What do you think?
Rate this book
Haiganu #1
Fluviul Șoaptelor
Blestemul nu e nemurirea, ci lumea întreagă.
Într-o lume sfâșiată de războaie, credințe și superstiții, Haiganu, un zeu decăzut, este osândit să trăiască printre muritori. În mintea lui curge necontenit Fluviul Șoaptelor: un torent de rugăciuni, blesteme și gânduri străine, un zgomot fără sfârșit format din toate vocile lumii. De veacuri, Haiganu rătăcește continuu între ură și dorința de răzbunare și încearcă zadarnic să găsească liniștea într-o lume care nu tace niciodată. Când, însă, din adâncul acestui haos, o voce de copil îl strigă, blestemul devine chemare. Zourazi, un băiat cu sânge de vrăjitor, fuge din mâinile lui Dekibalos, un stăpân care adună copii nu pentru a-i salva, ci pentru a-i transforma în arme, în jertfe sau în monștri.
Pe urmele lor se dezlănțuie nu doar oameni și fiare, ci și monștri născuți din disperare, zei și magie interzisă. Lumea însăși pare să se strângă în jurul acestei întâlniri, ca și cum ar presimți că echilibrul fragil dintre divin și uman este pe cale să se frângă.
Fluviul Șoaptelor nu mai este doar un blestem. Devine o chemare.
Pășește în Fluviul Șoaptelor, cartea întâi a trilogiei Haiganu, un loc în care zeii nu sunt milostivi, iar copiii nu au timp să viseze pentru că învață prea devreme cum se moare.
„Zei uitați și pribegi, magi și vrăjitoare, pietre vii, grifoni care dețin toată înțelepciunea lumii, cei mărunți, un război și o oaste zombi de copii-orfani, un tărâm imaginar plin de magie… Marian Coman reușește să creeze un univers fantastic unic în literatura română. Cu trimiteri la miturile tracice, dar și la folclorul românesc, în care regăsim supereroi și personaje (mai ales cele negative) impecabil conturate, trilogia nu este doar o bijuterie a genului, dar și cărți minunat scrise, care conțin nu doar povești și perspective care se suprapun, într-o țesătură narativă complexă, dar și multă poezie și filozofie. Cele trei romane se adresează tuturor vârstelor și oferă cititorilor, dincolo de Poveste, o parabolă tulburătoare a lumii în care trăim.“ (Adina Popescu)
„Marian Coman are o apetență ieșită din comun de a construi universuri întregi care nu seamănă cu nimic altceva, care rup bariere, care reimaginează lumile cu care am putea fi familiarizați. O face și-n cărțile lui anterioare (vă amintesc doar de Omulețul din perete și alte povestiri fantastice și Ultima carte, piese dintr-un puzzle care va căpăta alte și alte interpretări odată ce vom avea acces la el integral), dar și în trilogia de față. Seria Haiganu, începută în benzile desenate HAC!, înconjurată deja de propria mitologie, întinsă pe aproape o decadă și jumătate, este, fără tăgadă, încă o demonstrație în acest sens. Pentru că, pe o fundație solidă, desprinsă din scrierile lui Creangă, Marian Coman topește mituri și folclor, rugăciuni, bocete și letopisețe, toarnă erudiție și livresc, țese multiple planuri, se joacă cu limitele (sub)genurilor, mută basmul în secolul XXI, aduce în prim-plan personaje în straie noi, vine cu ritmuri alerte și dileme mai vechi decât timpul, adaugă nuanțe peste nuanțe. Și-și creează astfel un univers cu totul și cu totul al său. Și, deși atipice în parcursul scriitorului, cele trei romane care pot fi încadrate, la rigoare, în subgenul grimdark fantasy, se supun aceluiași crez nestrămutat în puterea poveștilor de a ne salva. Și sunt literatură în adevăratul sens al cuvântului.“ (Eli Bădică, coordonatoarea imprintului n’autor)
Într-o lume sfâșiată de războaie, credințe și superstiții, Haiganu, un zeu decăzut, este osândit să trăiască printre muritori. În mintea lui curge necontenit Fluviul Șoaptelor: un torent de rugăciuni, blesteme și gânduri străine, un zgomot fără sfârșit format din toate vocile lumii. De veacuri, Haiganu rătăcește continuu între ură și dorința de răzbunare și încearcă zadarnic să găsească liniștea într-o lume care nu tace niciodată. Când, însă, din adâncul acestui haos, o voce de copil îl strigă, blestemul devine chemare. Zourazi, un băiat cu sânge de vrăjitor, fuge din mâinile lui Dekibalos, un stăpân care adună copii nu pentru a-i salva, ci pentru a-i transforma în arme, în jertfe sau în monștri.
Pe urmele lor se dezlănțuie nu doar oameni și fiare, ci și monștri născuți din disperare, zei și magie interzisă. Lumea însăși pare să se strângă în jurul acestei întâlniri, ca și cum ar presimți că echilibrul fragil dintre divin și uman este pe cale să se frângă.
Fluviul Șoaptelor nu mai este doar un blestem. Devine o chemare.
Pășește în Fluviul Șoaptelor, cartea întâi a trilogiei Haiganu, un loc în care zeii nu sunt milostivi, iar copiii nu au timp să viseze pentru că învață prea devreme cum se moare.
„Zei uitați și pribegi, magi și vrăjitoare, pietre vii, grifoni care dețin toată înțelepciunea lumii, cei mărunți, un război și o oaste zombi de copii-orfani, un tărâm imaginar plin de magie… Marian Coman reușește să creeze un univers fantastic unic în literatura română. Cu trimiteri la miturile tracice, dar și la folclorul românesc, în care regăsim supereroi și personaje (mai ales cele negative) impecabil conturate, trilogia nu este doar o bijuterie a genului, dar și cărți minunat scrise, care conțin nu doar povești și perspective care se suprapun, într-o țesătură narativă complexă, dar și multă poezie și filozofie. Cele trei romane se adresează tuturor vârstelor și oferă cititorilor, dincolo de Poveste, o parabolă tulburătoare a lumii în care trăim.“ (Adina Popescu)
„Marian Coman are o apetență ieșită din comun de a construi universuri întregi care nu seamănă cu nimic altceva, care rup bariere, care reimaginează lumile cu care am putea fi familiarizați. O face și-n cărțile lui anterioare (vă amintesc doar de Omulețul din perete și alte povestiri fantastice și Ultima carte, piese dintr-un puzzle care va căpăta alte și alte interpretări odată ce vom avea acces la el integral), dar și în trilogia de față. Seria Haiganu, începută în benzile desenate HAC!, înconjurată deja de propria mitologie, întinsă pe aproape o decadă și jumătate, este, fără tăgadă, încă o demonstrație în acest sens. Pentru că, pe o fundație solidă, desprinsă din scrierile lui Creangă, Marian Coman topește mituri și folclor, rugăciuni, bocete și letopisețe, toarnă erudiție și livresc, țese multiple planuri, se joacă cu limitele (sub)genurilor, mută basmul în secolul XXI, aduce în prim-plan personaje în straie noi, vine cu ritmuri alerte și dileme mai vechi decât timpul, adaugă nuanțe peste nuanțe. Și-și creează astfel un univers cu totul și cu totul al său. Și, deși atipice în parcursul scriitorului, cele trei romane care pot fi încadrate, la rigoare, în subgenul grimdark fantasy, se supun aceluiași crez nestrămutat în puterea poveștilor de a ne salva. Și sunt literatură în adevăratul sens al cuvântului.“ (Eli Bădică, coordonatoarea imprintului n’autor)
296 pages, Paperback
First published October 31, 2015
About the author
Marian Coman
71 books489 followersMarian Coman is a Romanian writer, comic book scriptwriter, and editor. He is the author of acclaimed novels and short story collections such as Fluviul Șoaptelor, Furia Oarbă, Tristețea Zeilor, Testamentul de ciocolată, Omulețul din perete, and Ultima carte. His work has received multiple national and international awards, has been translated into several languages, and featured in numerous anthologies.
He was editor-in-chief for various cultural and mainstream publications and wrote the scripts for some of the most enduring Romanian comic book series since 1989, including Harap Alb continuă and Tinerețe fără bătrânețe. He is a member of PEN Romania and the Science Fiction & Fantasy Writers Association (SFWA).
Since 2018, he has been leading the Armada imprint at Nemira Publishing House, dedicated to science fiction, fantasy, and thriller literature, as well as the company’s audiobook production. He currently lives in Bucharest, but his writing is deeply rooted in the memory of Mangalia, Iași, and Brăila, the cities where he first began to write and dream.
_____
Marian Coman este scriitor, scenarist de benzi desenate și editor. A publicat romane și volume de povestiri care au atras atenția publicului și a criticii deopotrivă, printre care Fluviul Șoaptelor, Furia Oarbă, Tristețea Zeilor, Testamentul de ciocolată, Omulețul din perete și Ultima carte . Lucrările sale au fost recompensate cu premii naționale și internaționale, iar textele i-au fost traduse în mai multe limbi și incluse în antologii prestigioase.
A fost redactor-șef în presa culturală și generalistă, a creat scenarii pentru cele mai longevive benzi desenate românești de după 1989 (Harap Alb continuă și Tinerețe fără bătrânețe) și este membru PEN România și al Science Fiction & Fantasy Writers Association (SFWA).
Din 2018, coordonează imprintul Armada al Editurii Nemira, dedicat literaturii SF, fantasy și thriller, precum și producția de audiobook-uri. Trăiește în București, dar poartă întotdeauna în el nostalgia Mangaliei, a Iașiului și a Brăilei, orașele unde a început să scrie și să viseze.
He was editor-in-chief for various cultural and mainstream publications and wrote the scripts for some of the most enduring Romanian comic book series since 1989, including Harap Alb continuă and Tinerețe fără bătrânețe. He is a member of PEN Romania and the Science Fiction & Fantasy Writers Association (SFWA).
