What do you think?
Rate this book
Metec
„Un pictor de vitralii, un arheolog grec și un profesor crescut în Balta Brăilei își spun pe rând povestea, fiecare presărând la tot pasul mici indicii care fac cititorul să caute, de la bun început, legătura dintre ei. Autorul ne poartă prin locuri cu încărcătură istorică magică – vechea catedrală din Chartres, lângă care se află unul dintre cele mai vechi ateliere de vitralii din lume, țărmurile Mării Egee, în adâncurile căreia este descoperit un mozaic roman, sau insula Rodos, pe care încă se mai pot vedea ruinele templelor vechilor zei.
Dar ceea ce dă cu adevărat mister întregii povești sunt femeile ei, de la care începe și cu care se sfârșește totul – cheile frumoase, dorite și intangibile ale cărții, motoarele din umbră ale narațiunii.
Bogdan Perțache ne propune o lectură surprinzătoare, care va lăsa cititorilor nostalgia gusturilor de scorțișoară, felii de bael sau stafide înmuiate în rom, alături de mirosurile neliniștitoare ale pietrei sparte, vopselurilor pentru vitralii și apelor tulburi ale Brațului Măcin.” (Simona Antonescu)
Dar ceea ce dă cu adevărat mister întregii povești sunt femeile ei, de la care începe și cu care se sfârșește totul – cheile frumoase, dorite și intangibile ale cărții, motoarele din umbră ale narațiunii.
Bogdan Perțache ne propune o lectură surprinzătoare, care va lăsa cititorilor nostalgia gusturilor de scorțișoară, felii de bael sau stafide înmuiate în rom, alături de mirosurile neliniștitoare ale pietrei sparte, vopselurilor pentru vitralii și apelor tulburi ale Brațului Măcin.” (Simona Antonescu)
208 pages, Paperback
Published November 15, 2025
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 5 of 5 reviews
February 21, 2026
Iată că avem și primul roman al autorului. Am citit și volumul de debut - ”Visul canadian” - o colecție de texte cu mult tonus. Știam cum se joacă cu finalurile de poveste, eram ”fript” și tot am stat spre finalul cărții cu ceva neliniște, pentru că... tot nu venea ce așteptam. 🙂
O spun fără echivoc: partea care mi-a plăcut cel mai mult este prima ”poveste” din roman. Are mult farmec, sensibilitate. Toate cele trei părți stau așa în semiîntuneric, precum un vitraliu privit din interior într-o zi înnorată ...și deodată capătă culoare când o rază de soare sparge norii. S-a jucat foarte frumos cu poveștile. Știe când să ”scoată soarele din nori”.
”Am crescut în Rața, un cătun în formă de nai, lipit de Dumnezeu pe brațul Măcin. Din Balta Brăilei…”. În ultima parte din carte autorul ne aruncă și prin Dobrogea. Iar o bucată pe care am savurat-o cu nesaț.
Trei povești de dragoste adunate la un loc. Dar cred că mai corect este să spun trei seturi de stări și frământări asociate unor povești de dragoste. Sau pot spune și: trei femei care pun în lumină acel vitraliu al sentimentelor.
Eu am ales finalul melodiei folosită de autor drept fir roșu al poveștilor:
”Et nous ferons de chaque jour
Toute une éternité d'amour
Que nous vivrons à en mourir”
P.S. Faină alegerea ilustrației pentru copertă.
O spun fără echivoc: partea care mi-a plăcut cel mai mult este prima ”poveste” din roman. Are mult farmec, sensibilitate. Toate cele trei părți stau așa în semiîntuneric, precum un vitraliu privit din interior într-o zi înnorată ...și deodată capătă culoare când o rază de soare sparge norii. S-a jucat foarte frumos cu poveștile. Știe când să ”scoată soarele din nori”.
”Am crescut în Rața, un cătun în formă de nai, lipit de Dumnezeu pe brațul Măcin. Din Balta Brăilei…”. În ultima parte din carte autorul ne aruncă și prin Dobrogea. Iar o bucată pe care am savurat-o cu nesaț.
Trei povești de dragoste adunate la un loc. Dar cred că mai corect este să spun trei seturi de stări și frământări asociate unor povești de dragoste. Sau pot spune și: trei femei care pun în lumină acel vitraliu al sentimentelor.
Eu am ales finalul melodiei folosită de autor drept fir roșu al poveștilor:
”Et nous ferons de chaque jour
Toute une éternité d'amour
Que nous vivrons à en mourir”
P.S. Faină alegerea ilustrației pentru copertă.
February 22, 2026
As zice 3.5*, dar Goodreads nu opereaza cu jumatati de masura.
Plusuri (si nu doar pentru roman per se, comparat cu el insusi sau cu asteptarile mele, ci si comparativ cu ce am mai citit din literatura romana contemporana):
- referintele internationale si iesirea din eternul nostru cerc stramt local.
- scriitura - fina, fluida, fara nicio stangacie, teatrala aproape - poti sa vezi cartea ca pe o piesa jucata, e real dialogul, fireasca comunicarea .
