What do you think?
Rate this book
Box Office. Proza
Proza românească de azi, surprinsă în plină mișcare.
De ani buni, Familia și-a făcut un obicei din a aduna, în numerele ei estivale, cele mai vii voci ale literaturii momentului. Încet, aceste grupaje au căpătat amploare și s-au transformat în adevărate antologii – scene pe care scriitorii de azi își prezintă poveștile.
„Box Office” este titlul sub care au stat aceste întâlniri anuale cu proza contemporană. Acum, pentru prima dată, selecția părăsește paginile revistei și se adună între coperte, ca antologie în toată puterea cuvântului. Un barometru al prozei de azi, o imagine vie a literaturii care se scrie acum.
208 pages, Paperback
Published January 1, 2025
9 people are currently reading
13 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 3 of 3 reviews
December 24, 2025
Un prim filon al antologiei e cel al violenței care se întoarce acasă. „Înțelegeți-mă!”, o microproză, (semnată de Alexandru Lamba – „Azilul meu” – cel care a câștigat nu de mult un concurs Laconic) arată că războiul e omniprezent, nu se termină odată cu pacea, el se mută în corp, reflexe, alcool și în dreptul la violență. Personajul central viețuiește într-o zonă incomodă: victimă a sărăciei și a frontului, dar și agent al răului, capabil să transforme „ori ei, ori eu” într-o licență de agresiune.
În contrapunct, „Evenimentul” sud-american al Iuliei Biró mută tema violenței spre mit. Povestirea propune o deconstrucție brutală și tragicomică a conceptului de erou național și a mitologiei revoluționare. Eroismul se naște din panică, alcool, întâmplări meschine, după care e conservat ca legendă din conveniență. Textul nu atacă istoria (fictivă) ca să epateze, ci arată mecanismul prin care comunitățile își cosmetizează originile ca să poată trăi cu ele. Fibra stă în contrastul tăios între măreția istoriei consemnate și micimea vieții de familie, iar trauma nu e evenimentul(!) în sine, ci faptul că minciuna a devenit religie civică.
„Cântecul câinilor” (care îmi aduce aminte de „Isus în întuneric” – capodopera lui Radu Găvan) completează registrul degradării. Aici violența nu este un element de decor naturalist, ci o forță vie, metodică, ce descompune umanitatea protagonistului. Scena în care paznicii îl toacă mărunt este terifiantă tocmai prin lipsa de furie a agresorilor. Brutalitatea fizică subliniază vulnerabilitatea unui individ redus la stadiul de animal hăituit, însă oroarea care ridică părul pe mâini rezidă în violența psihologică a amintirilor care izbucnesc în final.
Un al doilea filon e domesticul ca sistem moral. În „Familia mea de amazoane” (de Alina Cobzac, al cărei debut – „Condiții noi” – m-a impresionat total), copilăria apare ca o anchetă: identitatea nu e trăită, ci imaginată și dedusă din poze (o scenă cu adevărat tulburătoare). Mama nu e neapărat monstruoasă, dar nici bună, iar absența tatălui se manifestă ca o gaură structurală în jurul căreia se organizează totul. Fisura centrală, să zicem. De asemenea, avem un comentariu despre dezrădăcinare, tranziția brutală din universul arhaic și cald al bunicii, în cel rece, urban și haotic al mamei și surorilor.
„Simptome” (Oana Paler, care a debutat cu un roman cu titlu oarecum asemănător – „Stadii”) duce logica mai departe: curățenia devine ideologie. Domestos, Orbit, bio, feng shui – totul alb, sclipitor, o doctrină domestică menită să mascheze anxietatea economică și frica de viață. Scena interfonului, excelentă, de altfel, creionează o capcană morală: ajutorul e la o palmă distanță, dar spaima de contaminare (socială) câștigă. Personajul nu doar că se protejează de implicațiile penale, ci refuză categoric să lase realitatea suferinței să-i contamineze universul artificial.
