What do you think?
Rate this book
Historia de la filosofía oculta
«La historia de la filosofía oculta es sin duda la parte más singular, y también más desconocida, de la antropología general», asegura Alexandrian, estudioso francés compilador de esta obra rigurosa y enciclopédica, que analiza en profundidad las diferentes ramas del saber esotérico: la astrología, la Kabbala, las diversas clases de magia, la alquimia, el gnosticismo, etc. «Me propongo abordar con un espíritu nuevo el estudio de la magia occidental -continúa Alexandrian-, rechazar el fárrago de anécdotas que la ridiculizan, filtrar con rigor las creencias y las posibilidades que ha desarrollado, y presentarla en una forma asimilable por parte de la cultura moderna».
«Mi punto de partida es que la historia de la filosofía oculta comienza con los inicios del cristianismo ... En el Oriente antiguo y grecorromano magia y religión se confundían, mientras que un cristiano de los primeros siglos que utilizara talismanes, encantamientos o procedimientos adivinatorios, contravenía las constituciones apostólicas -el cristianismo, desde su advenimiento, combatió vigorosamente todos los cultos orientales, y tachó de abominables los ritos y creencias relacionados con ellos-, de manera que la magia, disociada de la religión, rechazada, trató de aliarse a la filosofía y transformarse en ideología de oposición. Así se formó una resistencia para mantener vivo el espíritu de estos cultos en los que se quería ver verdades cuya pérdida sería irreparable. Se conservaron entremezclados, como un tesoro de sabiduría acumulada a lo largo de los siglos, que se remonta hasta los orígenes de Sumer, a fin de evitar que el espíritu humano se confine en un solo dogma y abrirlo a un conocimiento ilimitado de la trascendencia».
«Mi punto de partida es que la historia de la filosofía oculta comienza con los inicios del cristianismo ... En el Oriente antiguo y grecorromano magia y religión se confundían, mientras que un cristiano de los primeros siglos que utilizara talismanes, encantamientos o procedimientos adivinatorios, contravenía las constituciones apostólicas -el cristianismo, desde su advenimiento, combatió vigorosamente todos los cultos orientales, y tachó de abominables los ritos y creencias relacionados con ellos-, de manera que la magia, disociada de la religión, rechazada, trató de aliarse a la filosofía y transformarse en ideología de oposición. Así se formó una resistencia para mantener vivo el espíritu de estos cultos en los que se quería ver verdades cuya pérdida sería irreparable. Se conservaron entremezclados, como un tesoro de sabiduría acumulada a lo largo de los siglos, que se remonta hasta los orígenes de Sumer, a fin de evitar que el espíritu humano se confine en un solo dogma y abrirlo a un conocimiento ilimitado de la trascendencia».
- GenresPhilosophyOccultHistory
672 pages, Hardcover
First published January 1, 1983
20 people are currently reading
205 people want to read
About the author
Sarane Alexandrian
60 books10 followersSarane Alexandrian (15 June 1927, Baghdad – 11 September 2009, Ivry-sur-Seine) was a French philosopher, essayist, and art critic.
Alexandrian's initiation to Dada and surrealism came in the summer of 1943 when, aged 16, he met Raoul Hausmann who was staying in Peyrat-le-Château near Limoges as a refugee. From 1947, he served as the last secretary of André Breton and became an essential figure of the surrealist current.
Alexandrian was an advocate of the philosophy Nietzsche advanced in The Gay Science (Die fröhliche Wissenschaft). He headed the journal Supérieur Inconnu (a title provided by Breton), which exalts four values shared by the surrealists and Alexandrian: dreams, love, knowledge, and revolution. Catherine Millet is one notable contributor to the magazine.
Alexandrian was a friend of Victor Brauner, and remained an admirer of Charles Fourier, and an ardent defender of Mata Hari.
Alexandrian's initiation to Dada and surrealism came in the summer of 1943 when, aged 16, he met Raoul Hausmann who was staying in Peyrat-le-Château near Limoges as a refugee. From 1947, he served as the last secretary of André Breton and became an essential figure of the surrealist current.
Alexandrian was an advocate of the philosophy Nietzsche advanced in The Gay Science (Die fröhliche Wissenschaft). He headed the journal Supérieur Inconnu (a title provided by Breton), which exalts four values shared by the surrealists and Alexandrian: dreams, love, knowledge, and revolution. Catherine Millet is one notable contributor to the magazine.
