Am terminat acest prim volum al Jurnalului unui jurnalist fără jurnal care mi s-a părut foarte dens, dar și ușor desuet, la mai bine de patru decenii de la scrierea lui.
Cu excepția primei secțiuni, Jurnal 1952-1953, care este un tip de jurnal clasic, cronologic, salvat printr-o minune confiscării din fiorosul deceniu șase al secolului XX, restul jurnalului este un jurnal de idei socio-filosofice, literare, estetice și chiar politice pe care îl începe în anul 1983 și îl continuă integral până la moarte (1989).
Prefațat foarte pertinent de Dan C. Mihăilescu, cu o notă asupra ediției de Toma Velici și cu note biobliografice complete, prezentul jurnal este preponderent introspectiv, caustic în multe locuri și ironic-amar în altele, profund intelectual și, de ce nu, și istoric, prin mărturiile istorice pe care le cuprinde asupra timpului și timpurilor. Adăugând măreția stilistică a autorului, rezultatul e copleșitor.
Pe lângă toate acestea, el este o completare a creației lui literare și eseistice, sub forma unui monolog foarte dens.
Orice v-aș spune eu aici, va fi, de bună seamă, incomplet, arid, subiectiv și complet neprofesionist, eu neavând priceperea cerută unei asemenea întreprinderi. Personal, am scris doar ca o mare admiratoare și iubitoare a lui Gary care, ca alți foarte puțini oameni, au zidit la temelia mea.
Titlul reflectă cel mai bine scrierea de față. Pasajele din acest așa zis jurnal dezvăluie viața autorului și interesul lui pentru cultură. De departe de a fi un jurnal intim, Ion D. Sîrbu ne prezintă viziunea lui asupra lumii, interesele sale de-a lungul vieții și explozia de cunoștințe dobândite în timp. Lectura aceasta te îndepărtează de latura intimă, însă te apropie de imaginea unui om însetat de cunoaștere, dornic de a-și împărtăși gândurile și ideile în "modeste bucăți de sticle colorate".
recitită la 6 ianuarie 2026. ediția polirom 2025 adăugită cu jurnalul 1952-1953. nu spun nimic mai mult de atât: jurnalul unui jurnalist fără jurnal este biblia spiritului liber, curios, dornic de Cunoaștere, pătruns de Logos. I. D. Sîrbu este cazul tipic de profet care “nu poate fi profet în propria-i țară”. și nici în propriu-i secol.
"Nu știm ce este, în sine, focul, electricitatea, lumina, gravitaţia, radiaţia nucleară. Nu știm ce este, de fapt, o frunză, o gîză, o celulă sau un cromozom. Habar nu avem ce este, în fond, viaţa, conștiinţa, gîndirea, visul. [...] Avem un milion de arme de distrugere a Vieţii și nici o definiţie sau formulă a acestei vieţi."