What do you think?
Rate this book
Pseudo-Kynegetikos
Studiu introductiv de Dimitrie Pacuraru si tabel cronologic de Ioan Luca. Intre scrierile lui Odobescu, „Pseudo-Kynegetikos“ valorifica in cel mai inalt grad talentul de scriitor al autorului. Studiul introductiv are menirea nu doar de a pune in valoare estetica textului odobescian, ci si de a dezvalui lectorului inocent sursele, modelele literare si itinerarul cultural, ascuns in spatele motivului vanatorii in arta.
- GenresRomanian Literature
288 pages, Mass Market Paperback
First published January 1, 1874
About the author
Alexandru Odobescu
25 books1 followerAlexandru Ioan Odobescu was a Romanian author, archaeologist and politician.
He was born in Bucharest, the second child of General Ioan Odobescu and his wife Ecaterina. After attending Saint Sava College and, from 1850, a Paris lycée, he took the baccalauréat in 1853 and studied literature and archaeology at the University of Paris, graduating two years later. In 1858, he married Pavel Kiselyov's daughter Alexandra (Saşa) Prejbeanu; they had one daughter, Ioana. He was often apart from his wife and had affairs with other women.
Odobescu served as cabinet minister for religion and education in 1863, as head clerk at the Ministry of Foreign Affairs in 1865, and as prosecutor at the Court of Appeal. In 1870, he travelled in Switzerland and Italy, in connection with his discovery and description of the Pietroasele treasure, a collection of objects made from precious metals, of Gothic origin, found on Romanian territory; he also travelled to several other countries, including Denmark, Russia and Turkey. He opposed the tendency toward artificially Latinizing the literary Romanian language. He was elected to the Romanian Academy in 1870 and was professor of archaeology at the University of Bucharest from 1874, the year he was named chairman of the National Theatre Bucharest. He served as secretary of the Romanian legation at Paris in 1882, was principal of a teacher-training institute in Bucharest, and principal of the National Educational Institute in 1892.[1] Poor, sick with gout, separated from his wife and daughter, around 1891, he fell passionately in love with Hortensia Racoviţă, a geography professor thirty years his junior. She rejected a marriage proposal made by Odobescu's wife, and he committed suicide by morphine overdose in Bucharest in 1895
He was born in Bucharest, the second child of General Ioan Odobescu and his wife Ecaterina. After attending Saint Sava College and, from 1850, a Paris lycée, he took the baccalauréat in 1853 and studied literature and archaeology at the University of Paris, graduating two years later. In 1858, he married Pavel Kiselyov's daughter Alexandra (Saşa) Prejbeanu; they had one daughter, Ioana. He was often apart from his wife and had affairs with other women.
Odobescu served as cabinet minister for religion and education in 1863, as head clerk at the Ministry of Foreign Affairs in 1865, and as prosecutor at the Court of Appeal. In 1870, he travelled in Switzerland and Italy, in connection with his discovery and description of the Pietroasele treasure, a collection of objects made from precious metals, of Gothic origin, found on Romanian territory; he also travelled to several other countries, including Denmark, Russia and Turkey. He opposed the tendency toward artificially Latinizing the literary Romanian language. He was elected to the Romanian Academy in 1870 and was professor of archaeology at the University of Bucharest from 1874, the year he was named chairman of the National Theatre Bucharest. He served as secretary of the Romanian legation at Paris in 1882, was principal of a teacher-training institute in Bucharest, and principal of the National Educational Institute in 1892.[1] Poor, sick with gout, separated from his wife and daughter, around 1891, he fell passionately in love with Hortensia Racoviţă, a geography professor thirty years his junior. She rejected a marriage proposal made by Odobescu's wife, and he committed suicide by morphine overdose in Bucharest in 1895
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 4 of 4 reviews
March 7, 2023
mulțumescu-Ți, Ție, Doamne, că nu m-ai lăsat să mă ghidez pe de-a-ntregul după programa facultății și că, astfel, nu l-am citit pe Odobescu “când trebuia”; alt moment mai potrivit pentru a-l fi citit (și rumegat cum trebuie) nu-mi pot imagina decât cel de-acum. ce n-am dus la capăt (sau ce nici măcar n-am început) pe perioada studiilor de licență, voi duce acum, cu poftă și empatie. așa să-mi ajute Dumnezeu!