- faptul ca nu e o eterna proza scurta (ca, din pacate, cam asta e suflul prozei romanesti astazi), ci un roman cu parti care se integreaza si, pour la bonne bouche, pastreaza surpriza si inchide cercul la final.
- titlul cartii si felul in care se leaga de melodia lui Moustaki (de fapt cred ca, dpdv cronologic, e invers) si de personajele masculine si istoriile lor de viata.
Minusuri:
- sexul care se tot repeta - bine scris, ce e drept, dar orisicat.
- stilul autorului e mai bun decat subiectele - am mai zis asta si despre Codrut Baciu si eclerul sau; desigur Bogdan Pertache e net superior ca stil si maturitate a scriiturii.
Plusuri (si nu doar pentru roman per se, comparat cu el insusi sau cu asteptarile mele, ci si comparativ cu ce am mai citit din literatura romana contemporana):
- referintele internationale si iesirea din eternul nostru cerc stramt local.
- scriitura - fina, fluida, fara nicio stangacie, teatrala aproape - poti sa vezi cartea ca pe o piesa jucata, e real dialogul, fireasca comunicarea .
- faptul ca nu e o eterna proza scurta (ca, din pacate, cam asta e suflul prozei romanesti astazi), ci un roman cu parti care se integreaza si, pour la bonne bouche, pastreaza surpriza si inchide cercul la final.
- titlul cartii si felul in care se leaga de melodia lui Moustaki (de fapt cred ca, dpdv cronologic, e invers) si de personajele masculine si istoriile lor de viata.
Minusuri:
- sexul care se tot repeta - bine scris, ce e drept, dar orisicat.
- stilul autorului e mai bun decat subiectele - am mai zis asta si despre Codrut Baciu si eclerul sau; desigur Bogdan Pertache e net superior ca stil si maturitate a scriiturii.
February 3, 2026
Din cronica apărută pe Biblioteca lui Liviu:
„Metec = (În Grecia antică) Categorie socială lipsită de drepturi politice, precum și de posibilitatea de a dobândi proprietăți imobiliare, alcătuită din străinii stabiliți într-o cetate. (conform DEX online). În franceză, filiera prin care a intrat în limba română, cuvântul ar putea însemna „venetic” (nu strică să citiți și traducerea cântecului lui Georges Moustaki). Și sincer, m-am tot chinuit să le găsesc celor trei personaje masculine care joacă rolul de protagoniști în cele trei povești care alcătuiesc romanul-puzzle al lui Bogdan Perțache, Metec, apărut anul trecut la Editura Polirom, în colecția Ego. Proză, probabil cea mai redutabilă colecție de proză de autori română contemporani de la noi (și lansat inclusiv la Gaudeamus, unde am asistat și eu, curios să cunosc acest „personaj” interesant în carne și oase), un sens, un rol pentru această definiție.
Mânat, firește, de la spate, de curiozitatea care îmi dă mereu ghes și mă îmboldește – ba, de fapt, mă împinge de la spate, inexorabil, să citesc mai întâi coperta a patra -, de cuvintele foarte frumoase ale Simonei Antonescu despre aceste povești și care oferă și câteva chei interesante pentru descifrarea înțelesului celor trei texte care alcătuiesc romanul. Nu cred că a fost neapărat un lucru sănătos pentru mine din punctul de vedere al descifrării înțelesului, pentru că într-un fel m-am cam lăsat orbit de căutare, de deslușirea legăturilor dintre Damian, Yórgo și Franco, cele trei personaje masculine principale ale poveștilor lui Bogdan Perțache, în loc să mă bucur întru totul de poveste, dar ce-a ieșit vă voi povesti în rândurile ce urmează.
.
.
.
În ce fel se leagă atât personajele feminine, cât și cele masculine, ce le unește, ce le adună laolaltă, cum răspundem la traume, ce importanță are istoria și ce înseamnă viața de familie, fie ea și zbuciumată? Ce e cu acești trei bărbați care nu-și găsesc locul, sunt un fel de paria, alcătuiți din bucățele, din frânturi, ca niște mozaicuri, niște venetici în propria viață, pasageri, spectatori de pe margine definiți de propriile relații cu femei ce par cu mult peste ei? Sunt întrebări la care primim parțial răspuns direct, însă rămâne și în seama noastră să ne imaginăm cum se continuă sau cum se încheie, de ce nu? Poveștile au un farmec aparte atunci când autorul folosește atâtea și atâtea povestioare din istorie, referințe, personaje celebre, denumiri de obiecte pe care le credeam de mult uitate, glume la care râzi în hohote, ironii cât cuprinde – apropo, mi se pare că Bogdan Perțache are un umor aparte, greu de stăpânit, dar care personajelor sale li se potrivește ca o mănușă, niciodată nu pare că exagerează, niciodată autoironia nu se transformă în lamentare, tot timpul curge firesc, deloc forțat, la locul său de fiecare dată când e cazul. Jos pălăria, încă o dată!