Since 2018, he has been leading the Armada imprint at Nemira Publishing House, dedicated to science fiction, fantasy, and thriller literature, as well as the company’s audiobook production. He currently lives in Bucharest, but his writing is deeply rooted in the memory of Mangalia, Iași, and Brăila, the cities where he first began to write and dream.
_____
Marian Coman este scriitor, scenarist de benzi desenate și editor. A publicat romane și volume de povestiri care au atras atenția publicului și a criticii deopotrivă, printre care Fluviul Șoaptelor, Furia Oarbă, Tristețea Zeilor, Testamentul de ciocolată, Omulețul din perete și Ultima carte . Lucrările sale au fost recompensate cu premii naționale și internaționale, iar textele i-au fost traduse în mai multe limbi și incluse în antologii prestigioase.
A fost redactor-șef în presa culturală și generalistă, a creat scenarii pentru cele mai longevive benzi desenate românești de după 1989 (Harap Alb continuă și Tinerețe fără bătrânețe) și este membru PEN România și al Science Fiction & Fantasy Writers Association (SFWA).
Din 2018, coordonează imprintul Armada al Editurii Nemira, dedicat literaturii SF, fantasy și thriller, precum și producția de audiobook-uri. Trăiește în București, dar poartă întotdeauna în el nostalgia Mangaliei, a Iașiului și a Brăilei, orașele unde a început să scrie și să viseze.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 50 reviews
June 19, 2026
O incursiune în universul creat de Ion Creangă acum mai bine de o sută de ani, adaptat pentru cititorii secolului 21, cu zei căzuți pe Pământ, cu semizei, cu monștri desprinși din filmele de groază, cu copii moroi și canibali ce ascultă de un căpcăun feroce, cu vrăjitori și copii de vrăjitori. Groaznic de întunecat și de violent, pare mai mult un roman horror decât unul fantasy și vine ca o completare a universului creat în HAC, banda desenată, ajunsă deja la al nouăsprezecelea număr. Recenzia, aici: http://wp.me/pz4D9-2iV.
May 19, 2018
L.E. Desi si atunci mi-au placut mult stilul si scrisul si ideea povestii, imi sau seama acum ca nu aveam cum sa o inteleg prea bine fara sa fi citit si HAC! De data asta mi s-a parut si mai buna si abia astept sa citesc continuarea si, mai ales, sa fie publicat si volumul 3.
Review initial: 4*
Un amestec de fantasy si fantastic, cu vechi zei tracici si moroi, grifoni si un fel de zombies, foarte interesanta, insa si usor ciudata. Finalul a lasat povestea cam in aer..
Review initial: 4*
Un amestec de fantasy si fantastic, cu vechi zei tracici si moroi, grifoni si un fel de zombies, foarte interesanta, insa si usor ciudata. Finalul a lasat povestea cam in aer..
December 8, 2015
Îmi este imposibil să spun că am citit Fluviul șoaptelor. L-am parcurs, dacă vreți, literă după literă, cu ochii; l-am visat, personaj după personaj, cu inima; și l-am însoțit, peisaj după peisaj, cu gândul. Atât de mult mi-a plăcut încât, dacă ar fi fost un fel de mâncare, l-aș fi mărunțit în bucățele mici-mici-mici, cât firimiturile de turtă dulce de mici, pentru a putea mânca din el fără oprire.
Am apreciat nu numai calitatea scriiturii lui Marian Coman - concisă, subtilă, uneori chiar lirică, dar lipsită de stridențele stilistice ale poeziei-, ci și universul de basm cu puternice accente horror pe care l-a creat autorul.
De asmenea, ilustrațiile realizate de Andrei Moldovan sunt excelente și, împreună cu editarea impecabilă, contribuie la o experiență de lectură memorabilă.
Am apreciat nu numai calitatea scriiturii lui Marian Coman - concisă, subtilă, uneori chiar lirică, dar lipsită de stridențele stilistice ale poeziei-, ci și universul de basm cu puternice accente horror pe care l-a creat autorul.
De asmenea, ilustrațiile realizate de Andrei Moldovan sunt excelente și, împreună cu editarea impecabilă, contribuie la o experiență de lectură memorabilă.
June 4, 2026
Copil fiind în vacanță la bunici citeam ce îmi pica în mână. Avea bunica o carte plină cu povești românești. Cu Feți Frumoși, Ilene Cosânzene și zmei cu buzdugane. Le citeam și reciteam. Povestea lui Harap-Alb era în top. Iar Ochilă… eiiii, personajul Ochilă era magic. Nu știu de ce dar Ochilă m-a fascinat toată copilăria. Și după vreo 20 de ani, (timp în care sinceră să fiu l-am cam uitat pe Ochilă) am aflat de proiectul Harap Alb Continuă. Și surpriza cea mai mare am găsit-o în paginile revistei… Fluviul Șoaptelor… Haiganu… Ochilă! Povestea lui Marian Coman e magică. Iar vestea că Fluviul Șoaptelor va deveni o carte m-a bucurat. A trecut ceva vreme de când am citit ultima oară pe nerăsuflate o carte. Și a apărut ”Haiganu Fluviul Șoaptelor”! Mai, mai ca îmi venea să mă bag sub pătură cu o lanternă și cartea. Pe Marian Coman îl vad undeva aproape de JRR Tolkien. El poate să creeze o mitologie a unei lumi fantastice pe tărâmurile românești. Nu vreau sa ”spoilăresc” nimic, dar vă îndemn să citiți cartea, să vă amintiți de copilărie, să intrați într-o lume fantastică, să vă bucurați de magie.
October 10, 2021
Zei, capcauni, magie, zombie si animale fantastice, plus actiune intunecata si sangeroasa? Da, te rog!
Mi-au placut foarte mult si ilustratiile - completeaza de minune scenele si momentele importante.
Mi-au placut foarte mult si ilustratiile - completeaza de minune scenele si momentele importante.
December 1, 2015
Cel mai bun roman fantasy romanesc de la Legendele Tarii lui Vam (de Vladimir Colin) incoace. N-a fost chiar o surpriza pentru mine, stiam ce poate autorul, dar ma bucur tare mult ca nu m-a dezamagit :)
(pentru curiosi, eu cred ca Pentagrama e CEL mai bun roman fantasy romanesc)
Aidoma lui Colin, si Marian Coman isi inventeaza propria mitologie, plina de personaje vii, de carne si sange. Altfel decat Colin, Marian Coman stie ca va mai publica si volumul doi, trei, patru, cinci... infinit din saga lui Haiganu, asa ca nu isi pune frau cuvintelor si nici nu raspunde tuturor intrebarilor. Asta e bine, pentru ca vreau sa mai citesc povesti cu Haiganu, si rau, pentru ca volumul asta e cumva ca o jumatate de ospat.
Si pentru ca i-am dat deja cinci stele, ca sa fie clar ca e o carte de citit, iata si lista nemultumirilor mele :)
- redactorul cartii trebuia sa mai dea o tura. Inca sunt mici scapari de gramatica, repetitii inutile (nu poetice...) si termeni moderni in context arhaic.
- s-a cam exagerat cu descrierile geografice, insertii care ingreuneaza lectura. Povestea statea in picioare si fara ele.
- buna ideea cu proverbele-ganduri filtrate de Haiganu din fluviul soaptelor, dar cumva prea putin folosita. Fiecare din ele ar putea fi o schita de sine statatoare, care sa ingrase pamantul cartii. Loc pentru fan fiction?
(pentru curiosi, eu cred ca Pentagrama e CEL mai bun roman fantasy romanesc)
Aidoma lui Colin, si Marian Coman isi inventeaza propria mitologie, plina de personaje vii, de carne si sange. Altfel decat Colin, Marian Coman stie ca va mai publica si volumul doi, trei, patru, cinci... infinit din saga lui Haiganu, asa ca nu isi pune frau cuvintelor si nici nu raspunde tuturor intrebarilor. Asta e bine, pentru ca vreau sa mai citesc povesti cu Haiganu, si rau, pentru ca volumul asta e cumva ca o jumatate de ospat.
Si pentru ca i-am dat deja cinci stele, ca sa fie clar ca e o carte de citit, iata si lista nemultumirilor mele :)
- redactorul cartii trebuia sa mai dea o tura. Inca sunt mici scapari de gramatica, repetitii inutile (nu poetice...) si termeni moderni in context arhaic.
- s-a cam exagerat cu descrierile geografice, insertii care ingreuneaza lectura. Povestea statea in picioare si fara ele.
- buna ideea cu proverbele-ganduri filtrate de Haiganu din fluviul soaptelor, dar cumva prea putin folosita. Fiecare din ele ar putea fi o schita de sine statatoare, care sa ingrase pamantul cartii. Loc pentru fan fiction?
March 11, 2024
De puține ori am simțit în viața asta că citesc o carte mult prea târziu, iar acesta a fost una dintre acele dăți. Mă simt vinovată că nu l-am cunoscut pe Haiganu mai repede, dar sunt recunoscătoare că l-am cunoscut acum.
~
Fluviul șoaptelor este primul volum din trilogia Haiganu și este inspirată de povestea lui Harap-Alb. Pentru cei care cunosc seria de benzi desenate HAC, această informație nu este una nouă.
Totuși, eu nu le-am citit la vremea lor ( nici nu știam de existența lor pe vremea aia), dar acum am în plan să o fac fiindcă povestea asta a fost exact ce trebuie!
~
Ca personaj principal îl avem pe Haiganu, acest Ochilă al lui Creangă care a fost blestemat să trăiască între muritori și să nu aibă liniște niciodată.
Acesta aude în continuu toate gândurile muritorilor iar vacarmul creat, care-l împiedică de cele mai multe ori din a se odihni, poartă numele de Fluviul șoaptelor.
~
În acest Fluviu al șoaptelor, Haiganu remarcă un gând aparte, al unui băiețel numit Zourazi cu care reușește să creeze o legătură.
