Romanul lui Forsyth, legendarul autor britanic de thrillere, a apărut în 1994 și are ca temă înspăimântătorul proiect Babilon al lui Saddam Hussein de a construi un supertun, cel mai mare tun din istorie. Au trecut mulți ani de atunci, așa că putem răsufla ușurați: proiectul Babilon a fost povestea unui supereșec. Din fericire. Pentru cititorii mai tineri, este poate nevoie de o scurtă expunere a evenimentelor: anul 1990 părea să fie unul de bun augur, Razboiul Rece intra în faza finală, ca urmare a Summit-ului de la Malta de la finalul anului precedent, germanii începuseră deja să dărâme Zidul din Berlin, iar la noi se întâmplase un adevărat miracol odată cu căderea regimului Ceaușescu. Din păcate, n-am știut să păstrăm cum trebuie ceea ce am câștigat în decembrie 1989 și ne-am ales un conducător care nu avea niciun scrupul să ordone uciderea (nu în mod direct) unor oameni pentru a rămâne la putere. În loc să avem democrație și capitalism, Iliescu ne-a dat mineriade. Era forma lui de mulțumire pentru un popor dezorientat, care, de bucurie că a scăpat de Ceaușescu, a crezut că noii inamici sunt Regele Mihai și Ion Rațiu. Iar peste România se așternea o lungă noapte, din care unii poate că nu au ieșit nici până astăzi. Fie-mi iertată divagarea.
Pe fondul bunei înțelegeri dintre SUA și URSS, problemele încep să vină din alte direcții. În august 1990 Saddam Hussein, conducătorul Irak-ului, atacă statul vecin, Kuweit, și îl ocupă în doar două zile. Arabia Saudită, Kuweit și Irak erau primele trei țări din lume în ceea ce privește rezerva de țiței. Cum ar fi fost ca toate acestea să ajungă în mâna lui Saddam Hussein? Pentru a nu se realiza acest scenariu de coșmar, SUA și aliații săi - Marea Britanie, Franța, Arabia Saudită, Egipt etc. - organizează operațiunea Scutul Deşertului, al cărei scop a fost acela de a-l descuraja pe Hussein să atace Arabia Saudită. Trupele aliate aduse în mare grabă pe teritoriul Arabiei Saudite au îndeplinit cu brio acest prim obiectiv. Pasul următor a fost lansarea unui ultimatum la adresa lui Saddam Hussein de a-și retrage trupele din Kuweit cel târziu la începutul lui ianuarie 1991. Saddam Hussein era mult prea idiot să accepte acest ultimatum (la un moment dat, americanii erau realmente îngrijorați ca nu cumva, la vederea impresionantei forțe a aliaților, liderul irakian să decidă retragerea din Kuweit, ceea ce le dădea complet planurile peste cap), așa că a fost lansată operațiunea Furtuna Deşertului, ce a spulberat armatele de ocupație, reușind să elibereze complet Kuweitul în ceva mai mult de o lună. Trupele coaliției occidentale au suferit pierderi minime, în ciuda pronosticurilor. Prin urmare, acesta este în linii mari cadrul istoric.
Dincolo însă de evenimentele din epocă, Frederick Forsyth construiește un foarte solid thriller de spionaj, ce însă poate fi privit și drept o ficțiune istorică, a cărei acțiune se desfășoară în principal în Kuweit City, Londra, Bagdad, Tel Aviv, dar și la Viena și, foarte puțin, e drept, la Moscova. Romanul debutează cu un asasinat săvârșit la Bruxelles: este vorba despre Gerald Bull, expertul canadian care se ocupa cu realizarea supertunului. Din punctul meu de vedere, teoria lui Forsyth conform căreia irakienii înșiși l-au asasinat pe aliatul lor nu se susține; pare mai degrabă să fie mâna Mossad-ului. Desigur, și aceasta este doar o speculație, ucigașii lui Bull nefiind niciodată identificați. Dar, iată cum descrie Forsyth serviciul secret israelian: "Mossadul este cea mai mică, cea mai nemiloasă şi cea mai întreprinzătoare dintre toate structurile de servicii secrete din lume. Fără îndoială că, în trecut, acest organism a efectuat multe asasinate, folosind una dintre cele trei echipe „kidon” – cuvânt care în ebraică înseamnă „baionetă”. Acestea fac parte din Divizia de combatanţi şi sunt constituite din agenţi sub acoperire, infiltraţi şi executanţi. Însă până şi Mossadul are anumite reguli, chiar dacă aplicarea lor are o anumită doză de arbitrar.
Lichidările se împart în două categorii. Una este cea a „cerinţelor operaţionale” – urgenţele neprevăzute, în care diverse operaţiuni ce implică viaţa unor aliaţi sunt prioritare, iar persoana incomodă trebuie să fie înlăturată din drum rapid şi definitiv. În asemenea cazuri, ofiţerul de caz, cunoscut şi sub numele de katsa, are dreptul de a-l înlătura pe adversarul care pune în pericol întreaga misiune şi se va bucura de sprijin retroactiv din partea şefilor lui din Tel Aviv.
Cealaltă categorie îi include pe cei aflaţi deja pe lista de execuţie. Această listă se află în două locuri: în seiful personal al prim-ministrului şi în cel al directorului Mossadului. La fiecare schimbare a prim-ministrului, noul ales trebuie să vadă lista care poate conţine între treizeci şi optzeci de nume".
În final, trebuie să precizez că, deși intriga se desfășoară pe mai multe planuri și există un număr destul de mare de personaje extrase atât din realitate, cât și din imaginația lui Forsyth, totuși acțiunea nu este greu de urmărit. Cu atât mai mult cu cât scriitorul britanic stăpâneşte foarte bine arta de a ține trează curiozitatea cititorului. În plus, informațiile pe care le conține cartea despre cele "patru modalități de recrutare a unui agent" sunt cu adevărat interesante și atractiv prezentate. Un singur lucru nu am înțeles (Atenție, urmează un spoiler!!!) și anume de ce serviciile israeliene îl lichidează pe omul infiltrat în vârful regimului Hussein, din moment ce acesta a respectat termenii înțelegerii, trădându-și țara "de la A la Z". În aceste condiții, biografia acestuia nu contează prea mult, ci serviciile aduse. În fine, poate că așa a considerat Forsyth că se face dreptate. Lectură plăcută!