Marcus Aurelius

by Pierre Grimal, Emanuela Jalbă‑Șoimaru (Translator)

În această biografie de referință, eminentul istoric Pierre Grimal creionează cu mare virtuozitate stilistică și exegetică portretul ultimului dintre „cei cinci împărați buni“.

Sfâșiat între chemarea căutării filozofice și a introspecției și datoria de a salva un imperiu amenințat de barbari, de ciumă și de crize sociale, Marcus Aurelius a fost una dintre cele mai luminoase – și mai tulburătoare – figuri ale Romei antice. Adept al unei filozofii stoice epurate de orice dogmatism, îmbinând într-o manieră profund personală virtuțile tradiționale ale filozofiei grecești cu cea, favorită, a Indulgenței, marele împărat a fost un trimis al providenței într-o perioadă crucială pentru supraviețuirea civilizației romane.

Monografia lui Pierre Grimal ni-l înfățișează pe Marcus Aurelius în întreaga sa complexitate de gânditor și suveran pentru care puterea a însemnat, mai presus de orice, responsabilitate și sacrificiu personal. Pentru oricine vrea să înțeleagă resorturile coerenței dintre acțiunea politică și viziunea filozofică și, în egală măsură, pentru pasionații de istorie antică, această carte rămâne o lectură esențială.

Genres: Biography

416 pages, Paperback

First published September 18, 1991

About the author

Admitted to the École Normale Supérieure in 1933, and receiving a third in the "Agrégation des lettres" in 1935, he was member of the French School at Rome (1935-1937) then taught Latin at a Rennes lycée. Then he was active as a professor of Roman civilization at the faculties of Caen and Bordeaux, and finally at the Sorbonne for thirty years.
He published studies on the Roman civilization, of which many volumes to the "Que sais-je?" series, and translations of Latin classical authors (Cicero, Seneca the Younger, Tacitus, Plautus, Terence). On his retirement, he also published biographies and fictionalized histories (Mémoires d’Agrippine, le procès Néron), more intended for the general public.
At the end of his life, he campaigned for the safeguarding of literary teaching.

Source

Reviews

[Valeriu Gherghel]

O analiză meticuloasă, care nu evită nici una dintre problemele dificile (și sînt destule) din biografia și gîndirea lui Marcus Aurelius. Pierre Grimal propune răspunsuri (măcar) interesante la întrebările formulate anterior. Firește, în acest domeniu, aproape nimic nu e sigur. Iar o ipoteză subtilă (și nouă) face cît două răspunsuri vechi și pedestre.

Marcus Aurelius, toată lumea știe (și acceptă), a fost un împărat înțelept și o minte lucidă, ultimul dintre cei „cinci împărați buni”, enumerați de istorici în lungul șir al dezaxaților și sangvinarilor care au ocupat tronul roman după Augustus. Din păcate, fiul său, Commodus, a fost unul dintre ei. A dus o viață ascetică, mînca o singură dată pe zi, seara. Dacă îi era foame, în timpul zilei lua un „teriac”, un fel de băutură „energizantă”, cu puțin opiu. Preparatul îi domolea durerile de stomac și de gît (p.195).

Mulți s-au întrebat de ce și-a scris Marcus Aurelius meditațiile în limba elină. Era roman, putea folosi latina, ca Seneca sau Cicero înaintea lui, lexicul filosofic era deja format. Meditațiile atestă, în fond, „profunda unitate” dintre spiritul grec și cel latin la care ajunsese (nu numai) elita romană. În Meditații, Marcus Aurelius gîndește adesea în latină și traduce în greacă, fără vreun scrupul literar, opiniile personale (p.310). Încă un semn că nu a intenționat să-și „publice” însemnările, că nu a urmărit o vană glorie lumească.

Meditațiile către sine... rămîn pretutindeni o cronică strălucită a supravegherii de sine, o „cronică fidelă a vigilenței” sale, efortul tenace de a se elibera de judecățile false și de „mirajele imaginației” (p.289). Marcus Aurelius s-a privit cu o asprime (pe care o aflăm și în viața de zi cu zi) neobosită și a încercat astfel să nu se lase „divinizat” sau „cezarizat”, cu termenul lui (p.280). A practicat astfel „vederea de sus” ca exercițiu spiritual inițiat, probabil, de Seneca. Prin raport cu întregul, individul e ceva neînsemnat. Insignifiant...