Alexandrian was a friend of Victor Brauner, and remained an admirer of Charles Fourier, and an ardent defender of Mata Hari.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 13 of 13 reviews
September 6, 2023
Nu m-a interesat niciodată prea tare problematica acestei istorii. A fost la modă în Renaștere. A cultivat-o neo-neo-platonicianul Marsilio Ficino, expert în hermetism. Au practicat-o cei inițiați în magie. Probabil că mai sînt mușterii înfiorați de practicile magice, de spiritism și Tarot. Dar nu sînt deloc sigur că tipul de gîndire prezentat de Sarane Alexandrian este o constantă a gîndirii umane, că se manifestă în vise și psihoze. În plus, nu recomand nimănui să-și trateze o durere de dinți după principille medicinei „spagirice” a lui Paracelsus.
Din păcate, ființa mea pozitivă și agnostică nu se împacă deloc cu Ocultul și cu Arborii sefiroți. Vocile de Dincolo nu-mi dau fiori. Îmi lipsește cu desăvîrșire simțul transcendenței. N-ar fi drept însă dacă n-aș semnala acest mărgăritar anecdotic. Să-l citim:
Într-o Viață a sfîntului Bernard de Clairvaux, hagiograful consemnează un fapt ieșit din comun, dar deloc surprinzător. Un miracol, cum ar veni. Ajungînd sfîntul Bernard în mănăstirea Foigny din dioceza Laon, a fost rugat de frații călugări mult încercați să-i izbăvească de asalturile roiurilor de muște. Mînios, sfîntul le-a îndeplinit pe dată rugămintea. S-a întors către muște, a ridicat mîna dreaptă în care ținea un crucifix de argint și le-a strigat cu glas tunător: „Vă afurisesc și vă excomunic! Excommunico eos!”. Și de îndată miile și miile de muște au dispărut în nimic de parcă nici n-ar fi fost (p.16).
Păcat că sfîntul Bernard n-a rezolvat o dată pentru totdeauna și problema țînțarilor...
P. S. Legătura dintre diavol și muște nu mai trebuie menționată. Numele Beelzebub, unul dintre cei șapte prinți ai iadului, se traduce prin sintagma „Stăpînul muștelor”. Prin urmare, a afurisi muștele și a le exila în neant înseamnă a-i da o lovitură decisivă lui Beelzebub.
Din păcate, ființa mea pozitivă și agnostică nu se împacă deloc cu Ocultul și cu Arborii sefiroți. Vocile de Dincolo nu-mi dau fiori. Îmi lipsește cu desăvîrșire simțul transcendenței. N-ar fi drept însă dacă n-aș semnala acest mărgăritar anecdotic. Să-l citim:
Într-o Viață a sfîntului Bernard de Clairvaux, hagiograful consemnează un fapt ieșit din comun, dar deloc surprinzător. Un miracol, cum ar veni. Ajungînd sfîntul Bernard în mănăstirea Foigny din dioceza Laon, a fost rugat de frații călugări mult încercați să-i izbăvească de asalturile roiurilor de muște. Mînios, sfîntul le-a îndeplinit pe dată rugămintea. S-a întors către muște, a ridicat mîna dreaptă în care ținea un crucifix de argint și le-a strigat cu glas tunător: „Vă afurisesc și vă excomunic! Excommunico eos!”. Și de îndată miile și miile de muște au dispărut în nimic de parcă nici n-ar fi fost (p.16).
Păcat că sfîntul Bernard n-a rezolvat o dată pentru totdeauna și problema țînțarilor...
P. S. Legătura dintre diavol și muște nu mai trebuie menționată. Numele Beelzebub, unul dintre cei șapte prinți ai iadului, se traduce prin sintagma „Stăpînul muștelor”. Prin urmare, a afurisi muștele și a le exila în neant înseamnă a-i da o lovitură decisivă lui Beelzebub.
November 2, 2019
Un cadou recent de la fostul meu prof de română, Istoria filosofiei oculte a lui Sarane Alexandrian a venit taman cînd căutam literatură de specialitate pe tema sefiroturilor din Pendulul lui Foucault. Așa se explică de ce am început s-o citesc, ca să zic așa, peste rînd, dar nu-mi pare rău deloc, subiectul, foarte interesant în sine, este tratat excelent!
Autorul afirmă în prolog că a scris această carte pentru că își explică fascinația dintotdeauna a cititorilor pentru magie și vrăjitorie nu prin declinul religiei sub influența materialismului și nici printr-o „aspirație intelectuală spre miraculos”, ci prin faptul că omul are atît o gîndire pragmatică cît și una magică, că o acceptă sau o neagă, că o cultivă sau o înăbușă. Aceasta este evidentă în copilărie, persistă în vise și se revarsă în nevroze sau psihoze.
Alexandrian ține să sublinieze că studiul său nu favorizează gîndirea magică în detrimentul gîndirii pragmatice, nici filosofia ocultă în detrimentul celei clasice; el doar atrage atenția asupra unui curent „neglijat de învățămîntul academic, lăsat în voia falșilor profeți și de la care putem împrumuta noțiuni pentru cercetarea adevărului.”
