What do you think?
Rate this book
Sus e numele meu, Ila!
Romanul, construit asemenea unui bildungsroman, este inspirat din viața unei pictorițe cunoscute, Constanța Stratulat, bunica scriitoarei. Ila, o fetiță trimisă la orfelinat de chiar mama sa, rămasă văduvă de ofițer în Primul Război Mondial, se confruntă cu durerea excluderii, fiind aleasă tocmai ea din cele patru surori pentru a fi „dată”. Lumea crudă și nedreaptă a orfelinatului o însingurează, dar și apropie de unele fete.
Desenul este însă cel care o ajută să supraviețuiască. Odată majoră, este admisă la Belle Arte și are parte de o vară magică la Constanța și Balcic, cu prietenii, amoruri și o maturizare rapidă.
O ficțiune istorică emoționantă care reușește să redea un parfum interbelic deloc edulcorat, altfel decât îl cunoaștem din romanele epocii.
Desenul este însă cel care o ajută să supraviețuiască. Odată majoră, este admisă la Belle Arte și are parte de o vară magică la Constanța și Balcic, cu prietenii, amoruri și o maturizare rapidă.
O ficțiune istorică emoționantă care reușește să redea un parfum interbelic deloc edulcorat, altfel decât îl cunoaștem din romanele epocii.
320 pages, Paperback
Published January 1, 2025
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 5 of 5 reviews
January 9, 2026
4.5
" Sus e numele meu, Ila!", de Andreea Ionescu-Berechet, o carte cu un titlu care m-a intrigat, cu o copertă care mi-a plăcut tare mult (ilustrație Tudor Codre), cu o dedicație:" În memoria bunicii mele, pictorița Constanța Stratulat", care induce ideea unei povești cu tușe personale (și mie îmi plac astfel de povești), cu o acțiune care are loc în perioada interbelică, o perioadă complicată, cu lipsuri multe, dar plină de frământări politice, despre o fată, Ileana Iordăchescu, sau Ila, "pentru că Ilene sunt mai multe", și povestea ei de viață.
Dacă ar trebui să o definesc prin două cuvinte cred că cel mai potrivit ar fi "Ila-Dor", pentru că dorul se ascunde în fiecare gând, în fiecare gest, în fiecare pas.
Dorul de familie.
Dorul de un acasă în care să nu mai fie ea, Ila cea trădată, cea trimisă la orfelinat ( grădina de copii, în perioada interbelică), Ila cea veșnic înfometată, neînțeleasă, cea a nimănui, "pisică de pripas", cum își spune, ci o Ila iubită. Atât.
Sau poate "Ila-Zbor", pentru că asemeni unei păsări, uneori tace, alteori strigă, țipăt ascuțit și dureros, pentru că zboară de la câmpie la mare, din brațe în alte brațe, pentru ca în final să se regăsească și să se așeze în propriu-i destin. Cu linii frânte, în umbre și soare, cu gust sărat si val de mare, Ila își pictează prezentul și viitorul.
Și asta este ceea ce o salvează.
Într-o lume a constrăngerilor sociale, într-un peisaj nu tocmai favorabil femeilor, mai ales celor fără niciun ajutor material, într-un context istoric deloc ușor (primul război mondial se terminase, apar primele mișcari sioniste, iar antisemitismul devine mai prezent, turcii dobrogeni își părasesc și ei casele pentru a se muta în Turcia), Ila se transformă dintr-o copilă aflată la marginea lumii, mereu în goană după iubire și clipe mărunte de fericire, într-o tânără femeie conștientă de valoarea ei, puternică, directă, apreciată în cercul de prieteni, iubită de familia de turci care o adoptă sufletește ( mi-a plăcut atât de mult de Anne Melis!, de vorbele ei blânde, de iubirea ei de om simplu, nesofisticat).
O Ila care se ceartă când greșeste, se iartă, pentru că nimeni altcineva nu o face, iubește, trăiește deplin. O ia de la capăt.
Nu știu de ce, pe masură ce o descopeream pe Ila, îmi aminteam de Diana Slavu, din "Pânza de păianjen" de Cella Serghi. Poate pentru că e vorba tot de o tânără prinsă și ea în pânza emoțiilor, gândurilor si relațiilor sociale, în aceeași perioadă istorică, pentru că iubește cum iubește și Ila, un bărbat desprins din valurile mării ( și amăndoi bărbații, și Jean Radu și Petre Barbu, sunt indisponibili emoțional), pentru că amândouă își trăiesc emoțiile, așteptările și dezamăgirile în aceleași locuri: București, Constanța și Balcic, pentru că înțeleg că trecutul nu poate fi șters sau schimbat, că poți alunga durerea ca un val de mare care curăță nisipul cu un simplu "du-te de aici cu prostiile tale" pentru a putea face loc speranței. Zborului.