În povestirea „O doamnă”, Mihalea Buruiană (autoarea formidabilului volum – „Pe cine iubești mai mult?”) construiește o radiografie a femeii de clasă mijlocie prinsă între aspirația spre respectabilitate și realitatea prozaică a unei vieți marcate de neajunsuri, menopauză și o familie greu de gestionat. Pe acest fundal, casa surorii ei ajunge să se transforme în tribunal. O simplă salată de ciuperci devine elementul prin care i se contestă valoarea. Nu un eveniment unic, ci o acumulare de umilințe până la scurtcircuit, iar modul în care autoarea dirijează eliberarea tensiunii mi s-a părut magistral.
Și, dacă o familie românească poate să devină instanță de judecată, un cartier american poate reprezenta mediul perfect pentru un scandal. „My Friend” (Ioana Unk, care a debutat în forță cu „Sindromul picioarelor neliniștite”) izbucnește dintr-o intrigă aproape ridicolă – un papagal a dispărut – și arată cât de repede un cartier își descoperă un vinovat ca să-și refacă liniștea. Țapul ispășitor, omul cu cortul, e ales în mod natural, iar Orlando, imigrantul, devine neamerican atunci când încearcă să fie rațional. Autoarea explorează modul în care siguranța se transformă în violență, iar empatia se dizolvă exact când ar trebui să iasă la suprafață.
„Înmormântarea reginei” (Raluca Nagy – „Un cal într-o mare de lebede”) completează aceeași temă, tot în cultura americană, însă într-un alt registru: comunitate mică, profesori și adolescenți. Textul este o radiografie nemiloasă a ratării, iar naratorul (unreliable) este un studiu de caz fascinant al ipocriziei moderne: un om care își îneacă singurătatea și inadecvarea fizică în mâncare dubioasă și judecăți aspre, ascunzându-se în spatele unei superiorități morale fragile. În spatele sarcasmului evident, autoarea surprinde bine atmosfera de instituție mică, un ecosistem închis în care toți se văd prea multe.
În tandem, „My Friend” și „Înmormântarea reginei” surprind două mecanisme diferite ale grupului: unul își apără imaginea prin excludere, celălalt își apără funcționarea prin (auto)ironie. În ambele cazuri, însă, adevărul e negociat sau negociabil.
Apoi avem supraviețuirea ca rutină, fără luciu și strălucire. „Privește înainte” al Ancăi Chimoiu („Atunci când”) e exemplul cel mai limpede: supraviețuirea nu e eroică, e logistică. Bicicleta, roțile, nisipul, reparațiile – toate sunt urmele unui război invizibil dus în fiecare zi. Repetiția „era vina ei…” funcționează ca o radiografie a abuzului, iar vina internalizată se aude aproape fizic. Textul merge până acolo încât ne arată un ecosistem care normalizează hărțuirea.
„Bugzy”, textul Cristinei Chira (care ne-a încântat cu debutul ei – „Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor”) mută aceeași logică a rezistenței într-un alt tip de vulnerabilitate: adaptarea într-un cămin provizoriu, într-o țară străină care te pune sub reflector înainte să te cunoască. Câteva zile din viața Oliviei, româncă ajunsă în Kampala, sunt construite din materia locului, din praful roșu, șanțurile, motocicletele, insectele, mirosurile de fum și mâncare și din obiceiurile acomodării dificile. Miza reală aici e tensiunea dintre intimitate și structurile sociale: rasa și reacția comunității, diferențele de clasă, normele despre căsătorie și granițele birocratice.
În „Programarea. O programare” (semnată de Daniel Timariu, autorul excelentului roman polițist „Un caz de moștenire”) fuga devine un tic al anxietății, un indicator al alienării individului modern, care face slalom printre urgențe fabricate și ședințe inutile. Dacă „Privește înainte” are pedalatul, aici avem alergatul – acestea sunt metode de a rămâne funcțional când mintea e asaltată de stimuli. Sala de așteptare, pe de altă parte, funcționează ca un microcosmos al societății românești, redat cu realism crud. Dialogul dintre bunică și nepoată, o nepoată, este savuros și actual: pragmatismul bătrânei care insistă pentru IT din motive financiare se lovește de idealismul nepoatei care vrea la Medicină (oare cum va arăta acest dialog peste cinci ani, mă întreb).