Eseul are opt capitole, primele două ocupîndu-se de gnosticism și de catarism, celelalte șase de ramurile principale ale filosofiei oculte: aritmozofia, alchimia, artele divinatorii, taumaturgia, comunicarea cu invizibilul și magia sexuală.
Gnoza, mișcare precreștină al cărei reprezentant principal a fost școala din Alexandria, a combinat iudaismul cu filosofia greacă, dînd Vechiului Testament o interpretare aristoteliciană. „Religia” gnostică nu are o personalitate centrală, ci este „cultul unei valori transcendente Gnosis (Cunoașterea), decretată superioară credinței”. Încercînd să răspundă la întrebarea „Dacă există un Dumnezeu, de ce există Răul în univers?”, ea a ajuns la concluzia că „există doi Dumnezei, un Dumnezeu rău. Dumnezeul evreilor și al creștinilor, care a creat lumea și a făcut-o atroce, și un Dumnezeu bun „Străinul”, îndepărtat, inaccesibil, care nu intervine în treburile de pe pămînt cărora nu le acordă nici o atenție.”
Deși gnosticismul se încheie în secolul al V-lea odată cu victoria creștinismului asupra păgînismului, influența sa s-a păstrat pînă în zilele noastre, autorul văzînd de exemplu în suprarealiști succesorii ei datorită credinței în mîntuirea prin vis.
Cabala a fost o mișcare medievală al cărei nume, însemnînd „tradiție” era deja folosit în literatura post-biblică „pentru a desemna ceea ce nu făcea parte din Legea codificată, cum ar fi zicerile profetice, povestirile hagiografice.” Cabala este de fapt o metodă de citire a Bibliei prin trei procedee: ghematria (apropierea a două cuvinte care au aceeași valoare numerală, căci literele alfabetului ebraic corespund unor cifre diferite: de exemplu Avraam=Compasiune deoarece ambele cuvinte valorează 248), notariconul (construirea unui nou cuvînt cu inițialele sau finalele diferitelor cuvinte dintr-o frază; sau, invers, extragerea dintr-un cuvînt a unei fraze întregi luînd fiecare din literele lui ca inițială a unui subiect, a unui verb și a unui complement) și temura (înlocuirea unei litere dintr-un cuvînt prin alta după anumite combinații alfabetice).
Ei au creat numeroase cuvinte si formule magice ca abracadabra, o contracție a expresiei Abrek ad habra (Trimite trăsnetul tău pînă la moarte), formulă sacră de alungare a dușmanilor.
O ramură a filosofiei oculte derivată din cabalistică este aritmozofia. Cu ajutorul mathesei (din grecescul mathesis, învățătură) teologii creștini și ocultiștii au definit viața universală combinînd metafizica și matematica, pornind de la regula că primele zece numere sînt cele mai importante (celelalte sînt o reluare a acestora): astfel 1 este numărul divin, 2, cel impur (sugerînd acuplarea deci păcatul), 3, cel benefic și așa mai departe. Interesant de știut că superstițiile legate de numărul 13 nu au legătură cu aritmozofia ci cu vechiul calendar roman unde majoritatea idelor (zile pline de interdicții) cădeau în acea zi.
Alchimia în schimb, își are originile în antichitatea greacă (lexicograful Suidas definea cuvântul chemeia, chimie, „prepararea argintului și aurului”). Alchimiștilor li se datorează descoperirea apei regale, a sulfurii de arsenic, a boraxului, a amoniacului, a bismutului, a antimoniului metalic, a sulfurii naturale de arsenic, a sublimatului coroziv, a cupelației argintului și a aurului (adică purificarea lor cu ajutorul plumbului). Jung a fost fascinat de ea, găsind în simbolismul ei multe resurse pentru psihoterapeut (d.e. a asociat visele cu mandala și „psihicul obiectiv” cu concepțiile din alchimie despre mîntuire, identificînd constant psihanaliza cu alchimia).
Originea artelor divinatorii se pierde și ea în antichitate, iar metodele folosite amestecă idei vechi și noi: profeția, astrologia (ale cărei baze au fost puse de Ptolemeu), geomanția (divinația cu ajutorul pământului), fiziognomia, chiromanția, metoposcopia (prezicerea viitorului unui om după examinarea liniilor de pe frunte), oniromanția (divinația prin vise), captromanția (divinația cu oglinzi, cu derivatele cristalomanția, și hidromanția), cartomanția și rabdomanția sau bagheta divinatorie (ghicirea locurilor unde sunt izvoarele, comorile ascunse și persoanele dispărute cu ajutorul unui bețișor de alun care începe să tremure în apropierea lor).
