What do you think?
Rate this book
Fotograful Curții Regale
Cistigatoarea Concursului de Debut al Editurii Cartea Romaneasca, editia 2014
De cind s-a deschis, in Piata Teatrului, atelierul fotografic al lui Franz Mayer – fotograf al Curtii Regale –, chipurile bucurestenilor se reflecta, rind pe rind, in oglinda vitrinei. Prin lentila aparatului de fotografiat, tinarul artist imortalizeaza, pe bucati de carton, nu doar marea istorie, ci si sute de istorii personale, in spatele carora timpul curge implacabil.
Simona Antonescu are darul de a citi povestile din privirile ramase vii ale personajelor incremenite prin miracolul fotografiei si de a reconstitui lumea romaneasca a sfirsitului de secol XIX. Si in felul acesta se poate scrie istoria primului deceniu al Romaniei independente, de la trecerea victorioasa pe sub Arcul de Triumf in frunte cu regele Carol I si pina la Expozitia Universala de la Paris din 1889. Fotograful Curtii Regale implineste visul lui Franz Mayer. Fotografiile sale au devenit nemuritoare.
Baluri cu eticheta, crinoline avintate in cadriluri ordonate, bataile cu flori la Sosea in zi de 10 Mai, trasuri ai caror muscali rabdatori opreau pentru trecerea tramvaiului cu cai, baieti ce vindeau ziare si prizau pe ascuns tutun, jobene si meloane, palariute cochete de dama si umbrelute marginite cu dantela, sacagii si chivute, modiste si negustori evrei ori armeni, poiana Stinii Regale in zi de vara, scaldata in lumina altui veac, eleve de pension cautind cuminti catre catedra, tacimuri de lautari muncindu-si strunele in pragul restaurantului lui jupin Iordache, terasa Casei Capsa si coloanele de la intrare ale Teatrului National – toate fusesera ingramadite in spatele vitrinei de catre cinematografe, rochii din jerse pina la genunchi, automobile, patefoane si becuri electrice. Doua veacuri se studiau cu curiozitate, de o parte si de alta a sticlei unei vitrine, si pufneau dispretuitor.
De cind s-a deschis, in Piata Teatrului, atelierul fotografic al lui Franz Mayer – fotograf al Curtii Regale –, chipurile bucurestenilor se reflecta, rind pe rind, in oglinda vitrinei. Prin lentila aparatului de fotografiat, tinarul artist imortalizeaza, pe bucati de carton, nu doar marea istorie, ci si sute de istorii personale, in spatele carora timpul curge implacabil.
Simona Antonescu are darul de a citi povestile din privirile ramase vii ale personajelor incremenite prin miracolul fotografiei si de a reconstitui lumea romaneasca a sfirsitului de secol XIX. Si in felul acesta se poate scrie istoria primului deceniu al Romaniei independente, de la trecerea victorioasa pe sub Arcul de Triumf in frunte cu regele Carol I si pina la Expozitia Universala de la Paris din 1889. Fotograful Curtii Regale implineste visul lui Franz Mayer. Fotografiile sale au devenit nemuritoare.
Baluri cu eticheta, crinoline avintate in cadriluri ordonate, bataile cu flori la Sosea in zi de 10 Mai, trasuri ai caror muscali rabdatori opreau pentru trecerea tramvaiului cu cai, baieti ce vindeau ziare si prizau pe ascuns tutun, jobene si meloane, palariute cochete de dama si umbrelute marginite cu dantela, sacagii si chivute, modiste si negustori evrei ori armeni, poiana Stinii Regale in zi de vara, scaldata in lumina altui veac, eleve de pension cautind cuminti catre catedra, tacimuri de lautari muncindu-si strunele in pragul restaurantului lui jupin Iordache, terasa Casei Capsa si coloanele de la intrare ale Teatrului National – toate fusesera ingramadite in spatele vitrinei de catre cinematografe, rochii din jerse pina la genunchi, automobile, patefoane si becuri electrice. Doua veacuri se studiau cu curiozitate, de o parte si de alta a sticlei unei vitrine, si pufneau dispretuitor.
376 pages, Paperback
First published April 1, 2015
14 people are currently reading
426 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 53 reviews
October 8, 2020
(2.5) Pot să înțeleg fascinația pentru acest roman, dar mă tem că n-a fost pentru mine. Greu îmi găsesc cuvintele pentru cît de tare m-a frustrat.
