii, tocmai printr-o insistență aproape disperată de a o portretiza exclusiv drept dezumanizantă alterare a conștiinței de sine.
Ne-am pierdut cu toții pe noi înșine după o mare iubire; stadiile absurde și abjecte ale dezintegrării nu ne sunt străine. Problema apare atunci când abandonul și condamnarea la retrăirea lui perpetuă nu sunt filtrate rațional, când ruptura inițială rămâne neinterogată. M-am gândit chiar la ideea unei sinucideri mascate – poate fi o cheie de lectură. O altă posibilă cheie de lectură a fost ideea că dragostea necondiționată și atotcuprinzătoare nu poate funcționa cu adevărat la nivel relațional uman. Poate tocmai de aceea ne este mai ușor să oferim afecțiune unor ființe radical diferite de noi, supuse și dependente, unde dezechilibrul de putere suspendă riscul înstrăinării și al respingerii.
Întrebarea care rămâne pentru mine este: ce faci cu toată această suferință? Cât de chinuitor este procesul de tranziție de la cine ai fost înainte de marea iubire la cine devii învățând să trăiești fără ea? Dincolo de metafore mai mult sau mai puțin forțate, cartea surprinde tocmai acest lucru: felul în care ajungi, din nou și din nou, să te obișnuiești (sau nu?) cu o altă formă de viață după despărțire.
Ai fi vrut să te oprești la fiecare câine pe care-l vedeam pe stradă. N-aveai curaj să mângâi câinii altora, erai prea politicos pentru asta. Nu ai fi invadat ziua altcuiva, așa, pur și simplu, deci te uitai de la distanță. Te emoționau cel mai mult cățelușii care-și cărau singuri jucăria. Chiar și o minge de tenis gri de la salivă era suficientă ca să-ți duci mâinile la gură. Unora li se părea o ironie, când te opreai brusc și priveai un câine. Eu știam că vorbeai serios. Îmi amintesc că o dată ți-au dat lacrimile când ai văzut un maidanez cu un pinguin bleu în bot. Ne plimbam pe Harlemmerdijk. Câinele și-a întors capul, pinguinul nu-i încăpea în gură, îi târșâia aripile pe jos. Te-ai oprit în loc și m-ai ciupit de mână, cealaltă ți-ai dus-o la piept, m-ai privit ca să vezi dacă și pe mine mă emoționează și apoi te-ai uitat iar la cățel. Mie nu mi se părea la fel de înduioșător, tu-mi păreai înduioșător; când mă gândesc la asta, îmi dau lacrimile. Vrei un câine, o simt. Mereu spuneai că felul în care trăiești nu-ți permite, că ai prea multe concerte, că-ți lipsește disciplina. Dar eu știu că-ți dorești, că e tot ce-ți dorești. Un animal mare și bleugru, care te va iubi extraordinar de tare, se va holba la tine cu lesa în bot, care va vrea să se urce pe tine, care va mânca tot ce cumperi, care-ți va linge picioarele când scrii la calculator, care va da ture de fiecare dată când vii spre el, de fiecare dată la fel de bucuros, care va vrea să stea lipit lângă tine când dormi, care va lătra dacă va simți pericol, pentru că va vrea să te protejeze mereu, care va vrea doar să ți se cuibărească în poală, chiar și la restaurant și chiar dacă de fapt nu încape. Toate astea, vreau toate astea, vreau să fiu câinele tău, lasă-mă să fiu câinele tău.
Ne-am pierdut cu toții pe noi înșine după o mare iubire; stadiile absurde și abjecte ale dezintegrării nu ne sunt străine. Problema apare atunci când abandonul și condamnarea la retrăirea lui perpetuă nu sunt filtrate rațional, când ruptura inițială rămâne neinterogată. M-am gândit chiar la ideea unei sinucideri mascate – poate fi o cheie de lectură. O altă posibilă cheie de lectură a fost ideea că dragostea necondiționată și atotcuprinzătoare nu poate funcționa cu adevărat la nivel relațional uman. Poate tocmai de aceea ne este mai ușor să oferim afecțiune unor ființe radical diferite de noi, supuse și dependente, unde dezechilibrul de putere suspendă riscul înstrăinării și al respingerii.
Întrebarea care rămâne pentru mine este: ce faci cu toată această suferință? Cât de chinuitor este procesul de tranziție de la cine ai fost înainte de marea iubire la cine devii învățând să trăiești fără ea? Dincolo de metafore mai mult sau mai puțin forțate, cartea surprinde tocmai acest lucru: felul în care ajungi, din nou și din nou, să te obișnuiești (sau nu?) cu o altă formă de viață după despărțire.
Ai fi vrut să te oprești la fiecare câine pe care-l vedeam pe stradă. N-aveai curaj să mângâi câinii altora, erai prea politicos pentru asta. Nu ai fi invadat ziua altcuiva, așa, pur și simplu, deci te uitai de la distanță. Te emoționau cel mai mult cățelușii care-și cărau singuri jucăria. Chiar și o minge de tenis gri de la salivă era suficientă ca să-ți duci mâinile la gură. Unora li se părea o ironie, când te opreai brusc și priveai un câine. Eu știam că vorbeai serios. Îmi amintesc că o dată ți-au dat lacrimile când ai văzut un maidanez cu un pinguin bleu în bot. Ne plimbam pe Harlemmerdijk. Câinele și-a întors capul, pinguinul nu-i încăpea în gură, îi târșâia aripile pe jos. Te-ai oprit în loc și m-ai ciupit de mână, cealaltă ți-ai dus-o la piept, m-ai privit ca să vezi dacă și pe mine mă emoționează și apoi te-ai uitat iar la cățel. Mie nu mi se părea la fel de înduioșător, tu-mi păreai înduioșător; când mă gândesc la asta, îmi dau lacrimile. Vrei un câine, o simt. Mereu spuneai că felul în care trăiești nu-ți permite, că ai prea multe concerte, că-ți lipsește disciplina. Dar eu știu că-ți dorești, că e tot ce-ți dorești. Un animal mare și bleugru, care te va iubi extraordinar de tare, se va holba la tine cu lesa în bot, care va vrea să se urce pe tine, care va mânca tot ce cumperi, care-ți va linge picioarele când scrii la calculator, care va da ture de fiecare dată când vii spre el, de fiecare dată la fel de bucuros, care va vrea să stea lipit lângă tine când dormi, care va lătra dacă va simți pericol, pentru că va vrea să te protejeze mereu, care va vrea doar să ți se cuibărească în poală, chiar și la restaurant și chiar dacă de fapt nu încape. Toate astea, vreau toate astea, vreau să fiu câinele tău, lasă-mă să fiu câinele tău.
Displaying 1 - 2 of 2 reviews