În ceea ce priveste medicina, cea ermetică, făcînd apel la metafizica creștinismului ezoteric sau a Cabalei, s-a opus celei oficiale, bazată pe logica lui Aristotel, care era dominată de scolastică și controlată de Biserică. Părintele ei este Paracelsus, care a promovat medicina spagirică (de la spao, separ, și ageiro, unesc) „care reunea principiile chimice ce puteau să separe purul de impur, sănătatea de boală”, și care stă la baza medicinei homeopatice. Plantele pentru remedii erau alese în functie de „pecețile” care arată cărei părți din corp îi sînt rezervate: rădăcina de orhidee care seamănă cu organul genital masculin se va folosi la tratarea iritațiilor acestuia, căldărușa este bună pentru bolile de ochi, bobul, pentru durerile de rinichi etc.
Comunicarea cu invizibilul este o parte importantă a practicilor oculte, căci de milenii omenirea se crede înconjurată de spirite invizibile, fie ele îngeri, demoni sau suflete rătăcitoare. Pentru a le contacta se practica fie goeția (de la grecescul goa, urlet), prin care se invocau demoni, fie duetele mediumnice, atunci cînd nu apărea iluminarea, coborîrea grației divine asupra individului.
Cea mai secretă doctrină a filosofiei oculte este însă magia sexuală, „rezultatul a două tendințe: mistica erotică, proprie pasionaților care-și idolatrizează ființa iubită, sacralizînd pretinsele impurități corporale, continuînd tradiția religiilor primitive cu un cult al falusului și cu riturile scatologice, și mistica creștină, glorificînd sufletul în detrimentul trupului, reprimînd elanurile senzuale, dintr-o preocupare legitimă de a face să dispară bestialitatea din omenire.”
Teologii și medicii Evului Mediu alcătuiseră o adevărată ontologie a actului sexual, cu următoarele caracteristici: scop procreator (se credea că fecundarea se făcea prin amestecul seminței masculine cu cea feminină, deci orgasmul femeii era important iar frigiditatea era luată foarte în serios); interzicerea avortului și condamnarea libertății sexuale a femeii pentru că ducea la sterilitate. Actul sexual avea deci fie o funcție procreatoare în căsătorie, fie devenea o cale spre sfințenie dacă putea fi înfrînat.
Concluzia autorului este că filosofia ocultă este utilă pentru că propune cîteva mijloace de a separa Binele de Rău în fiecare dintre constantele sale: în analiza rațională a superstițiilor, în credințele sale (că omul are o triplă natură, că se poate comunica cu lumea de dincolo, că energia sexuală are puteri metafizice etc.) cît și în intenția de a crea o medicină paralelă, continuînd tradiția lui Democrit.
Autorul afirmă în prolog că a scris această carte pentru că își explică fascinația dintotdeauna a cititorilor pentru magie și vrăjitorie nu prin declinul religiei sub influența materialismului și nici printr-o „aspirație intelectuală spre miraculos”, ci prin faptul că omul are atît o gîndire pragmatică cît și una magică, că o acceptă sau o neagă, că o cultivă sau o înăbușă. Aceasta este evidentă în copilărie, persistă în vise și se revarsă în nevroze sau psihoze.
Punctul meu de vedere admite... că nu am ieșit total din credințele magice și că, probabil, nu vom ieși niciodată: omul cel mai rațional din lume le păstrează în el, estompate și deghizate. Ele nu tind să dispară, ci să se ascundă din ce în ce mai adînc sub aparențe logico-pragmatice.
Alexandrian ține să sublinieze că studiul său nu favorizează gîndirea magică în detrimentul gîndirii pragmatice, nici filosofia ocultă în detrimentul celei clasice; el doar atrage atenția asupra unui curent „neglijat de învățămîntul academic, lăsat în voia falșilor profeți și de la care putem împrumuta noțiuni pentru cercetarea adevărului.”
Eseul are opt capitole, primele două ocupîndu-se de gnosticism și de catarism, celelalte șase de ramurile principale ale filosofiei oculte: aritmozofia, alchimia, artele divinatorii, taumaturgia, comunicarea cu invizibilul și magia sexuală.
Gnoza, mișcare precreștină al cărei reprezentant principal a fost școala din Alexandria, a combinat iudaismul cu filosofia greacă, dînd Vechiului Testament o interpretare aristoteliciană. „Religia” gnostică nu are o personalitate centrală, ci este „cultul unei valori transcendente Gnosis (Cunoașterea), decretată superioară credinței”. Încercînd să răspundă la întrebarea „Dacă există un Dumnezeu, de ce există Răul în univers?”, ea a ajuns la concluzia că „există doi Dumnezei, un Dumnezeu rău. Dumnezeul evreilor și al creștinilor, care a creat lumea și a făcut-o atroce, și un Dumnezeu bun „Străinul”, îndepărtat, inaccesibil, care nu intervine în treburile de pe pămînt cărora nu le acordă nici o atenție.”
