Serpentine

by Allex Truşcă

„ Alternând scriitura realistă cu cea onirică, ambele foarte atent conduse, pendulând între prezentul vieții protagonistului și rememorările unui trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, romanul lui Allex Trușcă – Serpentine – induce senzația unei călătorii existențiale pe un drum sinuos, marcat de traumă, vinovăție și migrație forțată. Până la un punct, ar fi putut fi citit ca un Bildungsroman, dar nu asistăm la o reală devenire a personajului central, Adrian, ci, mai degrabă, la o mișcare șerpuitoare a destinului, punctată de întorsăturile geografice și mentale ale exilului și de imposibilitatea de a evada din bucla fără de sfârșit a traumelor transgeneraționale. Construcția narativă urmărește fluxurile memoriei, niciodată liniare, și se înalță pe un eșafodaj de asocieri, digresiuni, reveniri și paralelisme, sugerând în final că deplasarea sub semnul traumei nu se produce înainte, ci este amprentată de revenirea la locul originar al durerii. Plecarea, fuga, îndepărtarea nu oferă o soluție autentică, personajul rămânând captiv în cercurile concentrice ale amintirii și ale bolii, iar reîntoarcerea nu vindecă, ci adâncește rana.
Vocea narativă este intensă și hipnotică, scoțând mereu la suprafață tensiunea confesivă și accentuând cunoașterea senzorială, dar și psihologică a lumii. Povestea acestui little man al istoriei, unul dintre nenumărații anonimi nefericiți, este, în fapt, cea a familiilor care se destramă, strivite sub povara vinovățiilor și a rușinii. Relația dintre Șarpele narator și Casă amintește simultan de credințele prezente în folclorul românesc și balcanic, dar și de interpretările psihanalitice, în care casa reprezintă structura eului, iar șarpele energia latentă, instinctul sau nevoia de transformare. Neobișnuit este aici dialogul pe care-l instituie Șarpele cu Casa, precum și felul în care romanul se deschide cu finalul, ca pentru a sublinia ideea scenariului ce se repetă la infinit, chiar dacă actanții sunt alții. Cititorul coboară și urcă pe volutele poveștilor, amețind de la aerul tare al frazelor baroce, încărcate la tot pasul cu deschideri senzoriale, preponderent olfactive. Romanul atestă fără echivoc talentul de prozator și ingeniozitatea stilistică ale lui Allex Trușcă.”

Cristina Bogdan

263 pages, Paperback

Published May 1, 2026

About the author

Allex Trușcă (pe numele complet Alexandru Trușcă) s-a născut pe 15 august 1982 în orașul Motru, județul Gorj. A urmat cursurile Facultății de Automatică, Calculatoare și Electronică din Craiova, apoi un masterat în Managementul Afacerilor Electronice în același oraș. În prezent locuiește în București, lucrând în domeniul IT într-o multinațională. Este pasionat de istorie medievală, mitologie, are ca hobby călătoriile, vizitarea castelelor medievale, a catedralelor gothice și a muzeelor, literatură fantasy sau historical fiction. Colecționează replici de arme medievale, medalii comemorative, magneți de frigider și sticle de vin din locurile pe care le vizitează. A urmat ateliere de scriere creativă și scenaristică organizate de Revista de Povestiri,sau de Fundația Calea Victoriei. A publicat romanele „I put a spell on you...” (Ed. LITERA, 2020), „Nebunul alb” (rescris și republicat în 2019, Ed. PAVCON) și „Cealaltă Regină” (2018), povestiri în antologiile „Centenarium StrING” „CSF 2018”, „CSF 2019”, „Povestiri SF”, Iocan, dar și în revistele online OPT motive, EgoPhobia, Liternautica, Revista de Povestiri, Galaxia42 . Mai multe informații, pe site-ul www.allextrusca.ro.

Reviews

[Mihai Bălăceanu · Rating 5 out of 5]