Ila, numele tău e sus! E o recunoaștere a reușitei. Bravo ție!
Tare mult mi-a plăcut cum se încheie cartea: "Mă uit pe geam, îmi văd chipul oglindit, și lănțișorul de alamă cu micul ornament de cheie furat îmi strălucește la gât. E prima mea bijuterie, pe care nu am primit-o, mi-am luat-o eu". Dincolo poate de simbolul ascuns al unui destin strălucit pe care și-l făurește singură, mi se pare foarte frumoasă legătura dintre ornamentul de cheie și ușile ilustrate pe coperta întâi.
Uși care s-au deschis, au fost chiar trântite de perete, pentru a lăsa drum liber către un viitor plin de culoare. Pentru Ila-pictorița propriului destin.
Ila care nu se teme, nu încuie uși, care oricum nu suportă ușile închise.
Și pentru că mi-au plăcut, las în comentarii câteva citate.
"Atenția pe care o acordam până mai ieri tuturor lucrurilor, când eram o pisică prinsă în gheare de realitatea ce îmi era străină, a dispărut acum. Restul călătorilor din tren, lumea care trece cu bagaje, toate sunt dincolo, după un geam ce ne separă. Nu am nicio teamă și nicio așteptare. Mai degrabă visez, privesc catre înăuntru decât să observ, iar agitația din jur o înregistrez ca pe un murmur al unei lumi străine și neimportante."
"Măsura în care ne acceptăm, îndrăgim sau detestăm este puternic aplecată spre negativism la persoanele mai inteligente decât media."
" Nu e dreaptă lumea asta, și totuși clădirea asta îți dă impresia că ar fi.
(...) domnul Mincu, domnia sa este profesorul meu. Sunt student la Arhitectură.
- Și v-a spus că ar exista clădiri care să îndrepte nedreptatea lumii?
Ironia, arta conversației.
( ...).Habar nu aveam ce e construcția din fața mea. Tocmai Palatul de Justiție, interesant, mi-am zis și am zâmbit."
" Sus e numele meu, Ila!", de Andreea Ionescu-Berechet, o carte cu un titlu care m-a intrigat, cu o copertă care mi-a plăcut tare mult (ilustrație Tudor Codre), cu o dedicație:" În memoria bunicii mele, pictorița Constanța Stratulat", care induce ideea unei povești cu tușe personale (și mie îmi plac astfel de povești), cu o acțiune care are loc în perioada interbelică, o perioadă complicată, cu lipsuri multe, dar plină de frământări politice, despre o fată, Ileana Iordăchescu, sau Ila, "pentru că Ilene sunt mai multe", și povestea ei de viață.
Dacă ar trebui să o definesc prin două cuvinte cred că cel mai potrivit ar fi "Ila-Dor", pentru că dorul se ascunde în fiecare gând, în fiecare gest, în fiecare pas.
Dorul de familie.
Dorul de un acasă în care să nu mai fie ea, Ila cea trădată, cea trimisă la orfelinat ( grădina de copii, în perioada interbelică), Ila cea veșnic înfometată, neînțeleasă, cea a nimănui, "pisică de pripas", cum își spune, ci o Ila iubită. Atât.
Sau poate "Ila-Zbor", pentru că asemeni unei păsări, uneori tace, alteori strigă, țipăt ascuțit și dureros, pentru că zboară de la câmpie la mare, din brațe în alte brațe, pentru ca în final să se regăsească și să se așeze în propriu-i destin. Cu linii frânte, în umbre și soare, cu gust sărat si val de mare, Ila își pictează prezentul și viitorul.
Și asta este ceea ce o salvează.
Într-o lume a constrăngerilor sociale, într-un peisaj nu tocmai favorabil femeilor, mai ales celor fără niciun ajutor material, într-un context istoric deloc ușor (primul război mondial se terminase, apar primele mișcari sioniste, iar antisemitismul devine mai prezent, turcii dobrogeni își părasesc și ei casele pentru a se muta în Turcia), Ila se transformă dintr-o copilă aflată la marginea lumii, mereu în goană după iubire și clipe mărunte de fericire, într-o tânără femeie conștientă de valoarea ei, puternică, directă, apreciată în cercul de prieteni, iubită de familia de turci care o adoptă sufletește ( mi-a plăcut atât de mult de Anne Melis!, de vorbele ei blânde, de iubirea ei de om simplu, nesofisticat).
O Ila care se ceartă când greșeste, se iartă, pentru că nimeni altcineva nu o face, iubește, trăiește deplin. O ia de la capăt.
