Un roman important, care se citește și azi cu interes. Deși înțeleptul Kesarion Breb, educat de preoții din Egipet, este un mare naiv, ca să nu folosesc un termen mai tare. Transcriu cel mai obscur pasaj din carte:
„Aceasta era cea dintîi întîlnire a lor după lungă dorință...
- Mărită doamnă, zise Kesarion..., n-am stat pînă acuma în Bizanț decît pentru a te vedea.
- Pleci și domnia ta? întrebă nedumerită împărătița.
- Precum am spus.
- Atunci de ce ai așteptat pînă acum? întrebă ea deodată aprig. Ai cunoscut nefericirea mea?
- Fără îndoială, am cunoscut-o.
- Știi că am avut vreo bucurie?
Breb tăcu.
- O, domnule, răspunde-mi, căci m-am deprins a te ști a-toate-cunoscător... Am știut că veghezi asupra mea. Acuma cînd rămîn cu desăvîrșire singură, nu înțeleg de ce mă părăsești.
- Mărită stăpînă, vorbi el cu voce moale, nefericirea nu ți-a adus-o puterea împăratului, ci iubirea mea.
- E adevărat? țipă înăbușit Maria.
- E adevărat...
- Vai mie, suspină ea. E adevărat că ai stat în templele egiptenilor?
- Într-adevăr...” (capitolul XV).
Degeaba se lamentează Kesarion: „O, părinte, îi șopti Breb..., eu am fost solul care a dus o floare curată și am aruncat-o într-o volbură prihănită” (XIV): cel născut a doua oară, inițiatul în mistere, a greșit. Dar a sesizat mult prea tîrziu greșeala. Mărturisirea lui nu mai poate îndrepta răul. Aici e întrebarea care nu poate primi răspuns: imaculatul maculează, din bunătate înflorește răul. Veghea lui („Am știut că veghezi asupra mea”), întîrzierea lui în Bizanț sînt fără folos.
Cel dintîi care a formulat limpede cruda aporie a cărții a fost Nicolae Manolescu: „Înțelepciunea, oricît de solid ar fi întemeiată pe blîndeță și generozitate, nu e scutită uneori de a face rău” (Sadoveanu sau utopia cărții, București: Editura Eminescu, 1976, p.217). Cercul inițierii lui Breb (cu cele trei trepte: învățătura, experiența, renunțarea) nu se închide, nu poate să se închidă. Îl va chinui pentru totdeauna remușcarea. Kesarion a fost înfrînt în proba iubirii. Căința lui arată limpede că a rămas o ființă vulnerabilă. A fost pedepsit pentru vanitate. A-toate-știutorul se izbește de cea mai lumească întrebare: în ce chip poți îndrepta ceea ce nu mai poate fi îndreptat? Așadar, mai scrie criticul, „în orice inițiere există o cruzime”. Dar încercarea cruzimii nu explică pînă la urmă nimic. Întrebările nu primesc un răspuns lămurit: „De ce a trebuit să fie sacrificată Maria? Numai ca Breb să se purifice prin suferință de cele lumești” (p.118). Tristețea lui arată că rana nu s-a stins.
În concluzie, tema narațiunii lui Sadoveanu este „invalidarea legii de către experiență”.