Copilul este un sclav maltratat care trăiește la curtea lui Dechibalos alături de mulți alți copii. După ce creează legătura cu Haiganu, copilul reușește să-și împărtășească povestea iar această poveste este suficientă că să-l liniștească pe zeu și să-l facă să adoarmă.
~
Acțiunea începe când Zourazi evadează alături de doi prieteni de la curtea lui Dechibalos și află că deține anumite puteri. Aceștia trec prin mai multe aventuri și încercări împreună, ajungând în final să se maturizeze prematur și să încerce să schimbe lumea alături de Haiganu.
~
Am iubit fiecare detaliu în parte, fiecare trimitere la Harap-Alb.
Am iubit și faptul că l-am întâlnit pe Moroianu, Spânul nostru detestat.
Mi-a plăcut și puterea de a vedea trecutul și viitorul pe care Haiganu și copilul ajung să o împărtășească... mi-a plăcut tot!
~
Tot îmi vine să zic când mă gândesc la Fluviul șoaptelor "Nu se mai fac domnule cărți ca pe vremea aia!" și poate, aș cam avea dreptate. Ceva atât de frumos, de autohton, atât de aproape de sufletul nostru, nu cred că poți să mai găsești. Nu-i om care să nu fi citit Harap-Alb și care să nu-l fi îndrăgit măcar puțin.
~
Cartea totuși prezintă niște elemente originale cu mai multe creaturi interesante, preferatele mele fiind chiar copii zombificați înspăimântător. Și știu cum sună asta pentru un om care nu cunoaște puterea creației lui Marian Coman. Dar, credeți-mă pe cuvânt când zic că autorul ăsta are niște personaje foarte interesante în mintea sa și iubesc de fiecare dată când pot să admir câte unul care reușește să iasă afară și să ajungă pe hârtie.
Recomand cartea asta cu tot dragul și aștept o reeditare a primelor volume când apare al treilea. ( Sper eu, în curând)
~
Fluviul șoaptelor este primul volum din trilogia Haiganu și este inspirată de povestea lui Harap-Alb. Pentru cei care cunosc seria de benzi desenate HAC, această informație nu este una nouă.
Totuși, eu nu le-am citit la vremea lor ( nici nu știam de existența lor pe vremea aia), dar acum am în plan să o fac fiindcă povestea asta a fost exact ce trebuie!
~
Ca personaj principal îl avem pe Haiganu, acest Ochilă al lui Creangă care a fost blestemat să trăiască între muritori și să nu aibă liniște niciodată.
Acesta aude în continuu toate gândurile muritorilor iar vacarmul creat, care-l împiedică de cele mai multe ori din a se odihni, poartă numele de Fluviul șoaptelor.
~
În acest Fluviu al șoaptelor, Haiganu remarcă un gând aparte, al unui băiețel numit Zourazi cu care reușește să creeze o legătură.
Copilul este un sclav maltratat care trăiește la curtea lui Dechibalos alături de mulți alți copii. După ce creează legătura cu Haiganu, copilul reușește să-și împărtășească povestea iar această poveste este suficientă că să-l liniștească pe zeu și să-l facă să adoarmă.
~
Acțiunea începe când Zourazi evadează alături de doi prieteni de la curtea lui Dechibalos și află că deține anumite puteri. Aceștia trec prin mai multe aventuri și încercări împreună, ajungând în final să se maturizeze prematur și să încerce să schimbe lumea alături de Haiganu.
~
Am iubit fiecare detaliu în parte, fiecare trimitere la Harap-Alb.
Am iubit și faptul că l-am întâlnit pe Moroianu, Spânul nostru detestat.
Mi-a plăcut și puterea de a vedea trecutul și viitorul pe care Haiganu și copilul ajung să o împărtășească... mi-a plăcut tot!
~
Tot îmi vine să zic când mă gândesc la Fluviul șoaptelor "Nu se mai fac domnule cărți ca pe vremea aia!" și poate, aș cam avea dreptate. Ceva atât de frumos, de autohton, atât de aproape de sufletul nostru, nu cred că poți să mai găsești. Nu-i om care să nu fi citit Harap-Alb și care să nu-l fi îndrăgit măcar puțin.
~
Cartea totuși prezintă niște elemente originale cu mai multe creaturi interesante, preferatele mele fiind chiar copii zombificați înspăimântător. Și știu cum sună asta pentru un om care nu cunoaște puterea creației lui Marian Coman. Dar, credeți-mă pe cuvânt când zic că autorul ăsta are niște personaje foarte interesante în mintea sa și iubesc de fiecare dată când pot să admir câte unul care reușește să iasă afară și să ajungă pe hârtie.
Recomand cartea asta cu tot dragul și aștept o reeditare a primelor volume când apare al treilea. ( Sper eu, în curând)
October 20, 2017
Vreau volumul doi... ieri! Revin cu o recenzie după ce îmi adun gândurile, dar între timp, citiți cartea, e mult prea faină, în special finalul!
LE: Ceea ce mi-a plăcut la acest prim volum al seriei dedicate Zeului Căzut este faptul că e mai mult decât un început de serie, e mai mult decât o expozițiune lungă, cum am tot citit în ultimul timp. E o carte care își spune propria poveste, dar, în același timp, promite noi aventuri, noi răsturnări de situație. Te face să vrei mai mult, chiar dacă, privind în urmă, ai primit deja destule: personaje pe care n-ai cum să nu le iubești, imaginație cât curpinde (cea mai interesantă idee a fost, de departe, modul în care Preoții interacționau cu Ghilmax), o poveste plină de turnuri neașteptate (Pleistoros și intrigile lui, în special dezvăluirea din final, care m-a lăsat cu gura căscată) și o lume fascinantă în care să te pierzi într-o asemenea măsură încât să nu mai vrei să o părăsești. Și tocmai de aceea vreau mai mult.
Recenzia completă aici -> [link]
LE: Ceea ce mi-a plăcut la acest prim volum al seriei dedicate Zeului Căzut este faptul că e mai mult decât un început de serie, e mai mult decât o expozițiune lungă, cum am tot citit în ultimul timp. E o carte care își spune propria poveste, dar, în același timp, promite noi aventuri, noi răsturnări de situație. Te face să vrei mai mult, chiar dacă, privind în urmă, ai primit deja destule: personaje pe care n-ai cum să nu le iubești, imaginație cât curpinde (cea mai interesantă idee a fost, de departe, modul în care Preoții interacționau cu Ghilmax), o poveste plină de turnuri neașteptate (Pleistoros și intrigile lui, în special dezvăluirea din final, care m-a lăsat cu gura căscată) și o lume fascinantă în care să te pierzi într-o asemenea măsură încât să nu mai vrei să o părăsești. Și tocmai de aceea vreau mai mult.
Recenzia completă aici -> [link]
December 18, 2020
Mi-a placut foarte mult mai ales ca nu a fost de loc ce ma asteptam.
Cel mai mult imi place premisa si faptul ca nu este universul uneori naiv din basme. Imi place cum e scris.
Intr-adevar m-as fi bucurat de mai mult "worldbuilding". Pentru cineva care nu a mai citit proza romaneasca din liceu ma bucur sa vad ca exista astfel de carti.
Cel mai mult imi place premisa si faptul ca nu este universul uneori naiv din basme. Imi place cum e scris.
Intr-adevar m-as fi bucurat de mai mult "worldbuilding". Pentru cineva care nu a mai citit proza romaneasca din liceu ma bucur sa vad ca exista astfel de carti.
February 23, 2016
Am terminat de citit și „Fluviul Șoaptelor”, iată cîteva opinii la final de drum.
Înainte de a începe o recenzie propriu-zisă, cred că ar trebui discutat, măcar succint, un aspect poate mai puțin cunoscut. Este mai ușor să scrii o poveste fantastică inspirată, de pildă, din folclorul nordic, din cel central-european, cel asiatic sau cel din Orientul Mijlociu; acolo există o bogată tradiție literară în acest sens care coboară bine de tot în trecut, ai limbi cu stadii de evoluție bine atestate, ai un imaginar bogat și coerent, ai fire epice și arhetipuri. Tolkien de pildă, a putut să coboare suficient de mult în folclorul anglo-saxon, în cel celtic și în cel nordic - scandinav și finlandez pentru a extrage elementele esențiale, „cărămizile” din care și-a construit o întreagă serie de mituri, limbi și arhetipuri. Eddele Nordice, poemele epice gen Beowulf, Cîntecul Nibelungilor, Kalevala și altele au oferit vîna necesară construirii unor lumi fictive bogate, plauzibile, unitare.
Cu totul și cu totul altfel se pune problema cînd vine vorba de construirea unui roman fantasy de extracție românească - sau, să-i spunem, „carpato-danubiano-pontică”. Poporul român, deși are un folclor bogat, acesta este de o factură preponderent orală; motivele și poveștile sînt scurte, vizează mai degrabă chestiuni episodice, meditații asupra vieții, asupra naturii sau istorii romanțate; lipsesc cu totul construcțiile epice de mare anvergură, ceea ce reprezintă un real handicap. Un și mai mare handicap - și aici putem blama fără nicio problemă istoria - noi nu avem niciun text scris în limba română înaintea Scrisorii lui Neacșu, cum nu avem pînă în secolul XIX, un gen „literar” propriu-zis; doar povestiri bisericești, povestiri traduse din alte culturi (Alexandria, Sindipa, etc), respectiv binecunoscutele cronici. Nu avem așadar nimic comparabil cu Eddele, cu Beowulf, cu Shah-Nameh sau cu 1001 de nopți. Că ne place sau nu, sîntem o cultură minoră, destul de săracă.