Nu știu de ce, pe masură ce o descopeream pe Ila, îmi aminteam de Diana Slavu, din "Pânza de păianjen" de Cella Serghi. Poate pentru că e vorba tot de o tânără prinsă și ea în pânza emoțiilor, gândurilor si relațiilor sociale, în aceeași perioadă istorică, pentru că iubește cum iubește și Ila, un bărbat desprins din valurile mării ( și amăndoi bărbații, și Jean Radu și Petre Barbu, sunt indisponibili emoțional), pentru că amândouă își trăiesc emoțiile, așteptările și dezamăgirile în aceleași locuri: București, Constanța și Balcic, pentru că înțeleg că trecutul nu poate fi șters sau schimbat, că poți alunga durerea ca un val de mare care curăță nisipul cu un simplu "du-te de aici cu prostiile tale" pentru a putea face loc speranței. Zborului.
Ila, numele tău e sus! E o recunoaștere a reușitei. Bravo ție!
Tare mult mi-a plăcut cum se încheie cartea: "Mă uit pe geam, îmi văd chipul oglindit, și lănțișorul de alamă cu micul ornament de cheie furat îmi strălucește la gât. E prima mea bijuterie, pe care nu am primit-o, mi-am luat-o eu". Dincolo poate de simbolul ascuns al unui destin strălucit pe care și-l făurește singură, mi se pare foarte frumoasă legătura dintre ornamentul de cheie și ușile ilustrate pe coperta întâi.
Uși care s-au deschis, au fost chiar trântite de perete, pentru a lăsa drum liber către un viitor plin de culoare. Pentru Ila-pictorița propriului destin.
Ila care nu se teme, nu încuie uși, care oricum nu suportă ușile închise.
Și pentru că mi-au plăcut, las în comentarii câteva citate.
"Atenția pe care o acordam până mai ieri tuturor lucrurilor, când eram o pisică prinsă în gheare de realitatea ce îmi era străină, a dispărut acum. Restul călătorilor din tren, lumea care trece cu bagaje, toate sunt dincolo, după un geam ce ne separă. Nu am nicio teamă și nicio așteptare. Mai degrabă visez, privesc catre înăuntru decât să observ, iar agitația din jur o înregistrez ca pe un murmur al unei lumi străine și neimportante."
"Măsura în care ne acceptăm, îndrăgim sau detestăm este puternic aplecată spre negativism la persoanele mai inteligente decât media."
" Nu e dreaptă lumea asta, și totuși clădirea asta îți dă impresia că ar fi.
(...) domnul Mincu, domnia sa este profesorul meu. Sunt student la Arhitectură.
- Și v-a spus că ar exista clădiri care să îndrepte nedreptatea lumii?
Ironia, arta conversației.
( ...).Habar nu aveam ce e construcția din fața mea. Tocmai Palatul de Justiție, interesant, mi-am zis și am zâmbit."
March 1, 2026
Ila, personajul principal, o fata care isi pierde prea repede tatal iubit si care este trimisa de catre Maica intr-un orfelinat (sau asa cum se spunea pe vremea respectiva, la gradina de copii) unde suferinta, trauma, chinul fizic si psihic isi pun amprenta definitiva in sufletul ei. Naratiunea curge si se brodeaza usor si dezvaluie una din tematicile esentiale pentru mine ale cartii si anume tema relatiilor: relatiile de familie, relatiile de prietenie, relatiile de iubire.
Cartea are la baza adevaruri ale bunicii scriitoarei, ceea ce pentru mine o face si mai valoroasa pentru ca la nivel general ne atinge pe toti, mai ales ca bunicii si strabunicii nostri au trecut cu totii prin razboaie, suferinta, foamete.
Si totusi, accentul cade pe forta interioara, rezilienta, lupta si gasirea unui drum salvator, in cazul Ilei desenul si pictura.
Cartea are la baza adevaruri ale bunicii scriitoarei, ceea ce pentru mine o face si mai valoroasa pentru ca la nivel general ne atinge pe toti, mai ales ca bunicii si strabunicii nostri au trecut cu totii prin razboaie, suferinta, foamete.
Si totusi, accentul cade pe forta interioara, rezilienta, lupta si gasirea unui drum salvator, in cazul Ilei desenul si pictura.
March 15, 2026
O poveste despre cum din suferință se poate naște frumusețe, iar din abandon, o identitate care nu mai cere voie să existe.
„Sus e numele meu, Ila!” de Andreea Ionescu-Berechet este un roman de debut de o maturitate surprinzătoare, o ficțiune istorică densă și sensibilă, construită cu o remarcabilă siguranță narativă în jurul unui destin feminin frânt prea devreme de pierdere, abandon și excludere. Inspirat din viața pictoriței Constanța Stratulat, bunica autoarei, volumul depășește cu mult simpla recuperare ficțională a unei biografii și se transformă într-o poveste amplă despre memorie, suferință, artă și devenire. Este una dintre acele cărți rare în care filonul personal nu restrânge perspectiva, ci dimpotrivă, o adâncește, o face mai vie, mai adevărată și mai tulburătoare.