Deși gnosticismul se încheie în secolul al V-lea odată cu victoria creștinismului asupra păgînismului, influența sa s-a păstrat pînă în zilele noastre, autorul văzînd de exemplu în suprarealiști succesorii ei datorită credinței în mîntuirea prin vis.
Cabala a fost o mișcare medievală al cărei nume, însemnînd „tradiție” era deja folosit în literatura post-biblică „pentru a desemna ceea ce nu făcea parte din Legea codificată, cum ar fi zicerile profetice, povestirile hagiografice.” Cabala este de fapt o metodă de citire a Bibliei prin trei procedee: ghematria (apropierea a două cuvinte care au aceeași valoare numerală, căci literele alfabetului ebraic corespund unor cifre diferite: de exemplu Avraam=Compasiune deoarece ambele cuvinte valorează 248), notariconul (construirea unui nou cuvînt cu inițialele sau finalele diferitelor cuvinte dintr-o frază; sau, invers, extragerea dintr-un cuvînt a unei fraze întregi luînd fiecare din literele lui ca inițială a unui subiect, a unui verb și a unui complement) și temura (înlocuirea unei litere dintr-un cuvînt prin alta după anumite combinații alfabetice).
Ei au creat numeroase cuvinte si formule magice ca abracadabra, o contracție a expresiei Abrek ad habra (Trimite trăsnetul tău pînă la moarte), formulă sacră de alungare a dușmanilor.
O ramură a filosofiei oculte derivată din cabalistică este aritmozofia. Cu ajutorul mathesei (din grecescul mathesis, învățătură) teologii creștini și ocultiștii au definit viața universală combinînd metafizica și matematica, pornind de la regula că primele zece numere sînt cele mai importante (celelalte sînt o reluare a acestora): astfel 1 este numărul divin, 2, cel impur (sugerînd acuplarea deci păcatul), 3, cel benefic și așa mai departe. Interesant de știut că superstițiile legate de numărul 13 nu au legătură cu aritmozofia ci cu vechiul calendar roman unde majoritatea idelor (zile pline de interdicții) cădeau în acea zi.
Alchimia în schimb, își are originile în antichitatea greacă (lexicograful Suidas definea cuvântul chemeia, chimie, „prepararea argintului și aurului”). Alchimiștilor li se datorează descoperirea apei regale, a sulfurii de arsenic, a boraxului, a amoniacului, a bismutului, a antimoniului metalic, a sulfurii naturale de arsenic, a sublimatului coroziv, a cupelației argintului și a aurului (adică purificarea lor cu ajutorul plumbului). Jung a fost fascinat de ea, găsind în simbolismul ei multe resurse pentru psihoterapeut (d.e. a asociat visele cu mandala și „psihicul obiectiv” cu concepțiile din alchimie despre mîntuire, identificînd constant psihanaliza cu alchimia).
Originea artelor divinatorii se pierde și ea în antichitate, iar metodele folosite amestecă idei vechi și noi: profeția, astrologia (ale cărei baze au fost puse de Ptolemeu), geomanția (divinația cu ajutorul pământului), fiziognomia, chiromanția, metoposcopia (prezicerea viitorului unui om după examinarea liniilor de pe frunte), oniromanția (divinația prin vise), captromanția (divinația cu oglinzi, cu derivatele cristalomanția, și hidromanția), cartomanția și rabdomanția sau bagheta divinatorie (ghicirea locurilor unde sunt izvoarele, comorile ascunse și persoanele dispărute cu ajutorul unui bețișor de alun care începe să tremure în apropierea lor).
În ceea ce priveste medicina, cea ermetică, făcînd apel la metafizica creștinismului ezoteric sau a Cabalei, s-a opus celei oficiale, bazată pe logica lui Aristotel, care era dominată de scolastică și controlată de Biserică. Părintele ei este Paracelsus, care a promovat medicina spagirică (de la spao, separ, și ageiro, unesc) „care reunea principiile chimice ce puteau să separe purul de impur, sănătatea de boală”, și care stă la baza medicinei homeopatice. Plantele pentru remedii erau alese în functie de „pecețile” care arată cărei părți din corp îi sînt rezervate: rădăcina de orhidee care seamănă cu organul genital masculin se va folosi la tratarea iritațiilor acestuia, căldărușa este bună pentru bolile de ochi, bobul, pentru durerile de rinichi etc.
Comunicarea cu invizibilul este o parte importantă a practicilor oculte, căci de milenii omenirea se crede înconjurată de spirite invizibile, fie ele îngeri, demoni sau suflete rătăcitoare. Pentru a le contacta se practica fie goeția (de la grecescul goa, urlet), prin care se invocau demoni, fie duetele mediumnice, atunci cînd nu apărea iluminarea, coborîrea grației divine asupra individului.