De la Elefteria din Fanar care vorbește ca în Moldova și tinerii bucureșteni care cunoșteau toate mărcile de automobile nemțești și americane înainte ca ele să fi fost barem patentate, ce să mai vorbim de aflate în circulație în București, pînă la dezrobirea țiganilor care NU a fost făcută de Cuza și imposibila participare a lui Carol Davila (pe motiv că era nițel decedat) la expoziția universală de la Paris din 1889, plus multe alte detalii în care nu intru, că nu vreau să fiu chiar atît de enervantă, cartea asta e plină de inexactități și anacronisme. Pentru un roman care se vrea a fi o ficțiune istorică (sau istorie romanțată, cum îi place autoarei să zică, insistînd că prea multă ficțiune nu este în cărțile ei), e un lucru impardonabil. Sigur, ea are oarecum scuza debutului, deși în zilele noastre poți cerceta lejeruț din fața monitorului. Însă redactorul (al cărui nume nu apare în caseta tehnică, dacă o fi existat), nu are nici un fel de scuză.
Altfel, cartea poate prinde la public prin farmecul epocii (posibil pe locul doi la capitolul nostalgie, după interbelic), limbaj și personajele colorate & diverse pe care Simona Antonescu le aduce în fața cititorului și a aparatului de fotografiat—un detaliu la fel de enervant, pentru că romanul nu are propriu-zis o intrigă, toate poveștile sînt legate de acest fir roșu care este fotograful Franz Mayer, personaj care, din păcate, în afară de faptul că posedă un studio foto nu se remarcă prin nimic, ca profunzime. La fel ca majoritatea celorlalte personaje, de altfel, dintre care multe sînt extrem de evident alese pentru a ilustra o părticică de istorie sau vreo tradiție (vezi episodul cu Sînzienele, relatat pînă în cel mai mic și plictisitor detaliu). Iar dacă personajele sînt în marea lor majoritate fade (Despina, un pic muncită, ar fi ieșit un personaj grozav), se mai plusează cu niște naționalism absolut inutil, de la sîngele locuitorilor din Țara Loviștei, dac (!), curat și neamestecat cu cel al cotropitorilor, la Anna, care, aflată la Paris, nu dorește limonadă decît dacă e de la Grigore Capșa (!!), totul culminînd cu Fărîmiță al nostru, care, într-o mare de muzicieni profesioniști din toată lumea, e singurul (!!!) care-și amintește linia muzicală a celor două piese, și uimește, evident, întreg mapamondul.
Dar nu vă luați după mine, cartea e premiată și apreciată, posibil să vă placă.
De la Elefteria din Fanar care vorbește ca în Moldova și tinerii bucureșteni care cunoșteau toate mărcile de automobile nemțești și americane înainte ca ele să fi fost barem patentate, ce să mai vorbim de aflate în circulație în București, pînă la dezrobirea țiganilor care NU a fost făcută de Cuza și imposibila participare a lui Carol Davila (pe motiv că era nițel decedat) la expoziția universală de la Paris din 1889, plus multe alte detalii în care nu intru, că nu vreau să fiu chiar atît de enervantă, cartea asta e plină de inexactități și anacronisme. Pentru un roman care se vrea a fi o ficțiune istorică (sau istorie romanțată, cum îi place autoarei să zică, insistînd că prea multă ficțiune nu este în cărțile ei), e un lucru impardonabil. Sigur, ea are oarecum scuza debutului, deși în zilele noastre poți cerceta lejeruț din fața monitorului. Însă redactorul (al cărui nume nu apare în caseta tehnică, dacă o fi existat), nu are nici un fel de scuză.