Romanul urmărește traseul Ilei, Ileana Iordăchescu, copilă trimisă la orfelinat de propria mamă, văduvă de ofițer după Primul Război Mondial, într-o lume în care aparențele, statutul și supraviețuirea socială ajung să cântărească mai mult decât tandrețea și protecția maternă. Gestul excluderii nu este doar un episod biografic dureros, ci rana originară a personajului, locul din care se ramifică toate nesiguranțele, toate foamele, toate dorurile ei. Faptul că ea este cea aleasă să fie „dată” dintre surori transformă durerea într-o formă aproape imposibil de alinat a întrebării: de ce eu? Și tocmai aici romanul își găsește una dintre cele mai mari forțe, în felul în care face din abandon nu doar o tragedie punctuală, ci o identitate afectivă care se lipește de sufletul Ilei și o însoțește până târziu.
Partea de început a cărții impresionează prin sobrietatea cu care este redată cruzimea orfelinatului. Nu există în aceste pagini nimic îndulcit, nimic cosmetizat, nimic menit să facă trauma mai ușor de privit. Orfelinatul nu este un simplu decor al suferinței, ci un mecanism rece de deformare interioară, un spațiu al foamei, al fricii, al umilinței, al disciplinei care strivește și al singurătății care împietrește. Ila nu este doar un copil lipsit de iubire, ci un copil care învață prea repede că lumea poate deveni ostilă fără explicații și că, uneori, nimeni nu vine să repare ceea ce a fost rupt. Tocmai de aceea compasiunea pe care o stârnește nu este una facilă, sentimentală, ci una adâncă, neliniștitoare. Suferința ei nu este zgomotoasă, ci persistentă, infiltrată în fiecare gest, în fiecare raportare la ceilalți, în fiecare încercare de a se apropia și de a se apăra în același timp.
Din această materie dureroasă se construiește treptat un bildungsroman de mare finețe. Devenirea Ilei nu este liniară și nici luminoasă în sens convențional, ci se face prin rupturi, prin răni, prin reveniri și prin acea muncă tăcută a sufletului care refuză totuși să se lase nimicit. Desenul, apoi pictura, devin pentru ea mai mult decât talent sau vocație: devin limbaj de supraviețuire, adăpost, formă de respirație. Într-o existență în care aproape totul i-a fost impus sau smuls, arta rămâne teritoriul în care Ila poate exista fără să ceară voie, fără să fie corectată, umilită sau alungată. Aceasta este una dintre cele mai frumoase idei ale romanului: faptul că salvarea nu vine spectaculos, nu vine din afară, nu vine printr-o minune morală, ci printr-o disciplină a sensibilității, prin capacitatea de a transforma durerea în vedere, iar vederea în creație.
De altfel, puțini autori aflați la debut reușesc să scrie cu atâta siguranță și cu atâta putere de evocare. Tocmai acest lucru impresionează constant în romanul Andreei Ionescu-Berechet: senzația că nu citești o primă încercare, ci o scriitură deja așezată, stăpână pe mijloacele ei, conștientă de ritm, de densitate, de construcția emoției și de felul în care un personaj trebuie lăsat să crească în ochii cititorului. Există aici o maturitate artistică rară, cu atât mai admirabilă cu cât nu se transformă niciodată în ostentație stilistică. Nimic nu pare forțat, nimic nu sună demonstrativ. Autoarea nu încearcă să impresioneze cu orice preț, ci lasă povestea să își desfășoare gravitatea, frumusețea și tristețea în propriul ei ritm.
Un alt mare merit al romanului este felul în care reconstituie perioada interbelică fără a cădea în capcana idealizării. Parfumul epocii există, fără îndoială, însă nu este unul edulcorat, decorativ sau nostalgic în mod simplificator. Lumea interbelică din această carte este tensionată, inegală, neliniștită, marcată de lipsuri, de constrângeri sociale, de frământări istorice și de răni colective care nu se văd mereu de la prima privire. În fundalul poveștii personale se simt schimbările de epocă, mișcările ideologice, fragilitățile unei societăți care își poartă eleganța la suprafață, dar ascunde dedesubt violență, prejudecăți și fisuri adânci. Tocmai această dimensiune istorică bine integrată dă romanului consistență și îl face să funcționeze nu doar ca poveste individuală, ci și ca tablou amplu al unei lumi în transformare.
