Criticii literari germani s-au năpustit in corpore împotriva acestui roman și l-au făcut harcea-parcea. Principala obiecție a fost schematismul personajelor. Ar ilustra mai degrabă concepte. Altfel spus, Bernhard Schlink a realizat o construcție artificioasă, cu personaje care nu trăiesc, ci vor, mai degrabă, să demonstreze ceva. Această obiecție mi s-a părut nedreaptă. Personajele sînt într-adevăr ciudate (în definitiv, toți sîntem niște ciudați), dar, în linii mari, rămîn verosimile.
De exemplu, Birgit. Fuge din Germania de Est (cu ajutorul lui Kaspar Wettner) pentru a se căsători cu el. Nu-i va spune niciodată că a lăsat în urmă un copil, Svenja. Va fi iubită, dar nu-și va găsi niciodată locul (și liniștea): „nu a fost sortită acestei lumi”. Birgit pretinde că lucrează la un roman (e o minciună), se încurcă în propriile-i fantezii și amăgiri, cade în patima alcoolului. Cuprinsă de disperare, merge în India, pentru a se găsi pe sine și a scăpa de tirania ego-ului. Zadarnic. În final, se va îneca în cadă. Probabil că nu a fost o sinucidere, a adormit pur și simplu. Atitudinea pur contemplativă a lui Kaspar e, negreșit, ciudată, dar asta nu-l face un personaj lipsit de credibilitate. Prin comparație cu Birgit, are și el dreptul să se comporte bizar. A înțeles iubirea ca pe o specie de resemnare. O iubește pe Birgit cu toate defectele ei.
Desigur, ne putem întreba ce-i lipsește lui Birgit, care e cauza eșecului ei în viață... Din însemnările lăsate în calculator, înțelegem neputința ei de a-și căuta fiica, sentimentul apăsător de vinovăție, teama de a-i cere iertare. Motivul nu e suficient pentru a te arunca în alcool. Dar poate fi înțeles. Birgit e o femeie slabă, care a trăit cu impresia că e tare, o persoană nehotărîtă și, dacă vrem, o victimă a sorții. Nici pasivitatea librarului Kaspar nu e întru totul normală. Dar putem pune pe seama unei iubiri absolute resemnarea lui. Acceptă fără crîcnire toate rătăcirile lui Birgit. Și mult mai tîrziu înțelege că omul tolerant, cel care acceptă orice (chiar din dragoste) devine uneori „mărunt și slab”. Pasivitatea lui nu e o scuză. Înțelege acest adevăr abia după moartea lui Birgit.
Dar acest om mărunt și slab o va învăța pe Sigrun, care e și nepoata lui, că „viața e în altă parte” (cu expresia lui Kundera), nu în violența dementă a grupărilor extremiste, ci în muzică. Muzica e o cale spre mîntuire. E singura dată cînd Kaspar își iese din fire și strigă la cineva...
Dacă ar fi să-i reproșez (și eu) ceva (tot e la modă în Germania), aș spune că romanul lui Bernhard Schlink e oarecum previzibil. Totuși, acțiunea nu e lipsită de interes. În plus, ne ajută să înțelegem de ce pentru mulți germani (îndeosebi estici) unificarea nu a fost o fericire...