Mi-era dor de Helen Grace, după ce în ianuarie am devorat 11 volume din serie. Am așteptat volumul 12 cu sufletul la gură și tare lungă a fost așteptarea, dar lucrurile s-au așezat frumos, căci am început anul cu ea și l-am încheiat tot cu ea. "Nu mă uita" a fost exact reîntâlnirea de care aveam nevoie: dură, tensionată, neliniștitoare și, paradoxal, reconfortantă. E genul de carte care îți amintește de ce te-ai atașat de un personaj încă de la început: nu pentru că e perfect, ci pentru că refuză să renunțe.
Arlidge păstrează rețeta care a consacrat seria: capitole scurte, ritm alert, presiune constantă și senzația că timpul se scurge mai repede decât paginile. Cazul adolescentei dispărute, orașul pe marginea prăpastiei și decizia lui Helen de a merge împotriva ordinelor construiesc un thriller care nu îți dă voie să respiri. Miza nu e doar rezolvarea misterului, ci lupta încăpățânată pentru adevăr într-un sistem obosit, corupt, cinic și aproape prăbușit. Iar Helen, așa cum o știm, rămâne singura care nu poate întoarce privirea și care luptă până la capăt, deși riscă dă piardă totul.
Ce mi-a plăcut cel mai mult este că, deși e al doisprezecelea volum, seria nu pare deloc uzată. Helen Grace e mai vulnerabilă, mai obosită, dar și mai hotărâtă. Nu e un erou clasic, ci unul care plătește scump fiecare alegere corectă. "Nu mă uita" nu reinventează roata, dar nici nu trebuie: e un roman solid, intens și emoțional, care demonstrează că această serie încă are multe de spus. Și abia aștept să văd asta în următoarele 2 volume. @treibooks, sper că le veți traduce curând! 👀
Dacă n-ați făcut încă cunoștință cu Helen Grace, chiar nu știu ce mai așteptați!