Din aceeași familie fac parte și textele cu tentă distopică, care nu ies în relief ca o altă realitate ci sunt o extensie logică a lumii noastre. În „Cremă de zahăr ars” a lui George Dumitru („Rupturi”, „Tot ce rămâne”), Omnis City oferă confort total și control total: inele, senzori, interdicții automate. Povestirea construiește un conflict între două lumi aparent incompatibile: universul steril și tehnologizat al fetei și umanitatea dezordonată și caldă a mamei. Autorul produce o tranziție brutală, de la o satiră socială ușoară la o dramă existențială profundă, marcată de ideea tehnologiei ca șansă miraculoasă la viață. Cu „Talcioc”, Cristian Englert duce capitalismul intimității la limită. Textul său, care mi-a adus aminte de „Dreaming Is a Private Thing”, o povestire de-acum 70 de ani a lui Asimov, construiește o lume ușor SF, dar năpădită de un realism murdar: într-o piață, visele au devenit marfă, rulează ca niște trailere pe o tabletă, se cumpără la bucată și se deblochează cu o cheie digitală.
„Liftul șase, turnul Babel”, poate cea mai ambițioasă proză a colecției, funcționează cumva ca o punte între lumi: instituția e un labirint vertical, liftul circulă prin aorta spitalului, oglinda e un infinit al golului, povestea e repetată ca mecanism antiprăbușire. Povestirea lui Ovidiu Lorenz reușește să construiască o atmosferă claustrofobă, transformând un spațiu banal – liftul cu numărul 6(!) al unui spital – într-un microunivers simbolic, un turn Babel în miniatură, unde limbile medicale se amestecă. Relația dintre liftier și psihiatru este bine gradată: ceea ce începe ca o interacțiune profesională se transformă într-un duel psihologic, unde granița dintre medic și pacient se dizolvă.
Deși axele de mai sus sunt foarte cenușii, antologia evită să fie doar întuneric compact. Există o bandă de refugiu, a ironiei, care oferă un moment de respiro realității. De exemplu, „Sandy Belle”, un text fascinant al lui Andrei Crăciun (ce nume potrivit), amestecă tragicomedia cu elegia: copilărie, cimitir și cultură pop. Cu un ton aparte, care îmbină candoarea copilăriei cu luciditatea, autorul dă naștere unui tablou autentic al generației crescute în tranziție, unde moartea și joaca se întrepătrund. Alături, „Jocul preferat”, de Bogdan Munteanu, aduce în prim plan un personaj antipatic, dar credibil, un narcisist care își maschează depresia prin aroganță.
În fine, „Inima care uita să bată” (Cristian Boricean) mizează pe cinematic și senzorial, gravitând la linia dintre tandrețe și macabru. În viața unui bărbat bolnav de inimă, marcat de pierderi repetate, intră din senin o femeie care îi tulbură echilibrul făcut din resemnare. Un cap de cerb, o moștenire toxică, materializează cruzimea și moartea care stau veșnic la pândă.
În concluzie, forța volumului din punctul meu de vedere, e valoarea uniformă. Box Office Proza e o carte despre oameni prinși între control și prăbușire, despre comunități care își apără imaginea sacrificând individul, despre casă ca adăpost sau ca tribunal, despre tehnologie și instituții care promit salvare cerând prețul intimității. Singura posibilă obiecție e densitatea: atâta traumă și degradare pot lăsa, pe alocuri, impresia de lume fără scăpare.
În contrapunct, „Evenimentul” sud-american al Iuliei Biró mută tema violenței spre mit. Povestirea propune o deconstrucție brutală și tragicomică a conceptului de erou național și a mitologiei revoluționare. Eroismul se naște din panică, alcool, întâmplări meschine, după care e conservat ca legendă din conveniență. Textul nu atacă istoria (fictivă) ca să epateze, ci arată mecanismul prin care comunitățile își cosmetizează originile ca să poată trăi cu ele. Fibra stă în contrastul tăios între măreția istoriei consemnate și micimea vieții de familie, iar trauma nu e evenimentul(!) în sine, ci faptul că minciuna a devenit religie civică.
