Veneția, 1560 În dimineața aceea, pe ulițe plutea o stare de euforie periculoasă, din acelea care te îndeamnă la gesturi nechibzuite și care îți dau senzația că poți îndrăzni orice. Poate se datora aerului înțepător de primăvară, care pătrundea prin toți porii, sau vântului blând care venea dinspre mare și dezmierda obrajii tinerelor ca un îndrăgostit timid. Oricare ar fi fost motivul, un zumzet frenetic însuflețea răspântiile, podurile, piețele, și peste tot vedeai mișunând oameni parcă deșteptați dintr-o lungă lânce- zire și nerăbdători să se trezească la viață, bucurându-se de răcoarea bine-venită a zorilor. Veneția părea în acel moment un cufăr plin cu bogății minunate și opere de artă, și era animată de un comerț intens; pretutindeni vedeai muncitori zorind la treburile lor, patricieni în veșminte somptuoase și doamne fardate. Această sin- gulară întretăiere de drumuri, care fremăta de viață și pe unde zilnic treceau nave încărcate cu mărfuri de toate felurile, era însăși seva care dădea viață orașului și făcea ca Serenisima Republică să se bucure de o putere și de un fast invidiate de toți. Deja de câteva secole Veneția își găsea prestigiul într-o politică comercială agresivă, care, de-a lungul timpului, o făcuse să domine mările și rutele cele mai profitabile. Condimente, mătăsuri, bijuterii, sclavi, aur, argint, fildeș – venețienii erau capabili să cumpere și să vândă orice. Și să folosească apoi câștigurile din afa- ceri ca să își extindă locuințele, să ridice biserici somptuoase sau să împodobească orașul cu monumente menite să dăinuie pe vecie. Și Veronica admira măreția Veneției și simțea energia care clocotea în inima orașului, cerând să iasă la suprafață. Astfel, de câteva zile trăia într-o stare con- stantă de agitație, greu însă de dirijat spre îndeletnicirile care se potriveau cel mai bine unei domnișoare de viță nobilă. Cârlionții blonzi îi curgeau pe umeri, încadrând un chip fin și delicat. Avea ochi albaștri și luminoși, pe care razele soarelui din dimineața aceea caldă de primăvară îi făceau să pară încă și mai strălucitori. Nu mai era o copilă, o fetiță drăgălașă cu zulufi blonzi, pe care toți o salutau ciupind-o de obraji. În doar câteva luni, Veronica începuse să observe niște schim- bări – la început, mai degrabă în atitudinea celorlalți decât în purtările ei. Bărbații care veneau în vizită la tatăl ei, Francesco, începuseră să o salute cu o înclinare respectuoasă a capului, iar cei mai înfocați chiar îi sărutau mâna, în timp ce doamnele care îi însoțeau o cercetau pe furiș, ascunzând – într-un mod cam neîndemânatic, ce-i drept – o urmă de iritare și de invidie. Fata, care, cu siguranță, dincolo de frumusețe, nu ducea lipsă nici de o minte ascuțită, pusese indiciile cap la cap și trăsese o concluzie: se făcuse mare. La paisprezece ani, tinerele erau considerate deja femei bune de măritiș. — Ce treburi avem de făcut azi, coniță? o întrebase Chiara pe stăpână înainte să își facă drumul obișnuit prin piață. Era singura servitoare care mai rămăsese în Casa Franco, împreună cu Anna, mama ei, care se ocupa de bucătărie.