N-am citit acest roman de 12 ori, ca Alexandru Paleologu Război și pace, dar cred că sînt la a patra lectură a Annei Karenina. Unii au pretins că nu există lectură, ci numai re-lectură și că a citi înseamnă a re-citi. Nu știu dacă au dreptate. Dar la o nouă lectură, poți remarca amănunte și nuanțe care ți-au scăpat (e inevitabil) prima oară, ba chiar îți poți schimba radical părerea cu privire la blîndul Levin (mi se pare acum un personaj antipatic).
Lev Nikolaevici a lucrat la Anna Karenina, cu mici întreruperi, din martie 1873 pînă în aprilie 1877, cînd a scris epilogul. A terminat primul draft în februarie 1874. În ianuarie 1875, a început să publice romanul în revista Vestitorul rus. În iunie 1877, conducerea revistei a refuzat să tipărească sfîrșitul romanului și, într-o notă a redacției, a oferit doar un scurt rezumat. În volum, Anna Karenina a apărut în ianuarie 1878.
Ce am reținut abia la lectura de față? Iată cîteva observații rapide:
● Deși titlul romanului e Anna Karenina, relația zbuciumată dintre Anna și Vronski ocupă cam o treime din numărul total al paginilor (peste 800). Acest fapt m-a surprins. În rest, naratorul prezintă alte cupluri (Dolly - Stepan Arkadici, Kitty - Levin), lumea „bună” din Moscova și Sankt Petersburg. Un spațiu important e rezervat digresiunilor „filosofice”: tema sufletului slav, menirea familiei, sensul iubirii, decăderea credinței, a moravurilor, rostul agriculturii, progresul etc.
● Cu excepția lui Levin, toată fauna care mișună în roman are opinii de-a gata. A avea și a formula opinii e de bon ton. Opiniile migrează de la un personaj la altul (sau provin dintr-un fond anonim), dar nici unul nu-și dă osteneala de a le analiza pe cont propriu. În societatea din roman, a exprima opinii (a flecări) e o necesitate, așa cum pentru frivolul Stiva, fratele Annei, a purta pălărie e o necesitate la care nu e nevoie să te gîndești prea mult.
● Nu știm aproape nimic despre trecutul Annei. În fond, Anna Karenina nu are trecut. Cînd apare în scenă, ea e deja măritată și are un băiat, Serioja. Ce-a făcut înainte, ce pension a urmat, dacă a iubit pe cineva, nu știm. Știm, în schimb, că nu-l iubește pe rigidul Aleksei Aleksandrovici Karenin. Și mai știm că e mai tînără decît el cu cel puțin 20 de ani.
● Deși acțiunea romanului se petrece mai mult în mediul citadin, nu găsim descrieri de edificii, de străzi (ca în romanele lui Dostoievski). Abia cînd se referă la viața la țară (cîmpuri, păduri), naratorul oferă descrieri minuțioase. Deși uneori scria în vila din Moscova, aversiunea lui Tolstoi față de oraș e vădită.
● Cu toate că se iubesc, nici Anna, nici Vronski nu încearcă să-l înțeleagă pe celălalt. Pur și simplu, nu știu, nu pot să comunice unul cu altul. Fiecare suferă în singurătate. Cînd Anna decide să meargă la un spectacol de operă, Vronski nu e în stare să-i explice că gestul ei ar trebui anulat sau amînat. Asta e încă o dovadă că amanții nu au o viață intimă.
● Sigur, nu Tolstoi a inventat monologul interior (cu atît mai puțin Joyce), dar el l-a folosit în chip eclatant cel puțin în două cazuri: la sfîrșitul părții a VII-a (cînd Anna se aruncă sub tren) și în partea a VIII-a (cînd Levin primește „iluminarea”).
● „Credinciosul” Levin către Kitty: „ Cum de nu ți-e rușine? Nu înțeleg cum poți fi atît de neatentã!”. Levin - considerat un alter ego al prozatorului - e la fel de dogmatic și misogin ca progenitorul lui. Părerea lui despre mariaj este lamentabilă... (14.06.22, marți)