Serpentinele periculoase ale memoriei

Allex Trușcă s-a impus ca o voce originală în literatura română contemporană, odată cu romanul I put a spell on you (Litera, 2020). Acolo, el explorează deziluziile și costurile vieții profesionale închinate sistemului corporatist, când în cheie ludică și ironică, când cu o doză bine calibrată de cinism. Totul întrețesut cu motive folclorice și mitologice românești. Din acest punct de vedere, Allex Trușcă este, păstrând proporțiile, un Neil Gaiman autohton. Amândoi deschid multiple uși în banalitatea cotidiană către universuri stranii, oculte, inaccesibile muritorilor de rând.
Fără a renunța complet la vocea sa spințar-ireverențioasă, în recentul său roman － Serpentine (Editura pentru Artă și Literatură, 2026) －autorul sondează, cu tact psihologic și o abordare mai matură, drumurile șerpuitoare pe care Adrian Dragomirescu, un băiat simplu, crescut la țară, dar purtând pe umeri o încărcătură afectivă apăsătoare, alege să le facă în viață. Pașii îl poartă pe Adrian din copilăria, trebuie să spunem, nefericită, petrecută în casa părintească, până la degringolada maturității, când băiatul ajuns adult e nevoit să-și găsească un rost în viață pe străzile din Milano.
În același timp cu Adrian, narațiunea te plimbă, pe serpentinele periculoase ale memoriei, în multiple instanțe ale trecutului și prezentului, drumul fiind întretăiat de ocazionale plonjări în gol, în puțul fără sfârșit al timpului. Aceste momente de blackout, depotrivă narativ și psihologic, sunt provocate de crizele de narcolepsie ale protagonistului, când Șarpele casei (cel mai ofertant personaj al cărții, despre care voi vorbi pe larg ulterior) preia frâiele inconștientului și ne ghidează pe noi, cititorii, în cotloanele întunecate din mintea lui Adrian, acolo unde “viermele vinovăției” își are cuibul.
Dincolo de structura sa inedită, romanul Serpentine mai are un as în mânecă: autorul nu supralicitează tema vinovăției, ca în atâtea alte exemple ale literaturii dedicate traumei, ci ne lasă să urmărim firul ei roșu, aproape străveziu, până în trecutul îndepărtat, când o tragedie iscată din senin sfâșie iremediabil liniștea familiei Dragomirescu. Ca urmare a acestei tragedii, tatăl lui Adrian se refugiază în alcool, iar mama sa, Mioara, se apropie de Iisus într-un mod ce amintește de extazul mistic trăit de Sfânta Tereza de Ávila. Cât despre Adrian, el însuși se simte vinovat pentru tragedia petrecută, părinții îl consideră răspunzător, de asemenea, și, astfel, e nevoit să-și ducă această cruce pentru tot restul vieții:

“Aprinde bricheta, mărește flacăra și se privește. Lacrimile se usucă sau își schimbă direcția înfricoșate, nu mai vor să curgă, poate la un moment dat și râurile se întorc acasă și se vede în acea suprafață argintată plină de praf mai clar ca niciodată, e tot o mână de om, un copil care n-a mai vrut să crească, ba chiar a vrut să fie cât mai mic, ca să nu-l observe nimeni, că dacă oamenii nu te observă nici nu te rănesc, asta-i concluzia la care a ajuns singur de când vinovăția l-a prins între brațele sale ca într-o presă hidraulică și-l apasă.”

Martor din umbră al tribulațiilor lui Adrian e Șarpele casei, invizibil pentru toți, cu excepția protagonistului, dar care vede tot, care observă, detașat și meditativ, strădania oamenilor de a ajunge cineva, de a face ceva cu viața lor, neputând să arunce sacii de lest ai trecutului, pentru a se înălța cât mai sus. Deopotrivă personaj și narator demiurgic, Șarpele casei îl însoțește pe Adrian la fiecare pas, fără să-i dirijeze cursul vieții, doar arătându-ne nouă, cititorilor, așa cum am mai spus, ce zace pe fundul inconștientului său, în timpul crizelor de narcolepsie când vinovăția îi țâșnește la suprafață ca un gheizer de petrol.
În acest sens, Șarpele casei nu e nici bun, nici rău, este, dacă vreți, un duh amoral, loial, atât prin firea sa, cât și prin misiunea supranaturală care i-a fost hărăzită, unei singure entități statornice: casa strămoșească în care Adrian își petrece copilăria și adolescența. Restul － oameni, întâmplări, îndrăgostiri și despărțiri, trădări și împăcări － sunt simple efemeride pentru un spirit vechi de zile, sinonim, așadar, cu timpul, care se întoarce din viitor pentru a-și mușca și înghiți trecutul, închizând, definitiv, cercul narativ al cărții.

“[…] înaintam încet, gloata șerpuia pe trepte, pe lespezi de marmură, peste bucăți de metal și scânduri ce acopereau plăcile știrbe, urcau și coborau un pas, gândurile lor executau același du-te-vino șerpuitor printre amintiri și, drept îți spun, Casă, am înțeles atunci că între oameni și șerpi nu-i mare diferență la modul în care trec prin viață, oricât de drept li se pare drumul lor, oricât de drept se încăpățânează să-l vadă, totu-i doar serpentină.”

[Alexandru Lamba · Rating 5 out of 5]

Foarte buna!
O cronica in curand.

[Mircela Ionela Ander · Rating 5 out of 5]

Serpentine- Allex Trușcă

Există romane care spun o poveste. Există romane care te fac să trăiești starea personajului. Pentru mine, Serpentine de Allex Trușcă face parte din a doua categorie.