îmi place când mi se dă peste nas; îmi place când am convingeri idioate care ajung dărâmate, călcate-n picioare și, eventual, scuipate; îmi place când constat “ce prost am fost” sau “chiar atât m-a dus capul?”; îmi place când mă înșel, când sunt supus plecării capului. mai ales îmi place când conștientizez propria greșeală/prostie. sunt atât de mic, Doamne, ce bine!
de ce îmi plac toate astea? fiindcă ajung să elimin straturile rigide, posace, care mă sufocă; fiindcă devin un altul; fiindcă mă simt ușurat, aproape imponderabil, lepădând propria mizerie adunată în ani de ignoranță.
am început strâmb lectura Falsului tratat de vânătoare, în sensul că am început-o fără așteptări mari, aș spune chiar că aveam o oarecare repulsie în privința obligației de a citi Pseudokynegeticos (o, voi, prejudecăți de toate zilele!…), întrucât nu mă consider un pasionat al vânătorii, nici om de lume nu sunt, nu mă lasă genunchii când teii din Copou se clatină-n bătaia vântului parcă pentru a se îmbrățișa, nu vibrează în mine cântecelele rândunelelor, nici puștile nu mă pasionează, cu atât mai puțin zgomotul focului lor, n-am mâncat niciodată carne de mangaliță sau de cerb, n-am colindat păduri, văi și dealuri, iar asta nu pentru că aș fi un citadin (nu sunt!), ci pentru că nu-mi vine, nu mă mișcă, uneori chiar nu-mi place. ce să fac… sunt un postuman…
iar tocmai de asta tind să cred că mi-a plăcut atât de mult Pseudokynegeticos, (nu pentru că aș fi postuman, ci) pentru că este un ghid anti-practic al vânătorului sau, mai degrabă, un ghid anti-vânătoresc al vânătorului; asta nu pentru că autorul se află în vreo poziție de combatare a vânătorii, ci pentru că ne vorbește despre cum era vânătoarea descrisă de poeții elini, de poeții latini, cum apărea aceasta în sculptură, în picturile unor Rubens sau Desportes, în gravurile lui Albrecht Dürer, cum vânătoria a căpătat cadențe muzicale prin urechile si mâinile unor Haydn, Rosini sau Weber și multe, multe altele, însă despre vânătoria propriu-zisă, nu. de ce se mai numește “Fals tratat…”? pentru că autorul nu vrea în niciun caz să soluționeze vreo problemă din aria vânătoriei, ci pur și simplu ne dă niște “știați că?” care au de-a face doar adiacent cu vânătoria; sau, în orice caz, ne face să ne punem și mai multe semne de întrebare în privința cinegeticii, ca un eseist adevărat ce este.
musai de menționat ar fi că un Manual al vânătorului există, iar acesta a fost scris de Costache Cornescu, prieten al lui Odobescu, cerându-i acestuia din urmă să scrie o “precuvîntare” la Manualul său cinegetic care, în mare, cuprindea câteva informații plus-minus generale “despre pușcă”, “despre câini”, “despre vînat”. Odobescu acceptă și rezultatul este acest Fals tratat de vânătoare, tratat care depășește ca mărime însuși Manualul a cărui precuvântare se voia a fi.