Să revenim așadar la cartea pe care o discutăm. Pentru a completa aceste goluri autorul recurge la un amestec între mitologia românească premodernă și cea traco-dacică. Deși fără îndoială între cele două există dependențe și clare legături, acestea au fost estompate, modificate de perioadele de romanizare, respectiv de slavizare ortodoxă și combinația brută și nediluată a celor două nu are cum să iasă fericit; un cititor avizat va fi zgîriat la ureche de alăturarea unor nume gen Zourazi sau Dekibalos cu nume precum Moroianu, pentru că în mod evident primele două aparțin unei alte lumi decît cel de-al treilea. E o dilemă pe care autorii români vor trebui să o rezolve; spunt „autori”, pentru că de aceleași „păcate” suferă și romanul „Drumul spre Vozia”, al părintelui Mihai Andrei - Aldea.
Soluția care ar fi putut face rezolva această chestiune ar fi fost apelul la „substratul” limbii romîne, la cele 300 și ceva de cuvinte - poate și mai multe - de sorginte traco-dacică, la studiile etnografice și la uzitarea atentă a unor elemente și motive cu origini antice din folclorul românesc. Fără îndoială că un astfel de demers necesită multă erudiție și răbdare-n documentare și în mod cert mult, mult timp consumat din partea autorului prin biblioteci; evident, o astfel de abordare ar fi dus și la o îngreunare a lucrării - care ar fi putut îndepărta pe unii din cititorii doritori de aventuri facile - dar universul rezultat ar fi avut o cu totul altă profunzime și impactul asupra cititorului ar fi fost cu totul și cu totul altul.
În fine, dacă trecem peste aceste aspecte și peste caracterul uneori sacadat al acțiunii, rămînem cu un roman reușit, bine scris, ușor de asimilat de către o largă categorie de cititori; într-un cuvînt un succes, motiv pentru care cred că autorul merită felicitat.
Înainte de a începe o recenzie propriu-zisă, cred că ar trebui discutat, măcar succint, un aspect poate mai puțin cunoscut. Este mai ușor să scrii o poveste fantastică inspirată, de pildă, din folclorul nordic, din cel central-european, cel asiatic sau cel din Orientul Mijlociu; acolo există o bogată tradiție literară în acest sens care coboară bine de tot în trecut, ai limbi cu stadii de evoluție bine atestate, ai un imaginar bogat și coerent, ai fire epice și arhetipuri. Tolkien de pildă, a putut să coboare suficient de mult în folclorul anglo-saxon, în cel celtic și în cel nordic - scandinav și finlandez pentru a extrage elementele esențiale, „cărămizile” din care și-a construit o întreagă serie de mituri, limbi și arhetipuri. Eddele Nordice, poemele epice gen Beowulf, Cîntecul Nibelungilor, Kalevala și altele au oferit vîna necesară construirii unor lumi fictive bogate, plauzibile, unitare.
Cu totul și cu totul altfel se pune problema cînd vine vorba de construirea unui roman fantasy de extracție românească - sau, să-i spunem, „carpato-danubiano-pontică”. Poporul român, deși are un folclor bogat, acesta este de o factură preponderent orală; motivele și poveștile sînt scurte, vizează mai degrabă chestiuni episodice, meditații asupra vieții, asupra naturii sau istorii romanțate; lipsesc cu totul construcțiile epice de mare anvergură, ceea ce reprezintă un real handicap. Un și mai mare handicap - și aici putem blama fără nicio problemă istoria - noi nu avem niciun text scris în limba română înaintea Scrisorii lui Neacșu, cum nu avem pînă în secolul XIX, un gen „literar” propriu-zis; doar povestiri bisericești, povestiri traduse din alte culturi (Alexandria, Sindipa, etc), respectiv binecunoscutele cronici. Nu avem așadar nimic comparabil cu Eddele, cu Beowulf, cu Shah-Nameh sau cu 1001 de nopți. Că ne place sau nu, sîntem o cultură minoră, destul de săracă.
Să revenim așadar la cartea pe care o discutăm. Pentru a completa aceste goluri autorul recurge la un amestec între mitologia românească premodernă și cea traco-dacică. Deși fără îndoială între cele două există dependențe și clare legături, acestea au fost estompate, modificate de perioadele de romanizare, respectiv de slavizare ortodoxă și combinația brută și nediluată a celor două nu are cum să iasă fericit; un cititor avizat va fi zgîriat la ureche de alăturarea unor nume gen Zourazi sau Dekibalos cu nume precum Moroianu, pentru că în mod evident primele două aparțin unei alte lumi decît cel de-al treilea. E o dilemă pe care autorii români vor trebui să o rezolve; spunt „autori”, pentru că de aceleași „păcate” suferă și romanul „Drumul spre Vozia”, al părintelui Mihai Andrei - Aldea.
Soluția care ar fi putut face rezolva această chestiune ar fi fost apelul la „substratul” limbii romîne, la cele 300 și ceva de cuvinte - poate și mai multe - de sorginte traco-dacică, la studiile etnografice și la uzitarea atentă a unor elemente și motive cu origini antice din folclorul românesc. Fără îndoială că un astfel de demers necesită multă erudiție și răbdare-n documentare și în mod cert mult, mult timp consumat din partea autorului prin biblioteci; evident, o astfel de abordare ar fi dus și la o îngreunare a lucrării - care ar fi putut îndepărta pe unii din cititorii doritori de aventuri facile - dar universul rezultat ar fi avut o cu totul altă profunzime și impactul asupra cititorului ar fi fost cu totul și cu totul altul.
În fine, dacă trecem peste aceste aspecte și peste caracterul uneori sacadat al acțiunii, rămînem cu un roman reușit, bine scris, ușor de asimilat de către o largă categorie de cititori; într-un cuvînt un succes, motiv pentru care cred că autorul merită felicitat.
July 27, 2026
Dintr-un motiv pe care nu-l înțeleg, Goodreads mi-a șters textul scris way back when, în 2017, când am citit prima dată „Fluviul șoaptelor”, dar asta-mi dă ocazia să spun din nou cât mi-a plăcut această carte. Mi-a plăcut chiar mai mult decât prima dată, poate și pentru că acum am putut observa mai bine straturile de lore și conexiunile dintre personaje.
Marian Coman construiește în „Fluviul șoaptelor” un univers fantastic familiar și straniu în același timp, inspirat din imaginarul autohton, dar suficient de original încât să-și creeze propria identitate. În centrul poveștii se află Zourazi, un copil care evadează din ghearele lui Dekibalos, conducătorul unei armate de orfani și unul dintre cei mai înfricoșători antagoniști pe care i-am întâlnit în fantasy-ul românesc. În același timp, Haiganu, zeul osândit și exilat printre muritori, îi aude vocea în nesfârșitul „fluviu al șoaptelor”, unde se împletesc gândurile și rugăciunile lumii.
Lumea lui Marian Coman este brutală și neliniștitoare, cu o iarnă ce pare nesfârșită și păduri ce ascund secrete. Plutește senzația că totul se îndreaptă către o catastrofă inevitabilă. E un grimdark cu imagini înfricoșătoare și creaturi de coșmar, dar atmosfera nu este apăsătoare în mod gratuit. Am avut mereu sentimentul că asist la nașterea unei legende.
Personajele au fost poate și mai interesante la a doua lectură. Mă fascinează Haiganu, acest zeu care disprețuiește oamenii pentru cruzimea și micimea lor, dar care ajunge, fără să vrea, să se implice în destinul lor. Sub cinismul său se ascund însă oboseala - cauzată de conexiunea aceasta permanentă cu vocile lumii - și singurătatea, o singurătate de care nu poate să scape, indiferent de ce face. Nu-i ușor să fii zeu osândit, să te apese toate grijile lumii, să-i vezi josnicia și răutatea. Zourazi este un protagonist excelent tocmai pentru că rămâne, în esență, un copil. Am mai zis și în trecut, Marian are talentul de a crea personaje-copii credibile, ceva ce nu mulți autori pot face. În timp ce lumea uită că Zourazi are doar nouă ani, noi, cititorii, suntem în capul lui și nu avem cum să uităm, ceea ce face parcursul lui Zourazi cu atât mai tragic. Dar nu vreau să anticipez, citiți seria. Mi-a plăcut mult relația surprinzătoare dintre el și Haiganu.
Sunt fascinante și personajele secundare. Păi este una dintre surprizele plăcute ale romanului, prin modul în care trauma și inocența coexistă în ea. Iar Dekibalos... ah, l-am urât, e un antagonist memorabil, genul acela de monstru pe care iubești să-l urăști, carismatic și convingător, un „lider de cult” care-și construiește propria mitologie. Brrrr... prea familiar la recitire.
Stilul lui Marian Coman este foarte cinematografic. Mi-a plăcut din nou modul în care construiește lumea. În această reeditare, fiecare capitol e deschis de fragmente de cronică sau scrisori, ceea ce adaugă profunzime și senzația aia că citești doar o mică parte dintr-o istorie mult mai mare. E faină tematica, despre felul în care se nasc religiile și profețiile și manipularea maselor. Sigur că avem și traumă, mai ales trauma copilăriei, o temă despre care lui Marian îi place mult să scrie. În fundal există permanent întrebarea dacă destinul poate fi schimbat sau dacă toate personajele sunt deja prinse într-un viitor inevitabil.
La recitire am apreciat și mai mult amploarea poveștii. Prima dată am fost absorbită de aventură și de misterele lumii. Acum m-au impresionat mai ales personajele și felul în care Marian Coman construiește mitologia pas cu pas. Am observat detalii pe care le uitasem și am urmărit mai îndeaproape cum fire narative aparent minore capătă importanță pe parcurs. Este genul de fantasy care răsplătește recitirea, pentru că universul său este mai bogat decât pare la prima vedere.