„Trebuie să fiu sincer, de fiecare dată m-a durut durerea lor. Acolo, în spatele feței încruntate, împietrite, pe care o afișam, era o clepsidră în care picura amăreală.” (p. 27 – însă citiți mai bine pagina 26, pe care nu pot să o redau integral, acolo găsiți o mostră de umor și autoironie de-a dreptul genială.)
Mai multe: https://t.ly/I2ocU
„Metec = (În Grecia antică) Categorie socială lipsită de drepturi politice, precum și de posibilitatea de a dobândi proprietăți imobiliare, alcătuită din străinii stabiliți într-o cetate. (conform DEX online). În franceză, filiera prin care a intrat în limba română, cuvântul ar putea însemna „venetic” (nu strică să citiți și traducerea cântecului lui Georges Moustaki). Și sincer, m-am tot chinuit să le găsesc celor trei personaje masculine care joacă rolul de protagoniști în cele trei povești care alcătuiesc romanul-puzzle al lui Bogdan Perțache, Metec, apărut anul trecut la Editura Polirom, în colecția Ego. Proză, probabil cea mai redutabilă colecție de proză de autori română contemporani de la noi (și lansat inclusiv la Gaudeamus, unde am asistat și eu, curios să cunosc acest „personaj” interesant în carne și oase), un sens, un rol pentru această definiție.
Mânat, firește, de la spate, de curiozitatea care îmi dă mereu ghes și mă îmboldește – ba, de fapt, mă împinge de la spate, inexorabil, să citesc mai întâi coperta a patra -, de cuvintele foarte frumoase ale Simonei Antonescu despre aceste povești și care oferă și câteva chei interesante pentru descifrarea înțelesului celor trei texte care alcătuiesc romanul. Nu cred că a fost neapărat un lucru sănătos pentru mine din punctul de vedere al descifrării înțelesului, pentru că într-un fel m-am cam lăsat orbit de căutare, de deslușirea legăturilor dintre Damian, Yórgo și Franco, cele trei personaje masculine principale ale poveștilor lui Bogdan Perțache, în loc să mă bucur întru totul de poveste, dar ce-a ieșit vă voi povesti în rândurile ce urmează.
.
.
.
În ce fel se leagă atât personajele feminine, cât și cele masculine, ce le unește, ce le adună laolaltă, cum răspundem la traume, ce importanță are istoria și ce înseamnă viața de familie, fie ea și zbuciumată? Ce e cu acești trei bărbați care nu-și găsesc locul, sunt un fel de paria, alcătuiți din bucățele, din frânturi, ca niște mozaicuri, niște venetici în propria viață, pasageri, spectatori de pe margine definiți de propriile relații cu femei ce par cu mult peste ei? Sunt întrebări la care primim parțial răspuns direct, însă rămâne și în seama noastră să ne imaginăm cum se continuă sau cum se încheie, de ce nu? Poveștile au un farmec aparte atunci când autorul folosește atâtea și atâtea povestioare din istorie, referințe, personaje celebre, denumiri de obiecte pe care le credeam de mult uitate, glume la care râzi în hohote, ironii cât cuprinde – apropo, mi se pare că Bogdan Perțache are un umor aparte, greu de stăpânit, dar care personajelor sale li se potrivește ca o mănușă, niciodată nu pare că exagerează, niciodată autoironia nu se transformă în lamentare, tot timpul curge firesc, deloc forțat, la locul său de fiecare dată când e cazul. Jos pălăria, încă o dată!
„Trebuie să fiu sincer, de fiecare dată m-a durut durerea lor. Acolo, în spatele feței încruntate, împietrite, pe care o afișam, era o clepsidră în care picura amăreală.” (p. 27 – însă citiți mai bine pagina 26, pe care nu pot să o redau integral, acolo găsiți o mostră de umor și autoironie de-a dreptul genială.)
Mai multe: https://t.ly/I2ocU
April 12, 2026
„Credibil, puternic, penetrant, viu, consistent, textul lui Bogdan Perțache, fie el roman multifațetat, fie sumă de proze scurte distincte, expuse într-un triptic în care completarea e tematică și sugestiv factuală, este o lucrare în măsură să sublinieze – anunțul fusese făcut anterior, prin Visul canadian – un autor remarcabil, capabil de a-și imagina, după magistralele limburi ale Pacificului proiectate de Michel Tournier în pancronie cu cântecul celebru al lui Georges Moustaki, alte limburi, ale Balcanilor, în care să fie scrisă povestea supraviețuirii unei literaturi. Nu o singură insulă (a experienței egoficționale) este cea pe care eșuează eroul unic al povestirilor lui Bogdan Perțache, acest Robinson Crusoe postmodern, nevoit să supraviețuiască, ci un arhipelag al incomunicabilului, în care singularitatea insulară devine predeterminată, consecință, nu alegere, pedeapsă în raport cu hybris-ul artistic postmodern.” (Adrian Lesenciuc, în revista Tribuna, Cluj)
February 26, 2026
Pentru cunoscatori.
Displaying 1 - 5 of 5 reviews