Cea mai secretă doctrină a filosofiei oculte este însă magia sexuală, „rezultatul a două tendințe: mistica erotică, proprie pasionaților care-și idolatrizează ființa iubită, sacralizînd pretinsele impurități corporale, continuînd tradiția religiilor primitive cu un cult al falusului și cu riturile scatologice, și mistica creștină, glorificînd sufletul în detrimentul trupului, reprimînd elanurile senzuale, dintr-o preocupare legitimă de a face să dispară bestialitatea din omenire.”
Teologii și medicii Evului Mediu alcătuiseră o adevărată ontologie a actului sexual, cu următoarele caracteristici: scop procreator (se credea că fecundarea se făcea prin amestecul seminței masculine cu cea feminină, deci orgasmul femeii era important iar frigiditatea era luată foarte în serios); interzicerea avortului și condamnarea libertății sexuale a femeii pentru că ducea la sterilitate. Actul sexual avea deci fie o funcție procreatoare în căsătorie, fie devenea o cale spre sfințenie dacă putea fi înfrînat.
Filosofia ocultă și-a asimilat acest dat patetic și, combinîndu-l cu reminiscențe ale păgînismului, a extras din ceea ce rezulta două sisteme (...): pe de o parte, erotismul diabolic, luînd cu exagerare asupră-și desfrîul pentru a combate răul prin rău sau pentru a obține o putere întunecată; pe de altă parte, sanctificarea sexului, îndepărtînd noțiunea de păcat din plăcerile trupești și căutînd în ele condițiile unui nou cult sacru.
Concluzia autorului este că filosofia ocultă este utilă pentru că propune cîteva mijloace de a separa Binele de Rău în fiecare dintre constantele sale: în analiza rațională a superstițiilor, în credințele sale (că omul are o triplă natură, că se poate comunica cu lumea de dincolo, că energia sexuală are puteri metafizice etc.) cît și în intenția de a crea o medicină paralelă, continuînd tradiția lui Democrit.
Omenirea va fi, din ce în ce mai mult, preocupată să topească într-o aceeași Tradiție postulatele originale ale păgînismului antic, ale creștinismului ezoteric, ale religiilor orientale și ale dialecticii occidentale pentru a crea un sistem de gîndire cu adevărat universal. Un asemenea ideal nu va fi îndeplinit decît prin perfecționarea comportamentelor inițiatice utilizate încă din vremea Gnozei, astfel încît să ducă la acțiuni și opere în care magicul va fi în deplină armonie cu pragmaticul pentru a preamări viața.
Read
August 28, 2023goodreads challenge zice ca am citit doar 53/65 de carti, dar eu am citit 60. de ce
July 7, 2016
Un tratado más serio y riguroso de lo que suele ser habitual en este tipo de obras. La estructura es temática y los temas elegidos son adecuados. En este sentido es un libro sobre filosofía oculta bastante original, y bien escrito. Apto no sólo para los aficionados, sino también para los que mantenemos una visión escéptica con respecto a estas filosofías. No obstante, algunos autores y escuelas son tratados con excesiva brevedad, lo que descompensa un poco la visión general que puede aportar esta historia sobre el desarrollo del ocultismo en la historia de las ideas.
November 27, 2021
Si bien puede hacerse un poco pesado a ratos y según interese más o menos personalmente el tema tratado en cada capítulo, hay que reconocer que es un compendio muy completo con una cantidad apabullante de información y referencias (la mayoría francesas, eso sí, quizás se centra demasiado en Francia). Me ha gustado bastante su punto de vista de reconocer los aportes de algunas ideas sin tener por ello que tratarlas como correctas (los ejemplos más claros están en el capítulo dedicado a la medicina) y el ser bastante crítico en general.
April 21, 2023
Un llibre que m'ha acompanyat els darrers mesos al lavabo. Mentre m'anava buidant espiritualment, m'omplia de nocions elevades. Ja tinc encarregat un forn alquímic a Amazon.