Marian Coman construiește în „Fluviul șoaptelor” un univers fantastic familiar și straniu în același timp, inspirat din imaginarul autohton, dar suficient de original încât să-și creeze propria identitate. În centrul poveștii se află Zourazi, un copil care evadează din ghearele lui Dekibalos, conducătorul unei armate de orfani și unul dintre cei mai înfricoșători antagoniști pe care i-am întâlnit în fantasy-ul românesc. În același timp, Haiganu, zeul osândit și exilat printre muritori, îi aude vocea în nesfârșitul „fluviu al șoaptelor”, unde se împletesc gândurile și rugăciunile lumii.
Lumea lui Marian Coman este brutală și neliniștitoare, cu o iarnă ce pare nesfârșită și păduri ce ascund secrete. Plutește senzația că totul se îndreaptă către o catastrofă inevitabilă. E un grimdark cu imagini înfricoșătoare și creaturi de coșmar, dar atmosfera nu este apăsătoare în mod gratuit. Am avut mereu sentimentul că asist la nașterea unei legende.
Personajele au fost poate și mai interesante la a doua lectură. Mă fascinează Haiganu, acest zeu care disprețuiește oamenii pentru cruzimea și micimea lor, dar care ajunge, fără să vrea, să se implice în destinul lor. Sub cinismul său se ascund însă oboseala - cauzată de conexiunea aceasta permanentă cu vocile lumii - și singurătatea, o singurătate de care nu poate să scape, indiferent de ce face. Nu-i ușor să fii zeu osândit, să te apese toate grijile lumii, să-i vezi josnicia și răutatea. Zourazi este un protagonist excelent tocmai pentru că rămâne, în esență, un copil. Am mai zis și în trecut, Marian are talentul de a crea personaje-copii credibile, ceva ce nu mulți autori pot face. În timp ce lumea uită că Zourazi are doar nouă ani, noi, cititorii, suntem în capul lui și nu avem cum să uităm, ceea ce face parcursul lui Zourazi cu atât mai tragic. Dar nu vreau să anticipez, citiți seria. Mi-a plăcut mult relația surprinzătoare dintre el și Haiganu.
Sunt fascinante și personajele secundare. Păi este una dintre surprizele plăcute ale romanului, prin modul în care trauma și inocența coexistă în ea. Iar Dekibalos... ah, l-am urât, e un antagonist memorabil, genul acela de monstru pe care iubești să-l urăști, carismatic și convingător, un „lider de cult” care-și construiește propria mitologie. Brrrr... prea familiar la recitire.
Stilul lui Marian Coman este foarte cinematografic. Mi-a plăcut din nou modul în care construiește lumea. În această reeditare, fiecare capitol e deschis de fragmente de cronică sau scrisori, ceea ce adaugă profunzime și senzația aia că citești doar o mică parte dintr-o istorie mult mai mare. E faină tematica, despre felul în care se nasc religiile și profețiile și manipularea maselor. Sigur că avem și traumă, mai ales trauma copilăriei, o temă despre care lui Marian îi place mult să scrie. În fundal există permanent întrebarea dacă destinul poate fi schimbat sau dacă toate personajele sunt deja prinse într-un viitor inevitabil.
La recitire am apreciat și mai mult amploarea poveștii. Prima dată am fost absorbită de aventură și de misterele lumii. Acum m-au impresionat mai ales personajele și felul în care Marian Coman construiește mitologia pas cu pas. Am observat detalii pe care le uitasem și am urmărit mai îndeaproape cum fire narative aparent minore capătă importanță pe parcurs. Este genul de fantasy care răsplătește recitirea, pentru că universul său este mai bogat decât pare la prima vedere.
January 18, 2024
Se ia unul dintre cele mai cunoscute și îndrăgite basme românești, se deșiră până la schelet, apoi se toarce pe un fus de dark-fantasy, mitic și horror, cu un strop de elemente romantice.
Ce găsiți în roman?
✨️O lume complexă și sângeroasă, părăsită de zei în aparență, din care nu lipsesc totuși vrajitorii, piticii, grifonii și moroii;
✨️O societate grotească a oamenilor parția sau total depravați;
✨️Un amestec de mitologie traco-dacă (Bendis, Gebeleizis etc.) și folclorul popular (Sfânta Duminică, Împăratul-Roșu, Spânul);
✨️O acțiune dinamică cu momemte de tensiune și răsturnări de situație;
✨️Un limbaj plastic, care traduce pănă și sonoritățile în imagini, iar cuvintele capătă culori (albe, verzi, roșii, negre etc.);
✨️Un adăpost pentru copiii orfani, care ajung să fie preschimbați într-o armată de moroi;
✨️Un zeu cu un singur ochi, condamnat la exil printre oameni;
✨️Clasa intelectuală reprezentată de preoți de o moralitate îndoielnocă;
✨️Ilustrații sugestive, minuțios construite, pentru fiecare capitol în parte.
Astfel, ,,Povestea lui Harap-Alb", de Ion Creangă, suferă o transformare surprinzătoare, aproape alchimică, care te va ține cu sufletul la gură până la ultimele pagini din epilog și-ți va planta sămânța curiozității pentru ceea ce ar putea urma;
Dacă ești un iubitor al seriei ,,Harry Potter" sau un fan al animeului ,,Attack on Titan", romanul este o alegere perfectă pentru următoarea lectură.
Ce găsiți în roman?
✨️O lume complexă și sângeroasă, părăsită de zei în aparență, din care nu lipsesc totuși vrajitorii, piticii, grifonii și moroii;
✨️O societate grotească a oamenilor parția sau total depravați;
✨️Un amestec de mitologie traco-dacă (Bendis, Gebeleizis etc.) și folclorul popular (Sfânta Duminică, Împăratul-Roșu, Spânul);
✨️O acțiune dinamică cu momemte de tensiune și răsturnări de situație;
✨️Un limbaj plastic, care traduce pănă și sonoritățile în imagini, iar cuvintele capătă culori (albe, verzi, roșii, negre etc.);
✨️Un adăpost pentru copiii orfani, care ajung să fie preschimbați într-o armată de moroi;
✨️Un zeu cu un singur ochi, condamnat la exil printre oameni;
✨️Clasa intelectuală reprezentată de preoți de o moralitate îndoielnocă;
✨️Ilustrații sugestive, minuțios construite, pentru fiecare capitol în parte.
Astfel, ,,Povestea lui Harap-Alb", de Ion Creangă, suferă o transformare surprinzătoare, aproape alchimică, care te va ține cu sufletul la gură până la ultimele pagini din epilog și-ți va planta sămânța curiozității pentru ceea ce ar putea urma;
Dacă ești un iubitor al seriei ,,Harry Potter" sau un fan al animeului ,,Attack on Titan", romanul este o alegere perfectă pentru următoarea lectură.
November 28, 2015
Haiganu este un roman care te tine cu sufletul la gura. A meritat din ce in ce mai mult cu fiecare pagina si am fost din ce in ce mai dezamagita cand am realizat ca raman fara pagini de dat.
August 11, 2022
Originală, interesantă, captivantă. Nu e chiar de cinci stele, dar... merită fiecare leu.
August 8, 2022
Când am aflat de autorul Marian Coman am cumpărat instant ,,Haiganu. Fluviul șoaptelor'' și continuarea ,,Haiganu. Furia oarbă''.
Acest prim volum din serie m-a făcut să strig alături de alții: ,,când apare volumul 3?''.
Nu mă așteptam să-mi placă atât de mult această carte. Nota 10!
Acest prim volum din serie m-a făcut să strig alături de alții: ,,când apare volumul 3?''.
Nu mă așteptam să-mi placă atât de mult această carte. Nota 10!
December 15, 2015
For the English version, please follow the link to my blog: http://wrongspelling.com/?p=2483
De multa vreme imi doresc sa citesc o carte fantasy scrisa de un autor roman, insa nu orice fel de carte ci una care sa aiba la baza sau care sa foloseasca elemente din povestirile si/sau istoria romanilor. Cu Haiganu, dorinta mea a devenit realitate.
Demult, parca acum o suta de ani, in copilarie, citeam despre Harap Alb si aventurile lui in gradina ursului, pe urmele cerbului cu pielea stralucind de pietre pretioase, si cum a scapat el impreuna cu tovarasii sai din casa de arama infierbintata a Imparatului Rosu. Din dorinta de a nu scapa nici o referinta, inainte de a patrunde pe tarimurile fantastice ale lui Haiganu, m-am apucat sa citesc din nou povestea lui Harap Alb. Si bine am facut.
Haiganu este unul dintre Cei Mari, un zeu cu un singur ochi, pedepsit sa strabata lumea in lung si-n lat, torturat de vocile amestecate ca un suvoi nestavilit pe care il aude fara incetare. Mindru si hotarit sa aiba cit mai putin de-a face cu rasa oamenilor, Haiganu isi petrece lungii ani ai vietii sale ascunzindu-se de acestia, dorindu-si cu inflacarare sa poata opri torentul de voci care nu-i dau pace. Pina cind, intr-o zi, aude o voce diferita de toate celelalte, vocea lui Zourazi, copilul prin ale carui vene curge singe de vrajitor, si dintr-o data viata lui capata un sens.
Asa incepe aventura care avea sa-l duca pe Zourazi departe de ghearele stapinului sau, crudul Dekibalos, sa o intilneasca pe Nedelia, cunoscatoare a tainelor plantelor si a leacurilor tamaduitoare, si apoi pe micuta Pai si regatul celor marunti. O lume fantastica in care Armata Orfanilor, torturata si stapinita de catre Dekibalos, lupta pentru nemilosul lor stapin care a facut un tirg infiorator cu “mortaciunea” de Moroianu, in care grifoni zburatori sint mai mult decit un mijloc de transport, iar tainele vrajitorilor care stapinesc lumea nu mai sint atit de secrete pe cit se credea. O lume insingerata, cruda, flaminda si doritoare de schimbare, in care personaje din povestea lui Harap Alb stralucesc ca pietrele fermecate din orasul celor marunti.