„Cântecul câinilor” (care îmi aduce aminte de „Isus în întuneric” – capodopera lui Radu Găvan) completează registrul degradării. Aici violența nu este un element de decor naturalist, ci o forță vie, metodică, ce descompune umanitatea protagonistului. Scena în care paznicii îl toacă mărunt este terifiantă tocmai prin lipsa de furie a agresorilor. Brutalitatea fizică subliniază vulnerabilitatea unui individ redus la stadiul de animal hăituit, însă oroarea care ridică părul pe mâini rezidă în violența psihologică a amintirilor care izbucnesc în final.
Un al doilea filon e domesticul ca sistem moral. În „Familia mea de amazoane” (de Alina Cobzac, al cărei debut – „Condiții noi” – m-a impresionat total), copilăria apare ca o anchetă: identitatea nu e trăită, ci imaginată și dedusă din poze (o scenă cu adevărat tulburătoare). Mama nu e neapărat monstruoasă, dar nici bună, iar absența tatălui se manifestă ca o gaură structurală în jurul căreia se organizează totul. Fisura centrală, să zicem. De asemenea, avem un comentariu despre dezrădăcinare, tranziția brutală din universul arhaic și cald al bunicii, în cel rece, urban și haotic al mamei și surorilor.
„Simptome” (Oana Paler, care a debutat cu un roman cu titlu oarecum asemănător – „Stadii”) duce logica mai departe: curățenia devine ideologie. Domestos, Orbit, bio, feng shui – totul alb, sclipitor, o doctrină domestică menită să mascheze anxietatea economică și frica de viață. Scena interfonului, excelentă, de altfel, creionează o capcană morală: ajutorul e la o palmă distanță, dar spaima de contaminare (socială) câștigă. Personajul nu doar că se protejează de implicațiile penale, ci refuză categoric să lase realitatea suferinței să-i contamineze universul artificial.
În povestirea „O doamnă”, Mihalea Buruiană (autoarea formidabilului volum – „Pe cine iubești mai mult?”) construiește o radiografie a femeii de clasă mijlocie prinsă între aspirația spre respectabilitate și realitatea prozaică a unei vieți marcate de neajunsuri, menopauză și o familie greu de gestionat. Pe acest fundal, casa surorii ei ajunge să se transforme în tribunal. O simplă salată de ciuperci devine elementul prin care i se contestă valoarea. Nu un eveniment unic, ci o acumulare de umilințe până la scurtcircuit, iar modul în care autoarea dirijează eliberarea tensiunii mi s-a părut magistral.
Și, dacă o familie românească poate să devină instanță de judecată, un cartier american poate reprezenta mediul perfect pentru un scandal. „My Friend” (Ioana Unk, care a debutat în forță cu „Sindromul picioarelor neliniștite”) izbucnește dintr-o intrigă aproape ridicolă – un papagal a dispărut – și arată cât de repede un cartier își descoperă un vinovat ca să-și refacă liniștea. Țapul ispășitor, omul cu cortul, e ales în mod natural, iar Orlando, imigrantul, devine neamerican atunci când încearcă să fie rațional. Autoarea explorează modul în care siguranța se transformă în violență, iar empatia se dizolvă exact când ar trebui să iasă la suprafață.
„Înmormântarea reginei” (Raluca Nagy – „Un cal într-o mare de lebede”) completează aceeași temă, tot în cultura americană, însă într-un alt registru: comunitate mică, profesori și adolescenți. Textul este o radiografie nemiloasă a ratării, iar naratorul (unreliable) este un studiu de caz fascinant al ipocriziei moderne: un om care își îneacă singurătatea și inadecvarea fizică în mâncare dubioasă și judecăți aspre, ascunzându-se în spatele unei superiorități morale fragile. În spatele sarcasmului evident, autoarea surprinde bine atmosfera de instituție mică, un ecosistem închis în care toți se văd prea multe.
În tandem, „My Friend” și „Înmormântarea reginei” surprind două mecanisme diferite ale grupului: unul își apără imaginea prin excludere, celălalt își apără funcționarea prin (auto)ironie. În ambele cazuri, însă, adevărul e negociat sau negociabil.