Altfel, cartea poate prinde la public prin farmecul epocii (posibil pe locul doi la capitolul nostalgie, după interbelic), limbaj și personajele colorate & diverse pe care Simona Antonescu le aduce în fața cititorului și a aparatului de fotografiat—un detaliu la fel de enervant, pentru că romanul nu are propriu-zis o intrigă, toate poveștile sînt legate de acest fir roșu care este fotograful Franz Mayer, personaj care, din păcate, în afară de faptul că posedă un studio foto nu se remarcă prin nimic, ca profunzime. La fel ca majoritatea celorlalte personaje, de altfel, dintre care multe sînt extrem de evident alese pentru a ilustra o părticică de istorie sau vreo tradiție (vezi episodul cu Sînzienele, relatat pînă în cel mai mic și plictisitor detaliu). Iar dacă personajele sînt în marea lor majoritate fade (Despina, un pic muncită, ar fi ieșit un personaj grozav), se mai plusează cu niște naționalism absolut inutil, de la sîngele locuitorilor din Țara Loviștei, dac (!), curat și neamestecat cu cel al cotropitorilor, la Anna, care, aflată la Paris, nu dorește limonadă decît dacă e de la Grigore Capșa (!!), totul culminînd cu Fărîmiță al nostru, care, într-o mare de muzicieni profesioniști din toată lumea, e singurul (!!!) care-și amintește linia muzicală a celor două piese, și uimește, evident, întreg mapamondul.
Dar nu vă luați după mine, cartea e premiată și apreciată, posibil să vă placă.
November 26, 2016
Ce carte nemaipomenit de frumoasă! A funcționat ca o mașină a timpului. Am fost acolo, în Bucureștiul frumos din perioada interbelică. Legende, tradiții, povești, adunate în jurul unor fotografii fascinante pe care autoarea le însuflețește prin cuvânt. De la Gustave Eiffel până la Fărâmiță, lăutarul, personajele aduc cu ele strălucirea unor vremuri prinse în crinolină, tramvaie trase de cai, negustori, sacagii și chivuțe.
M-am bucurat de fiecare pagină citită!
M-am bucurat de fiecare pagină citită!
April 18, 2023
”Omul nu are pe lume drum drept, David, spuse ea. Pentru greutăți care să ne deschidă ochii și să ne fie lecții suntem trimiși aici, nu pentru vreun trai drept ca drumul prin câmpie. Iar greutățile nu sunt întotdeauna legate de trup, pentru că acestea sunt cel mai ușor de purtat și de rezolvat. Adevăratele greutăți sunt cele legate de minte și de suflet. Ele îl fac pe om OM.”
July 16, 2025
Minunata! ❤️
O fictiune istorica atat de placuta, cu personaje atat de vii si colorate, cu drame si bucurii, cu traditii, obiceiuri si superstitii, dar si dorinte de rebeliune si deschidere spre ceea ce era nou si controversat la momentul respectiv.
O fictiune istorica atat de placuta, cu personaje atat de vii si colorate, cu drame si bucurii, cu traditii, obiceiuri si superstitii, dar si dorinte de rebeliune si deschidere spre ceea ce era nou si controversat la momentul respectiv.
September 1, 2024
NU RENUNȚAȚI a citi această minunată carte de atmosferă după prima povestire, una dintre cele mai puțin reușite. Dacă aveți răbdare, veți intra într-un univers trecut, plin de grație, candoare și înțelepciune, la limita între basm și realitate.
Ps: din păcate, o steluță s-a pierdut pe drum, și aceasta datorită câtorva neconcordante temporale mai mult decât flagrante, cea mai deranjantă dintre ele fiind aceea legată de apariția automobilului...
Ps: din păcate, o steluță s-a pierdut pe drum, și aceasta datorită câtorva neconcordante temporale mai mult decât flagrante, cea mai deranjantă dintre ele fiind aceea legată de apariția automobilului...
October 30, 2016
Minunata!
April 3, 2024
O experiență literară de excepție, o scriitură pe placul meu. “Soarele bătea din spate în umbreluţa doamnei Mayer, desenând în faţa ei pe iarbă o umbră prelungă. Încă nu era amiază, şi ea cunoştea bine soarele acesta de dimineaţă ce părea că vrea să-i fie pe plac, subţiindu-i silueta. Pajiştea tainică de la Stâna Regală era – în zi de vară – populată de întreaga suită a Doamnei Elisabeta.
Majestăţile Lor Regele Carol I şi Regina Elisabeta îşi mutaseră reşedinţa în vremea verii, pentru al doilea an la rând, la noul castel din Piatra Arsă, dincolo de Podul Neagului. Castelul fusese dat în sfârşit în folosinţă cu un an în urmă, dar doamna şi domnul Mayer erau pentru cea dintâia oară invitaţi.