Ce mi-a atras atentia de la inceput a fost abilitatea lui Haiganu de a auzi vocile oamenilor si felul in care a putut comunica in sfirsit cu unul dintre ei, Zourazi, copilul cu singe de vrajitor. Prima oara cind am citit ceva asemanator a fost anul acesta cind o prietena mi-a recomandat seria fantasy “The Farseer Trilogy” scrisa de autoarea americana Robin Hobb. In aceasta poveste, personajul principal putea sa comunice cu animalele fara insa a folosi cuvinte. Un alt element asemanator este faptul ca in urma unor razboaie, prizonierii din cartea autoarei americane erau apoi redati rudelor insa nu mai erau cei dinainte ci doar niste papusi din carne si oase care ucideau fara discriminare pe toti cei care le ieseau in cale. Daca ati citit vreodata “The Farseer Trilogy” si v-a placut, va recomand Haiganu din toata inima. Haiganu este un roman excelent, primul dintr-o trilogie (inca un lucru in comun cu The Farseer Trilogy), o combinatie perfecta de horror si fantasy cu accente romanesti. Un alt detaliu pe care l-am remarcat a fost numele personajelor – Zourazi, Pai, Dekibalos, Moroianu, Ziraxes, toate cu rezonanta romaneasca.
Nu numai povestea insa si cartea in sine este o absoluta incintare pentru ochi, de la coperta si pina la arta grafica de la inceputul capitolelor. Cumva imi aduce aminte de cartile de basme pe care le citeam in copilarie si asta ma face sa o indragesc si mai mult. Singurul lucru de care sint nemultumita este ca va trebui sa astept un an pina ce va aparea al doilea volum, ceea ce pentru cineva caruia i-a placut atit de mult prima carte nu este tocmai usor.
De multa vreme imi doresc sa citesc o carte fantasy scrisa de un autor roman, insa nu orice fel de carte ci una care sa aiba la baza sau care sa foloseasca elemente din povestirile si/sau istoria romanilor. Cu Haiganu, dorinta mea a devenit realitate.
Demult, parca acum o suta de ani, in copilarie, citeam despre Harap Alb si aventurile lui in gradina ursului, pe urmele cerbului cu pielea stralucind de pietre pretioase, si cum a scapat el impreuna cu tovarasii sai din casa de arama infierbintata a Imparatului Rosu. Din dorinta de a nu scapa nici o referinta, inainte de a patrunde pe tarimurile fantastice ale lui Haiganu, m-am apucat sa citesc din nou povestea lui Harap Alb. Si bine am facut.
Haiganu este unul dintre Cei Mari, un zeu cu un singur ochi, pedepsit sa strabata lumea in lung si-n lat, torturat de vocile amestecate ca un suvoi nestavilit pe care il aude fara incetare. Mindru si hotarit sa aiba cit mai putin de-a face cu rasa oamenilor, Haiganu isi petrece lungii ani ai vietii sale ascunzindu-se de acestia, dorindu-si cu inflacarare sa poata opri torentul de voci care nu-i dau pace. Pina cind, intr-o zi, aude o voce diferita de toate celelalte, vocea lui Zourazi, copilul prin ale carui vene curge singe de vrajitor, si dintr-o data viata lui capata un sens.
Asa incepe aventura care avea sa-l duca pe Zourazi departe de ghearele stapinului sau, crudul Dekibalos, sa o intilneasca pe Nedelia, cunoscatoare a tainelor plantelor si a leacurilor tamaduitoare, si apoi pe micuta Pai si regatul celor marunti. O lume fantastica in care Armata Orfanilor, torturata si stapinita de catre Dekibalos, lupta pentru nemilosul lor stapin care a facut un tirg infiorator cu “mortaciunea” de Moroianu, in care grifoni zburatori sint mai mult decit un mijloc de transport, iar tainele vrajitorilor care stapinesc lumea nu mai sint atit de secrete pe cit se credea. O lume insingerata, cruda, flaminda si doritoare de schimbare, in care personaje din povestea lui Harap Alb stralucesc ca pietrele fermecate din orasul celor marunti.
Ce mi-a atras atentia de la inceput a fost abilitatea lui Haiganu de a auzi vocile oamenilor si felul in care a putut comunica in sfirsit cu unul dintre ei, Zourazi, copilul cu singe de vrajitor. Prima oara cind am citit ceva asemanator a fost anul acesta cind o prietena mi-a recomandat seria fantasy “The Farseer Trilogy” scrisa de autoarea americana Robin Hobb. In aceasta poveste, personajul principal putea sa comunice cu animalele fara insa a folosi cuvinte. Un alt element asemanator este faptul ca in urma unor razboaie, prizonierii din cartea autoarei americane erau apoi redati rudelor insa nu mai erau cei dinainte ci doar niste papusi din carne si oase care ucideau fara discriminare pe toti cei care le ieseau in cale. Daca ati citit vreodata “The Farseer Trilogy” si v-a placut, va recomand Haiganu din toata inima. Haiganu este un roman excelent, primul dintr-o trilogie (inca un lucru in comun cu The Farseer Trilogy), o combinatie perfecta de horror si fantasy cu accente romanesti. Un alt detaliu pe care l-am remarcat a fost numele personajelor – Zourazi, Pai, Dekibalos, Moroianu, Ziraxes, toate cu rezonanta romaneasca.
Nu numai povestea insa si cartea in sine este o absoluta incintare pentru ochi, de la coperta si pina la arta grafica de la inceputul capitolelor. Cumva imi aduce aminte de cartile de basme pe care le citeam in copilarie si asta ma face sa o indragesc si mai mult. Singurul lucru de care sint nemultumita este ca va trebui sa astept un an pina ce va aparea al doilea volum, ceea ce pentru cineva caruia i-a placut atit de mult prima carte nu este tocmai usor.
December 9, 2015
Mi-a placut foarte mult Haiganu lui Marian Coman. Un fantasy autohton, cum recunosc ca nu am mai citit pana acum. Mi-a placut creionarea personajelor, de care este chiar imposibil sa nu te atasezi si sa nu traiesti alaturi de ele toate aventurile prin care trec, mi-a placut imaginatia de care a dat dovada, chiar daca uneori bate spre horror - stil cu care nu sunt foarte prietena, dar pe care l-am indragit de asta data. De asemenea, mi s-a parut foarte utila si ingenioasa harta din interiorul cartii, care m-a ajutat sa ma orientez si sa inteleg mult mai bine actiunea.
Astept cu nerabdare volumul doi, volumul trei si, de ce nu, si prima ecranizare. Merita!
Astept cu nerabdare volumul doi, volumul trei si, de ce nu, si prima ecranizare. Merita!
June 21, 2017
Banuiesc ca se cheama fantasy. Din punctul meu de vedere e un basm. Cu actiunea la inceputurile unei alte lumi, dar cu placinte neaose si cu obiceiuri de sateni adevarati. Si cu zei si vrajitori ambitiosi si rai. Cam ca oamenii de azi. O lectura usoara, placuta, dar deloc vesela. Stilul inglobeaza, pe aici - pe acolo diverse influente. Dar asta e un lucru bun. Recomandat copiilor intre 12 si 120 de ani. Ca sa ofteze frumos. Asta ca sa nu mai spun ca ilustratiile lui Andrei Moldovan sunt atat de graitoare...
January 8, 2016
Din partea mea Haiganu. Fluviul Șoaptelor primește 2 stele din 5 pentru faptul că acțiunea a fost haotică, nu am reușit să îndrăgesc vreun personaj, iar finalul mi s-a părut ambiguu. În schimb, mi-a plăcut atmosfera din carte și metamorfozările lui Zourazi.
Recenzia o găsiți pe blog: http://elenascrie.blogspot.ro/2016/01...
Recenzia o găsiți pe blog: http://elenascrie.blogspot.ro/2016/01...
This entire review has been hidden because of spoilers.
November 12, 2018
Cred că asta e una din cele mai frustrante cărți pe care le-am citit în ultima perioadă de timp. Pentru că tot am impresia că sunt niște idei foarte faine în cartea asta, dar nu le pot aprecia pentru că îmi lipsește contextul pentru ele.
Știam că acțiunea din roman se petrece în același univers cu cel din banda desenată Harap Alb Continuă, HAC pe scurt, dar pe una din coperți scria că evenimentele din roman se petrec cu ceva timp înainte de cele din revistă. Și m-am gândit că e ok, că nu trebuie să citesc revista pentru a înțelege ce se petrece în carte. M-am înșelat destul de mult. Cartea asta mi se pare scrisă cu ideea că cititorul e deja familiar cu lumea din HAC, și nu oferă prea multe explicații despre lume sau personaje, pur și simplu începe și apoi apar tot felul de personaje și cred că sunt vreo trei fire narative principale în cartea asta, iar la un moment dat totul devine extrem de greu de urmărit.
Îi avem pe Zourazi și Haiganu, apoi e Dekibalos împreună cu Moroianu care creează o armată de copii pe jumătate morți, și mai e o întregă chestie cu un consiliu și niște magi, dar deja în punctul ăla cartea m-a pierdut. Cel mai enervant aici mi s-a părut faptul că deși apar toate firele astea narative, până la final nu se leagă mai deloc unele cu altele. Adică, da, consecințele îi afectează pe toți, dar nu am putut înțelege de ce era nevoie de atâtea fire narative diferite, fiecare desfășurându-se în propria bulă, ca să îi zic așa.
Iar cu toate poveștile astea separate, nu am putut vedea vreun plot general care să privească toate persoajele. E un ceva hint la final, dar pentru mine nu a fost suficient. Practic, am citit cartea asta, dar dacă m-ar întreba cineva despre ce e vorba în ea, nu prea aș ști ce să îi spun.
Un alt lucru care nu mi-a plăcut la cartea asta a fost stilul în care e scrisă. E prea fragmentată, poate tocmai pentru că sunt atâtea fire narative care nu se întâlnesc unele cu altele. Nici faptul că sunt aruncați foarte mulți termeni și nume nu ajută, devine tot mai greu de urmărit ce se petrece.