Relațiile din roman sunt construite cu o atenție aparte. Relațiile de familie, relațiile de prietenie, relațiile de iubire nu apar niciodată schematic, ci cu toată imperfecțiunea lor omenească. Nimeni nu este redus la o singură trăsătură, nimeni nu este complet pur sau complet condamnabil, iar asta dă romanului o autenticitate emoțională specială. Prieteniile, mai ales, au o forță aparte, pentru că înlocuiesc uneori, măcar parțial, lipsa unei structuri afective stabile. Într-o lume în care Ila a fost lipsită prea devreme de siguranță, astfel de legături devin ancore fragile, dar esențiale. Ele nu vindecă total, dar țin sufletul la suprafață. Iar iubirea, atunci când apare, nu este triumfătoare, ci neliniștită, contradictorie, vulnerabilă, exact așa cum se naște într-un om care nu a fost învățat să creadă că poate fi ales și păstrat.
Recenzia acestei cărți nu poate ocoli frumusețea stilului. Andreea Ionescu-Berechet scrie cu o putere rară de a da viață și frumusețe chiar și celor mai banale locuri. În paginile sale, nimic nu rămâne inert. O cameră, o stradă, un copac, o mișcare, o lumină, o tăcere capătă relief, vibrație și sens. Autoarea reușește să dea suflet nu doar personajelor, ci și spațiilor, lucrurilor, gesturilor aproape neînsemnate. Există în scrisul ei o capacitate de animare a lumii care amintește de romanele clasice, de acele cărți în care descrierea nu era ornament, ci materie vie a narațiunii. Stilul descrierilor are ceva de o noblețe veche, de o răbdare a observației și de o frumusețe atent lucrată, de parcă ai citi un roman scris într-o epocă în care literatura încă își îngăduia să privească îndelung un drum, o fereastră, o grădină, o mare, până când toate acestea începeau să vorbească.
Și poate tocmai de aceea lectura are uneori senzația aceea stranie și frumoasă că vine dintr-un alt timp. Nu pentru că ar fi vetustă, ci pentru că are clasă, densitate și o eleganță a construcției pe care mulți scriitori contemporani încearcă să o atingă. Este genul de scriitură care nu se grăbește să livreze efecte, ci își permite să sedimenteze, să așeze, să încarce fiecare scenă cu o emoție care nu izbucnește imediat, dar rămâne multă vreme după. În acest sens, romanul Andreei Ionescu-Berechet are ceva din cărțile acelea care au pus bara foarte sus și care obligă, inevitabil, la comparații favorabile.
„Sus e numele meu, Ila!” este, de departe, una dintre cele mai bune, mai triste și mai frumoase istorii citite de mine în ultimul timp. Este o carte despre abandon, foame, rușine, prietenie, iubire, artă și supraviețuire, dar mai ales despre felul în care un om se poate ridica din locul în care a fost aruncat fără milă. Este un roman care doare, dar și luminează; care apasă, dar și înalță; care vorbește despre răni, dar nu rămâne închis în ele. Pentru un debut, reușita este cu adevărat impresionantă. Puțini autori reușesc să intre în literatură cu atâta siguranță, cu atâta frumusețe a frazei și cu atâta forță de a construi o lume întreagă din memorie, sensibilitate și talent autentic. Iar Ila rămâne, după ultima pagină, nu doar un personaj, ci o prezență. Una dintre acele prezențe care nu pleacă ușor din mintea și din inima cititorului. Pe alocuri, m-am abținut să nu plâng…
„Sus e numele meu, Ila!” de Andreea Ionescu-Berechet este un roman de debut de o maturitate surprinzătoare, o ficțiune istorică densă și sensibilă, construită cu o remarcabilă siguranță narativă în jurul unui destin feminin frânt prea devreme de pierdere, abandon și excludere. Inspirat din viața pictoriței Constanța Stratulat, bunica autoarei, volumul depășește cu mult simpla recuperare ficțională a unei biografii și se transformă într-o poveste amplă despre memorie, suferință, artă și devenire. Este una dintre acele cărți rare în care filonul personal nu restrânge perspectiva, ci dimpotrivă, o adâncește, o face mai vie, mai adevărată și mai tulburătoare.
Romanul urmărește traseul Ilei, Ileana Iordăchescu, copilă trimisă la orfelinat de propria mamă, văduvă de ofițer după Primul Război Mondial, într-o lume în care aparențele, statutul și supraviețuirea socială ajung să cântărească mai mult decât tandrețea și protecția maternă. Gestul excluderii nu este doar un episod biografic dureros, ci rana originară a personajului, locul din care se ramifică toate nesiguranțele, toate foamele, toate dorurile ei. Faptul că ea este cea aleasă să fie „dată” dintre surori transformă durerea într-o formă aproape imposibil de alinat a întrebării: de ce eu? Și tocmai aici romanul își găsește una dintre cele mai mari forțe, în felul în care face din abandon nu doar o tragedie punctuală, ci o identitate afectivă care se lipește de sufletul Ilei și o însoțește până târziu.