În centrul romanului se află Adrian Dragomirescu, un personaj pentru care trecutul nu este doar o amintire, ci locul în care continuă să trăiască, indiferent cât înaintează timpul. Adrian este omul prin care autorul explorează trauma, memoria și felul în care acestea pot deveni o identitate.
Adrian este pus în contrast cu alte personaje care, deși poartă propriile răni, reușesc să meargă mai departe. El, în schimb, rămâne pe serpentine. De fiecare dată când ai impresia că va reuși, că va ieși din cerc, următoarea curbă îl aduce înapoi în același punct de plecare.
Cel mai puternic contrast este, în opinia mea, Domenico. Adrian îl vede ca pe un frate și, la un moment dat, îl suprapune peste imaginea lui Mihăiță, fratele pierdut demult. Domenico, în ciuda propriului trecut traumatic, rămâne optimist, senin și dornic să trăiască. El reprezintă tot ceea ce Adrian și-ar dori să fie, dar nu poate deveni, pentru că firul invizibil care îl leagă de durerile trecutului îl ține captiv.
Această captivitate se reflectă și în felul în care Adrian își privește mama, Mioara Dragomirescu. La un moment dat, el ajunge să o satanizeze, transformând-o în sursa aproape exclusivă a traumelor sale. Nu știm dacă aceasta este imaginea reală a Mioarei sau imaginea construită de un om care încearcă să dea un chip propriei suferințe. Tocmai această ambiguitate mi s-a părut una dintre marile reușite ale romanului: nu oferă verdicte, ci îl lasă pe cititor să se întrebe cât aparține trecutului și cât aparține felului în care Adrian continuă să-l retrăiască. La un moment dat, când crizele narcoleptice încetează să mai apară atât de des, Adrian are impresia că i s-a luat și ultimul lucru care îi aparținea. Transformă suferința și o integrează în identitatea sa.

Unii dintre voi veți avea impresia citind că înaintați greu, dar din punctul meu de vedere asta este ceea ce creează tensiunea si frumusețea romanului. Eu am închis cartea cu aceiași senzație cu care am citit-o, aceea că am parcurs un drum plin de serpentine. Uneori am urcat alături de Adrian, alteori am avut impresia că se întoarce în același loc, urmărit de propriile umbre.
Serpentine este o carte care provoacă, întristează și ridică întrebări despre traumă și viață.

5⭐️

[Florin Cobzac · Rating 4 out of 5]

Autorul revine după câțiva ani cu un nou roman în care își reconfirmă abilitatea cu care controlează tensiunea și dinamica acțiunii. Am citit acum câțiva ani ”I put a spell on you” și încă îmi amintesc că cu greu reușeam să las volumul din mână.

În acest roman, autorul plusează un pic, introducând în rețetă două personaje non-umane. Sună interesant, nu? :) Pe primul îl intuiești încă de la copertă și de la prima literă din text; pe al doilea, din chiar al doilea cuvânt. Cât despre narator, vă las să-l descoperiți voi. Vă spun doar că este un „narator jucător”. ;)

Romanul se învârte în jurul memoriei, iar jocul planurilor este pe măsură. Coloana vertebrală este o serpentină a memoriei. Mi-a plăcut cum a construit romanul: i-a dat ritm și m-a menținut între pagini.

Adrian este născut la țară, într-o familie oarecare, asta până când un „accident” produce o deraiere care se resfrânge ireversibil asupra tuturor, inclusiv a lui.
Ajunge în Milano la vârsta de final a adolescenței și acolo par să se adune sub lupă toate vânătăile și cicatricile rămase în urma copilăriei în acel climat.

Mi-a plăcut foarte mult personajul „Moșu”. Excelent creat, bine conturat și, deși este un personaj pasager, adaugă o spiră importantă în acea serpentină a memoriei. Scrisoarea și crucea sunt armătura momentului... și banii. Vă las un pic în ceață ca să vă atrag în poveste, dacă nu era clar deja. :)

Cel mai mult mi-a plăcut fragmentul plecării de acasă, drumul făcut cu tatăl cu Dacia 1310, fotografiile... Este pe la mijlocul cărții și pare să fie breșa prin care autorul lasă cititorul să bage un pic capul în culisele romanului. Frumos realizat.

Mai este un moment, la pagina 150, care m-a făcut să regret că nu am avut această carte la mine când am fost la Muzeul Vatican pentru că tare mi-ar fi plăcut să-i fac acolo fotografia de prezentare, le scara spiralată de la ieșire.

Dar rândurile scrise acolo, la pagina aceea, m-au aruncat în propriile mele trăiri din locul din fotografie. Am stat minute în șir urmărind spectacolul curgerii timpului, timp parcă purtat în spinare, împreună cu traumele, bucuriile, frustrările și aspirațiile fiecăruia dintre noi.
Am făcut multe fotografii, i-am urmărit pe cei care coborau; unii se mai opreau din când în când, nedumeriți, triști, obosiți... era ieșirea din acel obiectiv turistic. Cumva am rămas lipit de acea scenă, un segment de serpentină care s-a sudat prin suprapunere peste propria mea serpentină a memoriei.

Nu prea dau citate în prezentări, pentru că cele lungi sunt primele pe care cititorii le sar atunci când timpul de lectură este limitat, dar acum fac o excepție.
E scurt, zăboviți un pic asupra lui, vă rog:

„Fluturii din stomac s-au transformat în omizi gata să nască alți fluturi, Adrian a clipit de câteva ori și adolescentul îndrăgostit s-a metamorfozat într-un om cu un țel.”

Fragmentul este de la pagina 157.

Dacă dați peste carte printr-o librărie, merită să o deschideți pe la paginile menționate mai sus; poate asta o să vă convingă să plecați cu ea acasă.