De faptul că e o povestea întunecată nu o să mai zic prea multe, că pe mine nu mă mai deranjează genul de cărți care sunt așa, atât timp cât povestea și personajele sunt interesante. Și dacă tot am ajuns la personaje, nu mi s-au părut prea bine dezvoltate. Ironic, cel mai "viu" personaj mi s-a părut a fi Moroianu, dacă ați citit carte știți de ce. Restul... nu mi-a putut păsa de ei pentru că nu mi s-au părut a fi bine construiți, li se putea întâmpla absolut orice și nu mi-ar fi păsat de ei.
Poate că dacă aș fi citit revista HAC și aș fi fost familiarizată cu universul ăsta, cartea asta mi-ar fi plăcut mai mult. Pe de altă parte, nu prea îmi place ideea că ar fi trebuit să fac "teme" pentru a îmi plăcea romanul ăsta. Nu știu, mi-ar fi plăcut ca această carte să stea pe propriile picioare. În același timp, poate că de fapt cartea asta are ca țintă publicul revistei, iar eu pur și simplu nu sunt printre ei. Mi-e ciudat să scriu recenzia asta, într-un fel, mai ales că nu sunt convinsă că vreau să citesc revista, benzile desenate nu mai sunt demult ceva ce m-ar atrage. Dar vom vedea.
Dar nu aș recomanda cartea cuiva care nu a citit revista HAC.
Știam că acțiunea din roman se petrece în același univers cu cel din banda desenată Harap Alb Continuă, HAC pe scurt, dar pe una din coperți scria că evenimentele din roman se petrec cu ceva timp înainte de cele din revistă. Și m-am gândit că e ok, că nu trebuie să citesc revista pentru a înțelege ce se petrece în carte. M-am înșelat destul de mult. Cartea asta mi se pare scrisă cu ideea că cititorul e deja familiar cu lumea din HAC, și nu oferă prea multe explicații despre lume sau personaje, pur și simplu începe și apoi apar tot felul de personaje și cred că sunt vreo trei fire narative principale în cartea asta, iar la un moment dat totul devine extrem de greu de urmărit.
Îi avem pe Zourazi și Haiganu, apoi e Dekibalos împreună cu Moroianu care creează o armată de copii pe jumătate morți, și mai e o întregă chestie cu un consiliu și niște magi, dar deja în punctul ăla cartea m-a pierdut. Cel mai enervant aici mi s-a părut faptul că deși apar toate firele astea narative, până la final nu se leagă mai deloc unele cu altele. Adică, da, consecințele îi afectează pe toți, dar nu am putut înțelege de ce era nevoie de atâtea fire narative diferite, fiecare desfășurându-se în propria bulă, ca să îi zic așa.
Iar cu toate poveștile astea separate, nu am putut vedea vreun plot general care să privească toate persoajele. E un ceva hint la final, dar pentru mine nu a fost suficient. Practic, am citit cartea asta, dar dacă m-ar întreba cineva despre ce e vorba în ea, nu prea aș ști ce să îi spun.
Un alt lucru care nu mi-a plăcut la cartea asta a fost stilul în care e scrisă. E prea fragmentată, poate tocmai pentru că sunt atâtea fire narative care nu se întâlnesc unele cu altele. Nici faptul că sunt aruncați foarte mulți termeni și nume nu ajută, devine tot mai greu de urmărit ce se petrece.
De faptul că e o povestea întunecată nu o să mai zic prea multe, că pe mine nu mă mai deranjează genul de cărți care sunt așa, atât timp cât povestea și personajele sunt interesante. Și dacă tot am ajuns la personaje, nu mi s-au părut prea bine dezvoltate. Ironic, cel mai "viu" personaj mi s-a părut a fi Moroianu, dacă ați citit carte știți de ce. Restul... nu mi-a putut păsa de ei pentru că nu mi s-au părut a fi bine construiți, li se putea întâmpla absolut orice și nu mi-ar fi păsat de ei.
Poate că dacă aș fi citit revista HAC și aș fi fost familiarizată cu universul ăsta, cartea asta mi-ar fi plăcut mai mult. Pe de altă parte, nu prea îmi place ideea că ar fi trebuit să fac "teme" pentru a îmi plăcea romanul ăsta. Nu știu, mi-ar fi plăcut ca această carte să stea pe propriile picioare. În același timp, poate că de fapt cartea asta are ca țintă publicul revistei, iar eu pur și simplu nu sunt printre ei. Mi-e ciudat să scriu recenzia asta, într-un fel, mai ales că nu sunt convinsă că vreau să citesc revista, benzile desenate nu mai sunt demult ceva ce m-ar atrage. Dar vom vedea.
Dar nu aș recomanda cartea cuiva care nu a citit revista HAC.
July 27, 2021
Impresiile mele despre această carte le găsiți aici: https://www.lutyk.ro/2021/07/haiganu-...
February 4, 2022
Cu greu reușesc să mă atașez de cărți scrise în română, poate din cauza cărților stufose din școală ce am fost obligată să citesc și al limbajului arhaic adesea întâlnit în mare majoritate din ele. Dar Marian Coman reușește să-mi mențină atenția într-un mod în care de mult speram să întâlnesc în literatura română.
Lumea creată în paginile acestui roman, alături cu cea din benzile HAC, e atât de detaliată și totuși condensată. Nu a fost un roman foarte lung, la cele 253 de pagini ale sale. Dar sunt așa multe detalii legate de această lume fantastică și relațille dintre personaje, îmbinate cu măiestrie, încât am avut nevoie de încă o lectură că să fiu sigură că nu am ratat nimic.
Văd foarte multe elemete de fantezie prezente și în alte scrieri contemporane, precum cele ale lui George Martin, și poate și ceva din Tolkien. Numele ultimului capitol "dincolo și dincoace" m-a făcut să zâmbesc. Nu știu dacă a fost intenția autorului de a face referință la "there and back again", dar mie una așa mi-a părut. Să nu mai spun de referința la cerbul din povestea originală a lui Creangă.
În același timp, atmosfera evocată în unele pasaje par rupte dintr-o poveste horror. Au un efect dur, dar se potrivesc, mai ales cu stilul autorului și mai ales în cadrul subiectului pe care îl descriu în acele pasaje.
În orice caz, elementele de fantezie luate direct din mitologia românească, au fost o încântare. De la moroi și căpcăuni la zei și magi, filtrate cumva printr-o sită de intrigi politice, pot spune că am găsit exact ce căutam din fantezia literară românească.
Finalul ne lasă în suspans, și a fost și motivul principal pentru care am decis să recitesc întreagă carte înainte de a începe volumul doi.
Lumea creată în paginile acestui roman, alături cu cea din benzile HAC, e atât de detaliată și totuși condensată. Nu a fost un roman foarte lung, la cele 253 de pagini ale sale. Dar sunt așa multe detalii legate de această lume fantastică și relațille dintre personaje, îmbinate cu măiestrie, încât am avut nevoie de încă o lectură că să fiu sigură că nu am ratat nimic.
Văd foarte multe elemete de fantezie prezente și în alte scrieri contemporane, precum cele ale lui George Martin, și poate și ceva din Tolkien. Numele ultimului capitol "dincolo și dincoace" m-a făcut să zâmbesc. Nu știu dacă a fost intenția autorului de a face referință la "there and back again", dar mie una așa mi-a părut. Să nu mai spun de referința la cerbul din povestea originală a lui Creangă.
În același timp, atmosfera evocată în unele pasaje par rupte dintr-o poveste horror. Au un efect dur, dar se potrivesc, mai ales cu stilul autorului și mai ales în cadrul subiectului pe care îl descriu în acele pasaje.
În orice caz, elementele de fantezie luate direct din mitologia românească, au fost o încântare. De la moroi și căpcăuni la zei și magi, filtrate cumva printr-o sită de intrigi politice, pot spune că am găsit exact ce căutam din fantezia literară românească.
Finalul ne lasă în suspans, și a fost și motivul principal pentru care am decis să recitesc întreagă carte înainte de a începe volumul doi.
December 5, 2023
Cu greu reușesc să mă atașez de cărți scrise în română, poate din cauza cărților stufose din școală ce am fost obligată să citesc și al limbajului arhaic adesea întâlnit în mare majoritate din ele. Dar Marian Coman reușește să-mi mențină atenția într-un mod în care de mult sperăm să întâlnesc în literatură română.
Lumea creată în paginile acestui roman, alături cu cea din benzile HAC, e atât de detaliată și totuși condensată. Nu a fost un roman foarte lung, la cele 253 de pagini ale sale. Dar sunt așa multe detalii legate de această lume fantastică și relatille dintre personaje, îmbinate cu măiestrie, încât am avut nevoie de încă o lectură că să fiu sigură că nu am ratat nimic.
Văd foarte multe elemete de fantezie prezente și în alte scrieri contemporane, precum cele ale lui George Martin, și poate și ceva din Tolkien. Numele ultimului capitol "dincolo și dincoace" m-a făcut să zâmbesc. Nu știu dacă a fost intenția autorului sau nu de a face referință la "there and back again", dar mie una așa mi-a părut. Să nu mai spun de referință la cerbul din povestea originală a lui Creangă.
În același timp, atmosfera evocată în unele pasaje par rupte dintr-o poveste horror. Au un efect dur, dar se potrivesc, mai ales cu stilul autorului și mai ales în cadrul subiectului pe care îl descrie în acele pasaje.
În orice caz, elementele de fantezie luate direct din mitologia românească, au fost o încântare. De la moroi și căpcăuni la zei și magi, filtrate cumva printr-o sită de intrigi politice, pot spune că am găsit exact ce căutăm din fantezia literară românească.
Finalul ne lasă în suspans, și a fost și motivul principal pentru care am decis să recitesc întreagă carte înainte de a începe volumul doi.