Apoi avem supraviețuirea ca rutină, fără luciu și strălucire. „Privește înainte” al Ancăi Chimoiu („Atunci când”) e exemplul cel mai limpede: supraviețuirea nu e eroică, e logistică. Bicicleta, roțile, nisipul, reparațiile – toate sunt urmele unui război invizibil dus în fiecare zi. Repetiția „era vina ei…” funcționează ca o radiografie a abuzului, iar vina internalizată se aude aproape fizic. Textul merge până acolo încât ne arată un ecosistem care normalizează hărțuirea.
„Bugzy”, textul Cristinei Chira (care ne-a încântat cu debutul ei – „Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor”) mută aceeași logică a rezistenței într-un alt tip de vulnerabilitate: adaptarea într-un cămin provizoriu, într-o țară străină care te pune sub reflector înainte să te cunoască. Câteva zile din viața Oliviei, româncă ajunsă în Kampala, sunt construite din materia locului, din praful roșu, șanțurile, motocicletele, insectele, mirosurile de fum și mâncare și din obiceiurile acomodării dificile. Miza reală aici e tensiunea dintre intimitate și structurile sociale: rasa și reacția comunității, diferențele de clasă, normele despre căsătorie și granițele birocratice.
În „Programarea. O programare” (semnată de Daniel Timariu, autorul excelentului roman polițist „Un caz de moștenire”) fuga devine un tic al anxietății, un indicator al alienării individului modern, care face slalom printre urgențe fabricate și ședințe inutile. Dacă „Privește înainte” are pedalatul, aici avem alergatul – acestea sunt metode de a rămâne funcțional când mintea e asaltată de stimuli. Sala de așteptare, pe de altă parte, funcționează ca un microcosmos al societății românești, redat cu realism crud. Dialogul dintre bunică și nepoată, o nepoată, este savuros și actual: pragmatismul bătrânei care insistă pentru IT din motive financiare se lovește de idealismul nepoatei care vrea la Medicină (oare cum va arăta acest dialog peste cinci ani, mă întreb).
Din aceeași familie fac parte și textele cu tentă distopică, care nu ies în relief ca o altă realitate ci sunt o extensie logică a lumii noastre. În „Cremă de zahăr ars” a lui George Dumitru („Rupturi”, „Tot ce rămâne”), Omnis City oferă confort total și control total: inele, senzori, interdicții automate. Povestirea construiește un conflict între două lumi aparent incompatibile: universul steril și tehnologizat al fetei și umanitatea dezordonată și caldă a mamei. Autorul produce o tranziție brutală, de la o satiră socială ușoară la o dramă existențială profundă, marcată de ideea tehnologiei ca șansă miraculoasă la viață. Cu „Talcioc”, Cristian Englert duce capitalismul intimității la limită. Textul său, care mi-a adus aminte de „Dreaming Is a Private Thing”, o povestire de-acum 70 de ani a lui Asimov, construiește o lume ușor SF, dar năpădită de un realism murdar: într-o piață, visele au devenit marfă, rulează ca niște trailere pe o tabletă, se cumpără la bucată și se deblochează cu o cheie digitală.
„Liftul șase, turnul Babel”, poate cea mai ambițioasă proză a colecției, funcționează cumva ca o punte între lumi: instituția e un labirint vertical, liftul circulă prin aorta spitalului, oglinda e un infinit al golului, povestea e repetată ca mecanism antiprăbușire. Povestirea lui Ovidiu Lorenz reușește să construiască o atmosferă claustrofobă, transformând un spațiu banal – liftul cu numărul 6(!) al unui spital – într-un microunivers simbolic, un turn Babel în miniatură, unde limbile medicale se amestecă. Relația dintre liftier și psihiatru este bine gradată: ceea ce începe ca o interacțiune profesională se transformă într-un duel psihologic, unde granița dintre medic și pacient se dizolvă.
