Împletind autobiografia, antropologia și (auto)ironia, romanul-confesiune al lui Dan Alexe evocă în culori vibrante un tablou din viața cenușie a unui sat din Bărăganul anilor ’60–’70. Prin ochii copilului și ulterior adolescentului, care își pierde inocența descoperind treptat duplicitatea adulților, erotismul și moartea, romanul reconstituie dureros de real copilăria petrecută în comunism, zugrăvind totodată o frescă socială burlescă, cu personaje sfâșiate, vii și dialoguri savuroase. Densă, mustind de umor, dar străbătută de amărăciune, La apa morților surprinde esența unei Românii dispărute și oferă în același timp o perspectivă surprinzătoare asupra faliilor universului totalitar, fiind scrisă cu luciditatea unui etnolog și cruzimea unui poet care refuză nostalgia.
L-am citit ca pe o autobiografie și abia când am închis volumul, m-am priceput să verific coperta. Roman. Are sens, căci prea bine se leagă toate, n-ai cum să ai o viață închegată după legile romanului. Dar precis că o mare parte sunt "amintiri din copilărie". Are și sex, deși prin comparație cu "Panterele parfumate" Dan Alexe e băiat cuminte aici.
Al doilea roman despre moartea tatălui după "Grădinarul și moartea" de Gospodinov, deși aici nu e principala linie narativă. În esență e o poveste coming-of-age, foarte autentică și, pe alocuri, amuzantă. Atmosfera absurdistă a patriei socialiste e amețitoare, cei care au trecut prin comunism, înțeleg foarte bine despre ce e vorba.
Cât despre Miță, Pușa și Păpădie (ca să nu mai zic de epicii Abajuru, Curuț și Decebal) sunt pe semne o treaptă superioară a "Imperiului lui Burdi-Han" care a fost o versiune de benzi desenate ale aceleiași aventuri. Rămâieni, satul de baștină al eroului, e la fel de "real" ca magicul Macondo. Ba mai mult, el fiind și titlul unei nuvele din tinerețe care n-a trecut cenzura ceaușistă și l-a teleportat pe autor în Belgia. Ar face bine un sequel. Un român extras din epoca de aur ceaușistă exilat în economia de piață. Ce poate fi mai palpitant?
Editura s-a grăbit și a gafat: din cartea mea lipsesc paginile 217-240 (se reia intervalul 181-204), culmea, fix momentul când apare Miță. Chiar și așa Dan Alexe rămâne invincibil.
Un roman autobiografic care ar fi fost mai reuşit dacă autorul n-ar fi ratat complet partea ficționalizată a propriei biografii. Dialoguri nefireşti în Băraganul comunizat al anilor ‘60-‘80, filozofie de pahar, fraze care sună fals în gura copiilor sau adolescenților, situații, personaje şi finaluri forțate, senzațional căutat cu lumânarea. Rămăn la admirația pentru scrierile non-ficționale ale lui Dan Alexe.
O carte care m-a cucerit pe deplin. Am citit-o pe nerăsuflate, cu sentimentul rar că textul mă citește, la rândul lui, pe mine. M-am regăsit profund în paginile ei și, pe alocuri, am avut impresia că îmi retrăiesc propria copilărie comunistă... O lectură densă, tulburătoare și memorabilă.
L-am descoperit pe Dan Alexe cu mult înainte de acest roman, prin articolele sale de la Europa Liberă și prin textele sale despre limbă, istorie și diferențe culturale. Mi-a plăcut întotdeauna felul în care scrie: erudit fără să fie academic, ironic, picaresc, capabil să lege idei dintre cele mai neașteptate într-un mod care stârnește curiozitatea. Poate tocmai de aceea am intrat în "La apa morților* cu așteptări mari.
Per ansamblu, romanul mi-a plăcut. Nu fără rezerve, dar suficient de mult încât să rămână cu mine și după ce am întors ultima pagină.
Una dintre reușitele sale este atmosfera. Dan Alexe reconstituie o lume apăsătoare, în care comunismul nu este doar un decor istoric static, ci o stare de spirit fluidă. Deși nu am trăit regimul în mod conștient, așa cum l-a trăit autorul, am simțit foarte clar sufocarea pe care cartea o transmite. Și ceea ce mi s-a părut remarcabil este că nu recurge la inventarul clasic al literaturii despre comunism. Nu insistă asupra ședințelor de partid, a sloganurilor sau a mecanismelor aparatului ideologic. În schimb, sugerează. Prin detalii puține, dar precise, reușește să redea un aer greu, recognoscibil și imposibil de confundat. Comunismul apare ca o presiune difuză care se infiltrează în viețile oamenilor și le modelează gesturile, opțiunile și felul de a privi lumea.
Dincolo de fundalul istoric, "La apa morților" este, în esență, un roman de formare. Povestea urmărește desprinderea treptată a protagonistului de mediul în care s-a născut și de sistemul care îl înconjoară. Ruptura nu este una exclusiv politică, ci rezultatul unei incompatibilități mai profunde: intelectuale, ideologice și existențiale. Cu cât personajul citește, observă și înțelege mai mult, cu atât devine mai evident că lumea în care trăiește nu îi poate oferi spațiul de "desfășurare" de care are nevoie. Faptul că autorul avea să părăsească România în 1988 conferă întregii povești o dimensiune suplimentară.
Titlul însuși mi se pare una dintre cheile romanului. "La apa morților” evocă acea linie îndepărtată a orizontului spre care privește omul prins într-o existență marcată de resemnare și limitări. Pentru cei rămași captivi în logica sistemului, ea poate reprezenta capătul drumului, locul unde speranțele se sting. Pentru protagonist însă, orizontul capătă sensul opus. Devine promisiunea unui „dincolo”, a unei lumi în care libertatea, curiozitatea și autonomia individuală pot exista. În această cheie, romanul este și povestea unei priviri care refuză să accepte granițele impuse de realitatea din jur.
Totuși, cartea nu m-a convins în totalitate. Principala mea rezervă ține de dialoguri. În multe momente, personajele par să vorbească mai degrabă în slujba ideilor decât a propriei lor umanități. Conversațiile sunt adesea inteligente, dar tocmai această inteligență devine uneori vizibilă ca mecanism literar. Am avut impresia că anumite replici există pentru a conduce către o anumită observație smart, un joc de cuvinte sau o demonstrație intelectuală, nu pentru că ar fi rezultat firesc din situație. Se simte uneori de parcă punchline-ul a fost găsit primul, iar conversația construită ulterior în jurul lui.
Mi-a mai provocat și un alt sentiment, care ține mai puțin de carte și mai mult de mine ca cititor. Literatura și cinematografia românească revin frecvent la comunism, iar eu am ajuns într-un punct în care simt nevoia și altor povești. Nu pentru că această perioadă nu merită explorată sau pentru că și-ar fi epuizat relevanța, ci pentru că reacționez tot mai greu la estetica degradării, a neputinței și a înapoierii. Citind romanul, m-am întrebat de câte alte povești românești contemporane încă nu ne-am apropiat suficient
O carte ce merită citită în special de cei care au uitat cât de mult au fost mutilate viețile noastre de către comunism. Pentru tineri o scurtă introducere în ceea ce înseamnă o epocă negră a istoriei .