Lumea creată în paginile acestui roman, alături cu cea din benzile HAC, e atât de detaliată și totuși condensată. Nu a fost un roman foarte lung, la cele 253 de pagini ale sale. Dar sunt așa multe detalii legate de această lume fantastică și relatille dintre personaje, îmbinate cu măiestrie, încât am avut nevoie de încă o lectură că să fiu sigură că nu am ratat nimic.
Văd foarte multe elemete de fantezie prezente și în alte scrieri contemporane, precum cele ale lui George Martin, și poate și ceva din Tolkien. Numele ultimului capitol "dincolo și dincoace" m-a făcut să zâmbesc. Nu știu dacă a fost intenția autorului sau nu de a face referință la "there and back again", dar mie una așa mi-a părut. Să nu mai spun de referință la cerbul din povestea originală a lui Creangă.
În același timp, atmosfera evocată în unele pasaje par rupte dintr-o poveste horror. Au un efect dur, dar se potrivesc, mai ales cu stilul autorului și mai ales în cadrul subiectului pe care îl descrie în acele pasaje.
În orice caz, elementele de fantezie luate direct din mitologia românească, au fost o încântare. De la moroi și căpcăuni la zei și magi, filtrate cumva printr-o sită de intrigi politice, pot spune că am găsit exact ce căutăm din fantezia literară românească.
Finalul ne lasă în suspans, și a fost și motivul principal pentru care am decis să recitesc întreagă carte înainte de a începe volumul doi.
December 29, 2015
Cândva, într-un timp imemorial, într-o lume împărțită în două de teama unui vrăjitor malefic, acest zeu pe nume Haiganu colindă pământul, în căutarea unei modalități de a se întoarce înapoi la Cei Mari. Osândit de Pleistoros, zeul războiului, să rătăcească printre muritori, cu rugăciunile acestora invadându-i neîncetat mintea asemeni vuietului unui fluviu învolburat, Haiganu duce o existență ascetică. Acest lucru se schimbă, însă, în momentul în care culege din fluviul șoaptelor vocea caldă a unui băiețel pe nume Zourazi, captiv în orfelinatul crudului Dekibalos. Împreună cu Dida și Titilă, Zourazi evadează din orfelinatul-închisoare, iar lui Haiganu nu-i rămâne de ales decât să-și părăsească asceza și să-i salveze de furia gerului năsprasnic și a stăpânului lor. Așa încep aventurile lui Zourazi și ale lui Haiganu, pe care, aflăm de-a lungul cărții, îi leagă mult mai multe lucruri decât ne-am fi imaginat.
July 13, 2017
Basm cult, fantasy autohton, mitologie și Ion Creangă. Cu al său Harap-Alb. Cam asta reprezintă Haiganu. Fluviul șoaptelor, primul volum al unei ambițioase trilogii românești, în ale cărei pagini cititorul este invitat (sau mai bine spus, luat direct pe sus, purtat pe spatele unui grifon ori poate a unei păsări albe, deasupra vastelor întinderi) să pătrundă într-o lume fantastică populată de ființe și creaturi dintre cele mai uimitoare, într-un impresionant tărâm în care luptele dintre bine și rău se poartă la cel mai înalt nivel. Și ce mai lupte se duc pe acest tărâm ! Lupte înfricoșătoare, ce depășesc cu mult limita supranaturalului, în care trupurile sunt sfârtecate, sufletele schingiuite își pierd noblețea și inocența, ghearele sfășie adânc carnea de pe trupuri, iar morții revin la viață, lăsând în urma lor sânge și teroare, cadavre și furie.
Recenzia completa, aici: http://twistinmysobriety-alexa.blogsp...
Recenzia completa, aici: http://twistinmysobriety-alexa.blogsp...
December 8, 2015
O foarte reușită şi fidelă (prea fidelă?) transpunere în roman a seriei de benzi desenate Harap Alb. Într-un fel aş fi dorit poate ca ficţiunea clasică din Haiganu să fie complementară benzii desenate, şi nu superpozabilă ei din punct de vedere tonal şi structural (cam ceea ce face Alan Moore în Watchmen, carte în care imaginea şi ficţiunea scrisă se completează la perfecţie). În rest voi face aceeaşi avertizare pe care am făcut-o şi la Agluofobia lui Favius Ardelean: Haiganu va fi gustat de cei cărora le plac horror-ul şi macabrul (gândiţi-vă la o combinaţie între Cărţile însângerate ale lui Clive Barker şi seria Turnul întunect a lui Stephen King, plus un puternic parfum de Lasă-mă să intru de John Ajvide Lindqvist).
June 19, 2026
Fluviul Soaptelor este prima carte din seria Haiganu, o trilogie fantasy puternic inspirata din folclorul romanesc.
Povestea il urmareste pe Haiganu, un zeu blestemat sa umble printre muritori si sa auda mereu eponimul fluviu al soaptelor, unde curg gandurile si rugile tuturor oamenilor. Singurul capabil sa aduca putina liniste in acest sir neincetat de cuvinte este Zourazi, un orfan, copil de vrajitor salvat de Haiganu. Cei doi calatoresc impreuna o mare parte din roman incercand sa i se opuna lui Dekibalos, un mic baron local pe cat de nemilos si imoral pe atat de ambitios care viseaza sa subjuge continentul.
Cartea curge foarte repede si nu are densitatea altor serii fantasy. Capitolele sunt scurte, episodice, cu multe intamplari curgand intre ele si prezentate pe scurt, fara mari detalii. Pe de o parte mi-as dori mai multe detalii si ca autorul sa zaboveasca mai mult asupra evenimentelor din carte, pe de alta parte povestea functioneaza foarte bine asa cum a fost scrisa.
Nu cunosteam seria Haiganu inainte de a o gasi mentionata in cautarile mele pentru Bookfest 2026, dar dupa ce am terminat Fluviul Soaptelor am devenit un fan. Nu este o carte care sa reinventeze genul, dar este o poveste bine spusa, bine scrise, cu o mitologie interesanta si ecourile unei istorii vaste in spate. Si mai presus de asta, mi se pare remarcabila simpla publicare a unei trilogii grimdark intr-o colectie prestigioasa a unei edituri importante din Romania. Sper sincer ca seria sa aiba cat mai mult succes si sa in viitor sa vedem mai multe edituri mari mizand pe carti SF/Fantasy scrise de autori romani.
Povestea il urmareste pe Haiganu, un zeu blestemat sa umble printre muritori si sa auda mereu eponimul fluviu al soaptelor, unde curg gandurile si rugile tuturor oamenilor. Singurul capabil sa aduca putina liniste in acest sir neincetat de cuvinte este Zourazi, un orfan, copil de vrajitor salvat de Haiganu. Cei doi calatoresc impreuna o mare parte din roman incercand sa i se opuna lui Dekibalos, un mic baron local pe cat de nemilos si imoral pe atat de ambitios care viseaza sa subjuge continentul.
Cartea curge foarte repede si nu are densitatea altor serii fantasy. Capitolele sunt scurte, episodice, cu multe intamplari curgand intre ele si prezentate pe scurt, fara mari detalii. Pe de o parte mi-as dori mai multe detalii si ca autorul sa zaboveasca mai mult asupra evenimentelor din carte, pe de alta parte povestea functioneaza foarte bine asa cum a fost scrisa.
Nu cunosteam seria Haiganu inainte de a o gasi mentionata in cautarile mele pentru Bookfest 2026, dar dupa ce am terminat Fluviul Soaptelor am devenit un fan. Nu este o carte care sa reinventeze genul, dar este o poveste bine spusa, bine scrise, cu o mitologie interesanta si ecourile unei istorii vaste in spate. Si mai presus de asta, mi se pare remarcabila simpla publicare a unei trilogii grimdark intr-o colectie prestigioasa a unei edituri importante din Romania. Sper sincer ca seria sa aiba cat mai mult succes si sa in viitor sa vedem mai multe edituri mari mizand pe carti SF/Fantasy scrise de autori romani.
June 25, 2026
Am vazut cartea pe un site si mi-a trezit interesul simplu fapt ca este scrisa de un roman si ca genul este fantasy, altceva nu stiam, nici despre autor, nici despre universul HAC!.
Desfasurarea actiunii este destul de interesanta si pot spune ca m-a facut sa-mi pastrez interesul pana la final.
Ideea ca planurile narative sa fie evidentiate prin numele personajului inainte ca acestea sa inceapa mi s-a parut foarte interesant si de ajutor pentru a nu ma face confunz, in unele carti de tipul acesta unde planul narativ se schimba fara sa fie nimic anuntat, cel putin pentru mine, este ciudat si ma face sa ma simt de parca am ratat ceva sau nu am fost atent ce citesc.
Uneori "textele extrase" de la inceputul fiecarui capitol pareau ca nu au foarte mare legatura cu povestea, dar mai tarziu in carte totul se schimba.
Foarte placut sa vezi personaje care provin din "Folclorul Romanesc".
Super utile ilustratiile de la inceputul fiecarui capitol.
Desfasurarea actiunii este destul de interesanta si pot spune ca m-a facut sa-mi pastrez interesul pana la final.
Ideea ca planurile narative sa fie evidentiate prin numele personajului inainte ca acestea sa inceapa mi s-a parut foarte interesant si de ajutor pentru a nu ma face confunz, in unele carti de tipul acesta unde planul narativ se schimba fara sa fie nimic anuntat, cel putin pentru mine, este ciudat si ma face sa ma simt de parca am ratat ceva sau nu am fost atent ce citesc.
Uneori "textele extrase" de la inceputul fiecarui capitol pareau ca nu au foarte mare legatura cu povestea, dar mai tarziu in carte totul se schimba.
Foarte placut sa vezi personaje care provin din "Folclorul Romanesc".
Super utile ilustratiile de la inceputul fiecarui capitol.
Displaying 1 - 30 of 50 reviews