Deși axele de mai sus sunt foarte cenușii, antologia evită să fie doar întuneric compact. Există o bandă de refugiu, a ironiei, care oferă un moment de respiro realității. De exemplu, „Sandy Belle”, un text fascinant al lui Andrei Crăciun (ce nume potrivit), amestecă tragicomedia cu elegia: copilărie, cimitir și cultură pop. Cu un ton aparte, care îmbină candoarea copilăriei cu luciditatea, autorul dă naștere unui tablou autentic al generației crescute în tranziție, unde moartea și joaca se întrepătrund. Alături, „Jocul preferat”, de Bogdan Munteanu, aduce în prim plan un personaj antipatic, dar credibil, un narcisist care își maschează depresia prin aroganță.
În fine, „Inima care uita să bată” (Cristian Boricean) mizează pe cinematic și senzorial, gravitând la linia dintre tandrețe și macabru. În viața unui bărbat bolnav de inimă, marcat de pierderi repetate, intră din senin o femeie care îi tulbură echilibrul făcut din resemnare. Un cap de cerb, o moștenire toxică, materializează cruzimea și moartea care stau veșnic la pândă.
În concluzie, forța volumului din punctul meu de vedere, e valoarea uniformă. Box Office Proza e o carte despre oameni prinși între control și prăbușire, despre comunități care își apără imaginea sacrificând individul, despre casă ca adăpost sau ca tribunal, despre tehnologie și instituții care promit salvare cerând prețul intimității. Singura posibilă obiecție e densitatea: atâta traumă și degradare pot lăsa, pe alocuri, impresia de lume fără scăpare.
January 2, 2026
Mi-am început anul cu dreptul!
Sper ca, într-o zi, aceste 17 texte să devină acte ale unei piese de teatru.
Sper ca, într-o zi, aceste 17 texte să devină acte ale unei piese de teatru.
December 29, 2025
„Ridicam mormanul de haine, scuturam fustele, căutam indicii în buzunarele pantalonilor și apoi le aruncam pe toate la loc”. Alina Cobzac , Familia mea de amazoane, p.15 „Proza Box Office”, antologie, Editura Vellant , 2025
Dai de povești în tot felul de moduri. Unele sunt secvențe video, altele apar într-un schimb de replici într-o discuție. Antologia „Proza Box Office” îți deschide mai multe perspective asupra modurilor în care te seduc poveștile astăzi. Sunt 17 autori din România adunați cu proză scurtă într-o adevărată radiografie a temelor și modurilor de formulare a fascinației pentru poveste în acești ani. De la obsesii cotidiene la interogații intime, pe cât de familiare sunt temele prozelor, pe atât de surprinzătoare sunt imaginile pe care le crează. Ce îți arată selecția realizată aici de cei de la revista Familia este mai ales ce face povestea din tine. Povestea pe care o citești. Dar mai ales povestea pe care ți-o spui tu.
„Am mers toată iarna pe vârfuri, am făcut tracțiuni, am stat agățat de bara bătătorului de covoare pe un ger năpraznic, să mai cresc opt centimetri, să mă pot apropia de orizontul ei”. Andrei Crăciun , Sandy Belle, p.36 „Proza Box Office”, antologie, Editura Vellant , 2025
https://www.youtube.com/watch?v=kYVGI...
Dai de povești în tot felul de moduri. Unele sunt secvențe video, altele apar într-un schimb de replici într-o discuție. Antologia „Proza Box Office” îți deschide mai multe perspective asupra modurilor în care te seduc poveștile astăzi. Sunt 17 autori din România adunați cu proză scurtă într-o adevărată radiografie a temelor și modurilor de formulare a fascinației pentru poveste în acești ani. De la obsesii cotidiene la interogații intime, pe cât de familiare sunt temele prozelor, pe atât de surprinzătoare sunt imaginile pe care le crează. Ce îți arată selecția realizată aici de cei de la revista Familia este mai ales ce face povestea din tine. Povestea pe care o citești. Dar mai ales povestea pe care ți-o spui tu.
„Am mers toată iarna pe vârfuri, am făcut tracțiuni, am stat agățat de bara bătătorului de covoare pe un ger năpraznic, să mai cresc opt centimetri, să mă pot apropia de orizontul ei”. Andrei Crăciun , Sandy Belle, p.36 „Proza Box Office”, antologie, Editura Vellant , 2025
https://www.youtube.com/watch?v=kYVGI...
Displaying 1 - 3 of 3 reviews