ceea ce este savuros de-a lungul întregii cărți, e tocmai aportul ironic și, automat, autoironic prin care Odobescu își lansează informațiile. e perfect conștient că ele nu sunt de ajutor niciunui vânător, e perfect conștient că mai mult încurcă munca prietenului său, cât și a vânătorilor sau a aspiranților dornici să se informeze în privința subiectului, e conștient și de poziția sa de academician pe care n-o ia deloc în serios, ba dimpotrivă, lansează ironii chiar și la adresa Academiei. dacă privim lucrarea dintr-un astfel de unghi, nu are cum să nu ne prindă, e cât se poate de plăcută, de fresh. dincolo de tonele de informații asupra Artelor, care pot obosi cititorul la un moment dat (chiar ăsta e unul dintre scopuri, însuși autorul fiind conștient de bagajul imens de informații pe care-l degajă: “Mi s-a urît mie scriind, dar ție citind!!!”), această carte e o delectare stilistică și ideatică, sau delectare pur și simplu, profund ironic-satirizantă, care nu se ia în serios până la capăt indiferent de “gravitatea” pe care trebuie s-o aibă un tratat (dar, hei!, să ne amintim, e un “Fals tratat…”!) și pe care se presupune că ar trebui s-o aibă sursele citate de autor și, automat, informațiile.
cred că este un prim-caz în istoria literaturii (române, cel puțin), când prefața sau “precuvîntarea” (care, într-un final, a devenit o carte în sine) să fie cu mult peste cartea/ studiul pe care o/ îl întâmpină.
îmi vine să tot scriu despre cartea asta. chiar mi-a plăcut la nebunie, încă sunt în șoc doar pentru faptul că mi-a plăcut; mă simt ca la interogatoriu. am râs, m-am mirat, am învățat; mi-a oferit tot ce aveam nevoie. nu sunt cu nimic mai bogat pe planul informațiilor legate de vânătoare, dar cu siguranță voi ști să recunosc o pânză de Rubens, mai ales dacă planul picturii este unul cinegetic; nu voi ști nicicând să mânuiesc o pușcă de vânătoare, dar cu siguranță voi ști să recunosc tropotele cailor și răsunetele puștilor din uvertura lui Wilhelm Tell a lui Rosini.
chapeau, Odobescu, ai rupt, sistematic, orice sistem! erudiția poate fi și mângâietoare, și amuzantă, și placută, și anti-rigidă! Doamne ajută!
îmi place când mi se dă peste nas; îmi place când am convingeri idioate care ajung dărâmate, călcate-n picioare și, eventual, scuipate; îmi place când constat “ce prost am fost” sau “chiar atât m-a dus capul?”; îmi place când mă înșel, când sunt supus plecării capului. mai ales îmi place când conștientizez propria greșeală/prostie. sunt atât de mic, Doamne, ce bine!
de ce îmi plac toate astea? fiindcă ajung să elimin straturile rigide, posace, care mă sufocă; fiindcă devin un altul; fiindcă mă simt ușurat, aproape imponderabil, lepădând propria mizerie adunată în ani de ignoranță.
am început strâmb lectura Falsului tratat de vânătoare, în sensul că am început-o fără așteptări mari, aș spune chiar că aveam o oarecare repulsie în privința obligației de a citi Pseudokynegeticos (o, voi, prejudecăți de toate zilele!…), întrucât nu mă consider un pasionat al vânătorii, nici om de lume nu sunt, nu mă lasă genunchii când teii din Copou se clatină-n bătaia vântului parcă pentru a se îmbrățișa, nu vibrează în mine cântecelele rândunelelor, nici puștile nu mă pasionează, cu atât mai puțin zgomotul focului lor, n-am mâncat niciodată carne de mangaliță sau de cerb, n-am colindat păduri, văi și dealuri, iar asta nu pentru că aș fi un citadin (nu sunt!), ci pentru că nu-mi vine, nu mă mișcă, uneori chiar nu-mi place. ce să fac… sunt un postuman…
iar tocmai de asta tind să cred că mi-a plăcut atât de mult Pseudokynegeticos, (nu pentru că aș fi postuman, ci) pentru că este un ghid anti-practic al vânătorului sau, mai degrabă, un ghid anti-vânătoresc al vânătorului; asta nu pentru că autorul se află în vreo poziție de combatare a vânătorii, ci pentru că ne vorbește despre cum era vânătoarea descrisă de poeții elini, de poeții latini, cum apărea aceasta în sculptură, în picturile unor Rubens sau Desportes, în gravurile lui Albrecht Dürer, cum vânătoria a căpătat cadențe muzicale prin urechile si mâinile unor Haydn, Rosini sau Weber și multe, multe altele, însă despre vânătoria propriu-zisă, nu. de ce se mai numește “Fals tratat…”? pentru că autorul nu vrea în niciun caz să soluționeze vreo problemă din aria vânătoriei, ci pur și simplu ne dă niște “știați că?” care au de-a face doar adiacent cu vânătoria; sau, în orice caz, ne face să ne punem și mai multe semne de întrebare în privința cinegeticii, ca un eseist adevărat ce este.