Partea de început a cărții impresionează prin sobrietatea cu care este redată cruzimea orfelinatului. Nu există în aceste pagini nimic îndulcit, nimic cosmetizat, nimic menit să facă trauma mai ușor de privit. Orfelinatul nu este un simplu decor al suferinței, ci un mecanism rece de deformare interioară, un spațiu al foamei, al fricii, al umilinței, al disciplinei care strivește și al singurătății care împietrește. Ila nu este doar un copil lipsit de iubire, ci un copil care învață prea repede că lumea poate deveni ostilă fără explicații și că, uneori, nimeni nu vine să repare ceea ce a fost rupt. Tocmai de aceea compasiunea pe care o stârnește nu este una facilă, sentimentală, ci una adâncă, neliniștitoare. Suferința ei nu este zgomotoasă, ci persistentă, infiltrată în fiecare gest, în fiecare raportare la ceilalți, în fiecare încercare de a se apropia și de a se apăra în același timp.
Din această materie dureroasă se construiește treptat un bildungsroman de mare finețe. Devenirea Ilei nu este liniară și nici luminoasă în sens convențional, ci se face prin rupturi, prin răni, prin reveniri și prin acea muncă tăcută a sufletului care refuză totuși să se lase nimicit. Desenul, apoi pictura, devin pentru ea mai mult decât talent sau vocație: devin limbaj de supraviețuire, adăpost, formă de respirație. Într-o existență în care aproape totul i-a fost impus sau smuls, arta rămâne teritoriul în care Ila poate exista fără să ceară voie, fără să fie corectată, umilită sau alungată. Aceasta este una dintre cele mai frumoase idei ale romanului: faptul că salvarea nu vine spectaculos, nu vine din afară, nu vine printr-o minune morală, ci printr-o disciplină a sensibilității, prin capacitatea de a transforma durerea în vedere, iar vederea în creație.
De altfel, puțini autori aflați la debut reușesc să scrie cu atâta siguranță și cu atâta putere de evocare. Tocmai acest lucru impresionează constant în romanul Andreei Ionescu-Berechet: senzația că nu citești o primă încercare, ci o scriitură deja așezată, stăpână pe mijloacele ei, conștientă de ritm, de densitate, de construcția emoției și de felul în care un personaj trebuie lăsat să crească în ochii cititorului. Există aici o maturitate artistică rară, cu atât mai admirabilă cu cât nu se transformă niciodată în ostentație stilistică. Nimic nu pare forțat, nimic nu sună demonstrativ. Autoarea nu încearcă să impresioneze cu orice preț, ci lasă povestea să își desfășoare gravitatea, frumusețea și tristețea în propriul ei ritm.
Un alt mare merit al romanului este felul în care reconstituie perioada interbelică fără a cădea în capcana idealizării. Parfumul epocii există, fără îndoială, însă nu este unul edulcorat, decorativ sau nostalgic în mod simplificator. Lumea interbelică din această carte este tensionată, inegală, neliniștită, marcată de lipsuri, de constrângeri sociale, de frământări istorice și de răni colective care nu se văd mereu de la prima privire. În fundalul poveștii personale se simt schimbările de epocă, mișcările ideologice, fragilitățile unei societăți care își poartă eleganța la suprafață, dar ascunde dedesubt violență, prejudecăți și fisuri adânci. Tocmai această dimensiune istorică bine integrată dă romanului consistență și îl face să funcționeze nu doar ca poveste individuală, ci și ca tablou amplu al unei lumi în transformare.
Relațiile din roman sunt construite cu o atenție aparte. Relațiile de familie, relațiile de prietenie, relațiile de iubire nu apar niciodată schematic, ci cu toată imperfecțiunea lor omenească. Nimeni nu este redus la o singură trăsătură, nimeni nu este complet pur sau complet condamnabil, iar asta dă romanului o autenticitate emoțională specială. Prieteniile, mai ales, au o forță aparte, pentru că înlocuiesc uneori, măcar parțial, lipsa unei structuri afective stabile. Într-o lume în care Ila a fost lipsită prea devreme de siguranță, astfel de legături devin ancore fragile, dar esențiale. Ele nu vindecă total, dar țin sufletul la suprafață. Iar iubirea, atunci când apare, nu este triumfătoare, ci neliniștită, contradictorie, vulnerabilă, exact așa cum se naște într-un om care nu a fost învățat să creadă că poate fi ales și păstrat.