Marcus Aurelius și-a redactat Meditațiile către sine... în greacă, scrisorile și discursurile în latină. Limba greacă era „limbajul intimității” și secretului, probabil că doar secretarul său știa ce cuprind caietele de însemnări, pe care le ducea cu sine pe granița imperiului, din tabără în tabără. Le-a redactat vreme de 10 ani, în orele nopții la „lucubrum” (un fel de opaiț), după anul 171 pînă în preajma morții (pp.308-310). Greaca e limba filosofiei. Împăratul o învățase încă din copilărie. Cîtă vreme nu a arătat nimănui însemnările, e imposibil de spus „ce fel de cititori și-a imaginat”. Dacă s-a gîndit vreodată la ei. Pentru Marcus Aurelius, filosofia face parte din viață, el răspunde la întrebări concrete, legate de întîmplările pe care le trăiește. Modul lui de a gîndi e departe de a fi abstract sau speculativ. Secretul acestei filosofii „constă în a nu ne lăsa duși în eroare de judecățile false” (p.292).

O notă aparte din biografia lui Marcus Aurelius o aduc persecuțiile creștinilor (pp.332-336). Mai întîi la Roma, apoi în Asia și, în 177, la Lugdunum, în Galia. Dacă a știut de ele (și, cu siguranță, a știut), de ce le-a privit cu îngăduință? Simțul dreptății nu se aplica și aici? Ipoteza lui Pierre Grimal e naivă. Marcus Aurelius i-a pedepsit pe creștini „în pofida sentimentelor sale cele mai intime” (p.336). Să înțelegem că, în definitiv, le dădea dreptate? (19.08.26, miercuri).

[Mircea Petcu]

Încă din copilărie Marcus Aurelius era recunoscut pentru rectitudinea sa morală. Împăratul Hadrian l-a numit "Verissimus" (de la Verus), un superlativ care pare să se aplice caracterului lui Marcus Aurelius, despre care se presupunea că era un adversar declarat al minciunii.
Ajuns împărat, Marcus Aurelius a încercat să se comporte cu maximă simplitate. Își primea în continuare prietenii, fără a-și schimba modul de a se îmbrăca, negăsind potrivit să afișeze însemnele rangului imperial. Când ieșea în oraș, purta o mantie închisă la culoare și, pe timp de noapte, nu era precedat de un purtător de torțe, așa cum se obișnuia în cazul marilor personalități. Așadar, el nu se considera cu adevărat principe. Destinul său avea să devină însă curând mai clar și mai precipitat ca ritm al derulării sale.

E dificil de stabilit îndeajuns de precis vârsta la care Marcus Aurelius a devenit "filosof". Decisivă pentru formarea lui Marcus Aurelius a fost întâlnirea cu Ariston, fost discipol al lui Zenon, fondatorul școlii stoice. Ariston l-a făcut pe Marcus Aurelius să-și dea seama de insuficiența pregătirii sale filosofice și i-a arătat că, la vârsta de douăzeci și cinci de ani, nu și-a "impregnat încă sufletul cu doctrine sănătoase și cu cele mai pure raționamente". S-a pedepsit pentru acest lucru, a devenit iritat și angoasat.

Marcus Aurelius nu a fost doar un împărat-filosof, ci și un conducător de oști, în ciuda faptului că nu văzuze niciodată un câmp de luptă, dar avea să învețe în curând cum să organizeze și să conducă o campanie. Împăratul dorea de fapt să reia politica de expansiune a imperiului, fără ca acest lucru să intre în contradicție cu filosofia sa personală. A purtat campanii victorioase împotriva Imperiului Part, precum și împotriva triburile marcomanice, quazilor și iazigilor care au trecut Dunărea și amenințau nordul Italiei (Războiul Marcomanic).

Marcus Aurelius a murit la 17 martie 180, după ce acționat până la ultima suflare pentru apărarea și extinderea imperiului. A fost ultimul dintre "cei cinci împărați buni".

Recomand

[Montecristo]

Tediosa biografia su Marco Aurelio del quale, a fine lettura, se ne sa praticamente quanto prima. Ok che è stato l'imperatore filosofo ma credo che la sua vita sia interessante anche sotto altri aspetti, non solo dissertazioni filosofiche che lasciano il tempo che trovano.

[Davi Kobal]

melhor livro que já li. Ele não escreve para ninguem, ele escreve para sim mesmo. Aqui se conhece uma das mentes mais brilhantes que já geriram um império, era conhecido como filósofo não atoa. Recomendo fortemente a leitura para você mesmo criar suas decisões.