Sunt nostalgic de câte ori îmi amintesc de Habarnam. Nu era el tocmai ceea ce se cheamă un pitic model, dar, surprins de „iureşul vieţii”, a reuşit să ajungă de treabă. Lucru ce nu-i poate fi trecut cu vederea.
Dar dincolo de povestea iniţierii lui în viaţă – ce-mi place să folosesc clişeele astea – rămâne povestea pur şi simplu. O poveste spusă frumos, din care nu ai cum să nu reţii măcar amănunte. Că, de exemplu, maşinile lor – cu care circulă din Oraşul Florilor în Oraşul Verde sau în Oraşul Zmeelor – funcţionează cu apă minerală şi sirop. Cum de nu mă gândisem că reacţia din pahar ar putea fi valorificată? Ei, dar să vedeţi când au zburat cu balonul inventat de Ştietot. Da, există şi antonimul lui Habarnam. Iar între ei sunt: Şurubel şi Piuliţă (musai împreună), fraţii Probabil şi Posibil (tot nedespărţiţi), Gogoaşă, Limonadă, Acuarelă, Guslă, Pilulă, Bombănilă, Zăpăcilă, Glonţişor şi – ce ar fi un vânător fără credinciosul său ogar? – căţelul Strop. Dar şi alţii.
Ca să nu mai spun de prichinduţele din Oraşul Verde, cu nume gingaşe şi fantaste: Ochi-Albaştri, Fulg-de-Nea, Mierinana, Stăncuţa, Margareta, Brăduţa, Bondocica etc.
Cei din Oraşul Florilor nu ştiau că există prichinduţe, erau o „subcultură închisă”. Iar povestea surprinde tocmai momentul interacţiunii între cele două... planete. Şi ce mai seamănă lumea lor cu lumea noastră! Seamănă exact cu perioada în care băieţii şi fetele devin conştienţi că sunt diferiţi unii de alţii şi trebuie să înveţe cum să se poarte cu „ceilalţi”. Ca în viaţa reală – nu că a lor ar fi mai puţin reală, dar aşa considerăm noi – piticii vor deprinde bunele maniere şi vor izbuti chiar gesturi de tandreţe faţă de prichinduţe.Acestea din urmă se vor lăsa convinse – în urma dovezilor incontestabile – că, deşi nu prea înţeleg de ce preferă să aibă geamurile protejate cu storuri de lemn, în loc să înceteze să mai joace fotbal (asta se întâmplă în Oraşul Zmeelor), totuşi piticii nu sunt nişte prostănaci, cum păreau, ci pot fi chiar haioşi şi prietenoşi. Să vedeţi cum au cules fructe împreună – treaba asta nu e uşoară când merele sunt cât tine de mari.
M-am cam întins la vorbă şi l-am pierdut pe Habarnam pe drum. Ar fi păcat, fiindcă el e singurul care apare nominal în titlul cărţii. Ţin neapărat să precizez că năstruşnicul pitic avea o imaginaţie debordantă. S-ar fi putut face prozator (că poet aveau). Dar poate că atunci mulţi dintre confraţii lui ne-pitici n-ar mai fi fost la fel de celebri. Poate că d-na J. K. Rowling şi al ei Harry Potter n-ar fi... cine ştie? Habarnam însă a rămas un pitic simpatic, căruia i s-au iertat relatările fanteziste pe motiv că era lăudăros.
Dar nu mai zic nimic ca să nu divulg povestea. De fapt, degeaba am zis eu tot ce am zis, dacă nu citiţi, n-aveţi de unde să ştiţi cum e.