musai de menționat ar fi că un Manual al vânătorului există, iar acesta a fost scris de Costache Cornescu, prieten al lui Odobescu, cerându-i acestuia din urmă să scrie o “precuvîntare” la Manualul său cinegetic care, în mare, cuprindea câteva informații plus-minus generale “despre pușcă”, “despre câini”, “despre vînat”. Odobescu acceptă și rezultatul este acest Fals tratat de vânătoare, tratat care depășește ca mărime însuși Manualul a cărui precuvântare se voia a fi.
ceea ce este savuros de-a lungul întregii cărți, e tocmai aportul ironic și, automat, autoironic prin care Odobescu își lansează informațiile. e perfect conștient că ele nu sunt de ajutor niciunui vânător, e perfect conștient că mai mult încurcă munca prietenului său, cât și a vânătorilor sau a aspiranților dornici să se informeze în privința subiectului, e conștient și de poziția sa de academician pe care n-o ia deloc în serios, ba dimpotrivă, lansează ironii chiar și la adresa Academiei. dacă privim lucrarea dintr-un astfel de unghi, nu are cum să nu ne prindă, e cât se poate de plăcută, de fresh. dincolo de tonele de informații asupra Artelor, care pot obosi cititorul la un moment dat (chiar ăsta e unul dintre scopuri, însuși autorul fiind conștient de bagajul imens de informații pe care-l degajă: “Mi s-a urît mie scriind, dar ție citind!!!”), această carte e o delectare stilistică și ideatică, sau delectare pur și simplu, profund ironic-satirizantă, care nu se ia în serios până la capăt indiferent de “gravitatea” pe care trebuie s-o aibă un tratat (dar, hei!, să ne amintim, e un “Fals tratat…”!) și pe care se presupune că ar trebui s-o aibă sursele citate de autor și, automat, informațiile.
cred că este un prim-caz în istoria literaturii (române, cel puțin), când prefața sau “precuvîntarea” (care, într-un final, a devenit o carte în sine) să fie cu mult peste cartea/ studiul pe care o/ îl întâmpină.
îmi vine să tot scriu despre cartea asta. chiar mi-a plăcut la nebunie, încă sunt în șoc doar pentru faptul că mi-a plăcut; mă simt ca la interogatoriu. am râs, m-am mirat, am învățat; mi-a oferit tot ce aveam nevoie. nu sunt cu nimic mai bogat pe planul informațiilor legate de vânătoare, dar cu siguranță voi ști să recunosc o pânză de Rubens, mai ales dacă planul picturii este unul cinegetic; nu voi ști nicicând să mânuiesc o pușcă de vânătoare, dar cu siguranță voi ști să recunosc tropotele cailor și răsunetele puștilor din uvertura lui Wilhelm Tell a lui Rosini.
chapeau, Odobescu, ai rupt, sistematic, orice sistem! erudiția poate fi și mângâietoare, și amuzantă, și placută, și anti-rigidă! Doamne ajută!
January 6, 2025
[De recitit -- imi aduc aminte vag]
March 3, 2026
pentru basmul bisoceanului și final ar merita totuși 3,5 ⭐️
Displaying 1 - 4 of 4 reviews