Recenzia acestei cărți nu poate ocoli frumusețea stilului. Andreea Ionescu-Berechet scrie cu o putere rară de a da viață și frumusețe chiar și celor mai banale locuri. În paginile sale, nimic nu rămâne inert. O cameră, o stradă, un copac, o mișcare, o lumină, o tăcere capătă relief, vibrație și sens. Autoarea reușește să dea suflet nu doar personajelor, ci și spațiilor, lucrurilor, gesturilor aproape neînsemnate. Există în scrisul ei o capacitate de animare a lumii care amintește de romanele clasice, de acele cărți în care descrierea nu era ornament, ci materie vie a narațiunii. Stilul descrierilor are ceva de o noblețe veche, de o răbdare a observației și de o frumusețe atent lucrată, de parcă ai citi un roman scris într-o epocă în care literatura încă își îngăduia să privească îndelung un drum, o fereastră, o grădină, o mare, până când toate acestea începeau să vorbească.
Și poate tocmai de aceea lectura are uneori senzația aceea stranie și frumoasă că vine dintr-un alt timp. Nu pentru că ar fi vetustă, ci pentru că are clasă, densitate și o eleganță a construcției pe care mulți scriitori contemporani încearcă să o atingă. Este genul de scriitură care nu se grăbește să livreze efecte, ci își permite să sedimenteze, să așeze, să încarce fiecare scenă cu o emoție care nu izbucnește imediat, dar rămâne multă vreme după. În acest sens, romanul Andreei Ionescu-Berechet are ceva din cărțile acelea care au pus bara foarte sus și care obligă, inevitabil, la comparații favorabile.
„Sus e numele meu, Ila!” este, de departe, una dintre cele mai bune, mai triste și mai frumoase istorii citite de mine în ultimul timp. Este o carte despre abandon, foame, rușine, prietenie, iubire, artă și supraviețuire, dar mai ales despre felul în care un om se poate ridica din locul în care a fost aruncat fără milă. Este un roman care doare, dar și luminează; care apasă, dar și înalță; care vorbește despre răni, dar nu rămâne închis în ele. Pentru un debut, reușita este cu adevărat impresionantă. Puțini autori reușesc să intre în literatură cu atâta siguranță, cu atâta frumusețe a frazei și cu atâta forță de a construi o lume întreagă din memorie, sensibilitate și talent autentic. Iar Ila rămâne, după ultima pagină, nu doar un personaj, ci o prezență. Una dintre acele prezențe care nu pleacă ușor din mintea și din inima cititorului. Pe alocuri, m-am abținut să nu plâng…
May 6, 2026
O să îi dau 5 stele acestei cărți-surpriză, pentru că vreau să contribui puțin la descoperirea ei de cât mai mulți cititori.
Am pus mâna pe ea în librărie absolut întâmplător și poate din această cauză mă simt oarecum îndatorată sa fiu un instrument al destinului. 🙂
Cartea m-a prins de la primele pagini și m-a ținut legată în povestea Ilei care este spusă într-un mod extrem de viu, de personal și intim și crează o atmosferă cinematică ce nu mă surprinde, ținând cont că autoarea este, în primul rând, scenaristă.
Ila este una din cele mai bine construite personaje feminine din literatura română pe care le-am citit. I-am simțit profund durerea și suferința și regăsirea de sine și renașterea. E vie, trăiește. Am crezut-o de la început, mai ales că dialogul ei interior construiește o lume foarte complexă și traduce dureros realitatea crudă prin mintea unui copil.
Pe lângă povestea în sine care este extrem de captivantă, cartea abundă de elemente vizuale minunate. Desenele Ilei cu amintirile cele mai dragi ale colegelor de orfelinat mi s-a părut un element extrem de frumos și emoționant.
Nu, nu este o carte perfectă și a doua parte, când Ila devine adultă, și-a mai pierdut din originalitate și s-a diluat puțin (poate datorită limbajului care a devenit chiar vulgar pe alocuri).
Mi s-a părut că scriitura s-a dus mai degrabă în Cella Serghi (mai ales că acțiunea se mută la Constanța și Balcic), cu dialogurile puțin cam prea expoziționale, dar cu o atmosferă ce a rămas plăcută și îmbietoare, datorită mării și datorită bogăției sufletești a familiei de turci la care locuiește Ila.
Nu m-a dezamăgit nici felul în care istoria mare s-a insinuat în poveste cu ajutorul personajelor. Avem un fundal al Primului Război Mondial și schimbările radicale care vin după în societate văzute prin ochii și acțiunile personajelor. Dihotomia dintre bine și rău e nuanțată - toate personajele au carne pe ele și sunt desenate cu tușe fine care evită caricatura.
Suntem toți un sac de oase care simțim foamea, însă avem capacitatea de a ne înălța în câmpia noastră interioară oricât de sus ne dorim.
Mulțumesc, Ila.
❤️
.