November 10, 2022
Istoria filosofiei oculte este, fără îndoială, partea cea mai bizară, dar şi cea mai necunoscută, a antropologiei generale. Numărul mare de cărţi care discută despre acest subiect, deşi atestă interesul constant al publicului pentru fenomenele legate de el, împiedică, cu tot felul de consideraţii parazitare – care ţin când de un şarlatanism exaltat, când de un raţionalism restrictiv –
cunoaşterea pe care o putem avea despre acest subiect. Este dificil să ne exprimăm asupra lui fără a cădea într-una din cele două extreme, credulitatea sau scepticismul, care dăunează, în egală măsură, obiectivităţii. Când suntem prea creduli faţă de faptele extraordinare relatate nu mai suntem capabili să avem despre ele o vedere de ansamblu judicioasă şi să le clasăm din nou cu un
sens critic neştirbit. Invers, când rămânem în faţa lor de un scepticism de neclintit riscăm să pierdem învăţămintele preţioase pe care le conţin despre om şi lume, să considerăm feluritele păreri care au avut o reală influenţă asupra moravurilor drept divagaţii de vizionari. Iată de ce, păzindu-mă cu grijă de astfel de abuzuri de interpretare, vreau să abordez studiul magiei occidentale
într-un spirit nou, să resping mulţimea de anecdote care o ridiculizează, să filtrez cu rigoare credinţele şi potenţialităţile pe care le-a pus în practică şi s-o prezint sub o formă pe care cultura modernă s-o poată asimila. Folosesc mai degrabă termenul de filosofie ocultă (în consens cu autori
clasici cum sunt Cornelius Agrippa şi Paracelsus care îşi numeau astfel disciplina) arătând că este vorba de expunerea unui ansamblu de principii, de dogme şi de metode; el este mai potrivit decât termenul ocultism inventat de Eliphas Levi pentru a crea o mişcare analoagă cu romantismul şi socialismul şi care nu corespunde astfel decât unui curent născut în secolul al XIX-lea. Nu cred nici că putem vorbi serios de ştiinţe oculte, deoarece ştiinţele propriu-zise au trebuit, ca să ajungă la o dezvoltare pozitivă, să se desprindă de iluziile gândirii magice ba chiar, la nevoie, să le combată. Această noţiune de filosofie ocultă este cu atât mai potrivită cu cât Pitagora, căruia i se atribuie inventarea cuvântului philosophia, a conceput el însuşi împărţirea acestei arte de a gândi într-o cunoaştere exoterică, destinată profanilor, şi o cunoaştere ezoterică, rezervată numai iniţiaţilor. Membrii şcolii sale trebuiau să se lege prin jurământ că vor păstra secretul învăţăturilor lui; cel care-l divulga era considerat ca mort şi i se ridica o stelă funerară; aceasta a fost sancţiunea aplicată lui Hipparchos când a predat public pitagorismul, în ciuda avertismentului dat de tovarăşul lui de învăţătură, Lysis. Obligaţia de a păstra secretul îl deosebea pe filosof de sofistul de rând. Mai târziu, Aristotel va transmite şi el o învăţătură acroamatică, adică pur orală, predată separat celor mai buni elevi ai lui şi cu conţinut diferit de cel de la cursurile publice şi din scrierile sale. Astfel se
instalează tradiţia unei elite de gânditori ce aveau în seamă o doctrină secretă, de care trebuiau îndepărtate spiritele frivole şi care reflecta asupra unor subiecte pe care religia, ştiinţa şi învăţământul laic refuzau să le aprofundeze; această doctrină nu era numai speculativă, ci voia să pună la dispoziţia adepţilor ei mijloace superioare pentru a conduce fiinţele şi pentru a înţelege
lucrurile.
cunoaşterea pe care o putem avea despre acest subiect. Este dificil să ne exprimăm asupra lui fără a cădea într-una din cele două extreme, credulitatea sau scepticismul, care dăunează, în egală măsură, obiectivităţii. Când suntem prea creduli faţă de faptele extraordinare relatate nu mai suntem capabili să avem despre ele o vedere de ansamblu judicioasă şi să le clasăm din nou cu un
sens critic neştirbit. Invers, când rămânem în faţa lor de un scepticism de neclintit riscăm să pierdem învăţămintele preţioase pe care le conţin despre om şi lume, să considerăm feluritele păreri care au avut o reală influenţă asupra moravurilor drept divagaţii de vizionari. Iată de ce, păzindu-mă cu grijă de astfel de abuzuri de interpretare, vreau să abordez studiul magiei occidentale
într-un spirit nou, să resping mulţimea de anecdote care o ridiculizează, să filtrez cu rigoare credinţele şi potenţialităţile pe care le-a pus în practică şi s-o prezint sub o formă pe care cultura modernă s-o poată asimila. Folosesc mai degrabă termenul de filosofie ocultă (în consens cu autori