Am pus mâna pe ea în librărie absolut întâmplător și poate din această cauză mă simt oarecum îndatorată sa fiu un instrument al destinului. 🙂
Cartea m-a prins de la primele pagini și m-a ținut legată în povestea Ilei care este spusă într-un mod extrem de viu, de personal și intim și crează o atmosferă cinematică ce nu mă surprinde, ținând cont că autoarea este, în primul rând, scenaristă.
Ila este una din cele mai bine construite personaje feminine din literatura română pe care le-am citit. I-am simțit profund durerea și suferința și regăsirea de sine și renașterea. E vie, trăiește. Am crezut-o de la început, mai ales că dialogul ei interior construiește o lume foarte complexă și traduce dureros realitatea crudă prin mintea unui copil.
Pe lângă povestea în sine care este extrem de captivantă, cartea abundă de elemente vizuale minunate. Desenele Ilei cu amintirile cele mai dragi ale colegelor de orfelinat mi s-a părut un element extrem de frumos și emoționant.
Nu, nu este o carte perfectă și a doua parte, când Ila devine adultă, și-a mai pierdut din originalitate și s-a diluat puțin (poate datorită limbajului care a devenit chiar vulgar pe alocuri).
Mi s-a părut că scriitura s-a dus mai degrabă în Cella Serghi (mai ales că acțiunea se mută la Constanța și Balcic), cu dialogurile puțin cam prea expoziționale, dar cu o atmosferă ce a rămas plăcută și îmbietoare, datorită mării și datorită bogăției sufletești a familiei de turci la care locuiește Ila.
Nu m-a dezamăgit nici felul în care istoria mare s-a insinuat în poveste cu ajutorul personajelor. Avem un fundal al Primului Război Mondial și schimbările radicale care vin după în societate văzute prin ochii și acțiunile personajelor. Dihotomia dintre bine și rău e nuanțată - toate personajele au carne pe ele și sunt desenate cu tușe fine care evită caricatura.
Suntem toți un sac de oase care simțim foamea, însă avem capacitatea de a ne înălța în câmpia noastră interioară oricât de sus ne dorim.
Mulțumesc, Ila.
❤️
.
Read
February 26, 2026"Sus e numele meu, Ila!" a fost o citire scurtă, fluidă și ușoară, cu un început plin de compasiune față de protagonistă pentru abandonul prin care a trebuit să treacă. Cartea fiind inspirată de pictorița Constanța Stratulat și parcurgând viața Ilei, cu atât mai mult m-a ajutat să empatizez.
Este ceva greu de imaginat și mai dificil de trăit, să te confrunți cu moartea propriului tată și ulterior cu plecarea la orfelinat. Am apreciat că această carte a arătat adevărul crunt, că orfelinatul, în loc să fie o casă primitoare, fără sau cu cât mai puține traume, este mai degrabă un mediu ostil.
Parcursul Ilei ne poate reaminti că arta poate fi un mecanism principal de supraviețuire pentru noi la fel cum poate chiar această carte a devenit sau va deveni pentru cititori.
”Da, nu îmi stătea gândul decât la Agatha, vorbeam cu ea îmi aduceam aminte de ironiile ei, la asemenea ocazii era maestră...îmi e dor și într-un fel aștept să o văd, dar, în același timp, îmi spun că în mod întemeiat nu are cum să vină.”
Agatha este una dintre acele prezențe ferme și lucide din viața noastră, uneori chiar pragmatică, care poate înlocui golul din urma abandonului. Chiar dacă această prietenie nu este una ideală, Agatha este acea persoană care ne-a marcat viața și pe care o păstrăm ca și ancoră chiar și în lipsa acestei persoane.
Sunt recunoscător că am citit această carte.
Este ceva greu de imaginat și mai dificil de trăit, să te confrunți cu moartea propriului tată și ulterior cu plecarea la orfelinat. Am apreciat că această carte a arătat adevărul crunt, că orfelinatul, în loc să fie o casă primitoare, fără sau cu cât mai puține traume, este mai degrabă un mediu ostil.
Parcursul Ilei ne poate reaminti că arta poate fi un mecanism principal de supraviețuire pentru noi la fel cum poate chiar această carte a devenit sau va deveni pentru cititori.
”Da, nu îmi stătea gândul decât la Agatha, vorbeam cu ea îmi aduceam aminte de ironiile ei, la asemenea ocazii era maestră...îmi e dor și într-un fel aștept să o văd, dar, în același timp, îmi spun că în mod întemeiat nu are cum să vină.”
Agatha este una dintre acele prezențe ferme și lucide din viața noastră, uneori chiar pragmatică, care poate înlocui golul din urma abandonului. Chiar dacă această prietenie nu este una ideală, Agatha este acea persoană care ne-a marcat viața și pe care o păstrăm ca și ancoră chiar și în lipsa acestei persoane.
Sunt recunoscător că am citit această carte.
Displaying 1 - 5 of 5 reviews