clasici cum sunt Cornelius Agrippa şi Paracelsus care îşi numeau astfel disciplina) arătând că este vorba de expunerea unui ansamblu de principii, de dogme şi de metode; el este mai potrivit decât termenul ocultism inventat de Eliphas Levi pentru a crea o mişcare analoagă cu romantismul şi socialismul şi care nu corespunde astfel decât unui curent născut în secolul al XIX-lea. Nu cred nici că putem vorbi serios de ştiinţe oculte, deoarece ştiinţele propriu-zise au trebuit, ca să ajungă la o dezvoltare pozitivă, să se desprindă de iluziile gândirii magice ba chiar, la nevoie, să le combată. Această noţiune de filosofie ocultă este cu atât mai potrivită cu cât Pitagora, căruia i se atribuie inventarea cuvântului philosophia, a conceput el însuşi împărţirea acestei arte de a gândi într-o cunoaştere exoterică, destinată profanilor, şi o cunoaştere ezoterică, rezervată numai iniţiaţilor. Membrii şcolii sale trebuiau să se lege prin jurământ că vor păstra secretul învăţăturilor lui; cel care-l divulga era considerat ca mort şi i se ridica o stelă funerară; aceasta a fost sancţiunea aplicată lui Hipparchos când a predat public pitagorismul, în ciuda avertismentului dat de tovarăşul lui de învăţătură, Lysis. Obligaţia de a păstra secretul îl deosebea pe filosof de sofistul de rând. Mai târziu, Aristotel va transmite şi el o învăţătură acroamatică, adică pur orală, predată separat celor mai buni elevi ai lui şi cu conţinut diferit de cel de la cursurile publice şi din scrierile sale. Astfel se
instalează tradiţia unei elite de gânditori ce aveau în seamă o doctrină secretă, de care trebuiau îndepărtate spiritele frivole şi care reflecta asupra unor subiecte pe care religia, ştiinţa şi învăţământul laic refuzau să le aprofundeze; această doctrină nu era numai speculativă, ci voia să pună la dispoziţia adepţilor ei mijloace superioare pentru a conduce fiinţele şi pentru a înţelege
lucrurile.
February 21, 2016
Como fuente recopilación de ideas sobre la filosofía oculta me parece un libro más que interesante para el neófito. Tengo la impresión de que Alexandrian se centra demasiado en lo francés, supongo que por ser lo más cercano. A mí por lo menos me ha servido para apuntar un buen puñado de nombres y nociones que usar en el futuro.
October 16, 2025
Începe așa: „Istoria filosofiei oculte este, fără îndoială, partea cea mai bizară, dar și cea mai necunoscută, a antropologiei generale.”
Sfârșește cu paragraful: „Gândirea magică este, în adâncul omului, cel mai bun și cel mai rău lucru; cel mai bun, când îl incită să exploreze necunoscutul; cel mai rău, când îi impune iluzii și-i falsifică raporturile cu realitatea; utilitatea filosofiei oculte stă în faptul că ea propune mijloace pentru a separa, în acest element vital al psihismului uman, binele de rău (...).”
Cartea e o conștiincioasă sinteză de filosofie ocultă, care tratează Francmasoneria, gnoza, Cabala, alchimia, artele divinatorii, medicina paralelă, comunicarea cu invizibilul, magia sexuală etc.
Pare că Alexandrian nu a scăpat niciun filosof ocult din index: e de mai mare mirarea tot cortegiul acestor oameni care au gândit cu curaj și erudiție pe lângă gândirea comună (având și șansa unor descoperiri relevante în medicină, de exemplu).
Iar din tot ce am citit în lucrarea asta merituoasă, eu am reținut cel mai bine partea cu liturghia neagră a sataniștilor. Desigur.
Sfârșește cu paragraful: „Gândirea magică este, în adâncul omului, cel mai bun și cel mai rău lucru; cel mai bun, când îl incită să exploreze necunoscutul; cel mai rău, când îi impune iluzii și-i falsifică raporturile cu realitatea; utilitatea filosofiei oculte stă în faptul că ea propune mijloace pentru a separa, în acest element vital al psihismului uman, binele de rău (...).”
Cartea e o conștiincioasă sinteză de filosofie ocultă, care tratează Francmasoneria, gnoza, Cabala, alchimia, artele divinatorii, medicina paralelă, comunicarea cu invizibilul, magia sexuală etc.
Pare că Alexandrian nu a scăpat niciun filosof ocult din index: e de mai mare mirarea tot cortegiul acestor oameni care au gândit cu curaj și erudiție pe lângă gândirea comună (având și șansa unor descoperiri relevante în medicină, de exemplu).
Iar din tot ce am citit în lucrarea asta merituoasă, eu am reținut cel mai bine partea cu liturghia neagră a sataniștilor. Desigur.
July 5, 2021
A great book on the power of the amateurs. You end up wanting to read more !
September 10, 2013
The book is very enjoyable, and I have found it cleared some of ongoing confusions with regards to certain occult philosophies. The topics are actually quite easy to grasp, even if you only have a basic understanding of them. It is well structured, full of references fur further studies, and it ends with the author's own conclusions regarding the future development of occult thinking.
I highly recommend it.
I highly recommend it.
October 26, 2014
I like Alexadrian, but here he lacks the romanticized imprint he usually gives subjects
Displaying 1 - 13 of 13 reviews