Cei ce se pricepeau să plece urechea cunoşteau vorbe multe despre piedici nenumărate în timpul ridicării lui. Se spunea că pământul nu s-ar fi lăsat uşor potrivit pentru temelie, iar cei potrivnici Casei Regale cu obârşii vechi pe văile Rinului găseau în aceasta temei pentru revoltele lor şoptite.
Doi ani întregi au durat numai lucrările de amenajare a pământului, care ba se surpa, ba scotea la iveală un nou fir de apă ce rămăsese ascuns pe sub pământ sute de ani şi găsise acum de cuviinţă să caute lumina soarelui, punând arhitecţii în încurcătură.
Trei sute de calfe şi zidari de pe întreg cuprinsul Europei au fost aduşi la noua lucrare. Măcar că toţi au fost legaţi cu jurământ să păstreze taina celor ce văd, aud şi lucrează aici, unii au dus vorba că la temelia castelului s-ar afla îngropate câteva zeci de monede de aur curat, toate bătute cu chipul Regelui Carol I, lăsate acolo de Majestatea Sa pentru împlinirea legendelor ţării acesteia noi ce-şi pusese demult nădejdea în el.
Ori ca să îmbuneze şi să convingă stihiile acestor pământuri, ori din simplă vocaţie de bun conducător, Majestatea Sa Carol I lăsa zi de zi arhitecţii sus, la pământurile cumpărate din moşia Pietrei Arse, şi cobora de-a lungul întregii văi a Prahovei, cercetând comunele şi sătucele uneori cu câteva căsuţe numai.
În vreme ce muncitorii îmblânzeau apele ascunse sub pământ ca să poată începe construi castelul visat de Majestatea Sa, Regele aduna într-o mare comună numită după Mănăstirea Sinaia toate cătunele şi satele împrăştiate de-a lungul Prahovei, între munţi. Fostul Pod al Neagului – numai case răzleţite şi iarna de tot pierdute pe costişele râului – s-a adunat astfel în comunele Sinaia, Comarnic şi Buşteni.
Castelul rămânea al localităţii numite după Mănăstirea Sinaia, care îşi luase la rândul ei numele de la Muntele Sinai.
Sunt mulţi care spun că Dumnezeu doar a încercat credinţa Regelui şi a Reginei ridicând apele de sub pământ prin temeliile noii construcţii, iar faptul că astăzi Castelul Peleş este o gazdă aşa de primitoare este cea mai bună dovadă potrivnicilor Casei Regale că încercarea a fost trecută cu bine.
Stâna Regală făcea parte din moşia cumpărată de Rege şi de Regină. Din curtea noului castel pornea, de-a dreptul prin pădure, o cărăruie curajoasă, ce urca pieptiş muntele. Cale de o jumătate de ceas, fagii înspicaţi ici-colo cu câte un brad nu lăsau călătorul să ghicească dacă este dimineaţă, amiază ori pe înserat. Oaspeţii familiei regale porniseră cu veselie, înşirându-se pe poteca îngustă şi ridicând păsăretul pădurii la cer cu glasurile lor.
În fruntea alaiului mergeau câţiva bărbaţi mai tineri care încă nu-şi istoviseră dorinţa de a arăta ce pot. Pe urmele lor, câţiva copii alergau cu pălăriile de pai în mână, împleticindu-li-se printre picioare. Urmau doamnele din suita Reginei, un alai mai reţinut după cum cerea eticheta, dar cu ochii strălucind molipsiţi de aerul jucăuş al zilei. Şirul de drumeţi era încheiat de oaspeţii mai rari ai Peleşului, familii înstărite, cu însemnătate mai mare sau mai mică în Bucureşti, care începuseră de anul acesta să-şi cumpere mici moşioare din fostul Pod al Neagului şi să-şi ridice, la picioarele castelului, case de vacanţă.”
Majestăţile Lor Regele Carol I şi Regina Elisabeta îşi mutaseră reşedinţa în vremea verii, pentru al doilea an la rând, la noul castel din Piatra Arsă, dincolo de Podul Neagului. Castelul fusese dat în sfârşit în folosinţă cu un an în urmă, dar doamna şi domnul Mayer erau pentru cea dintâia oară invitaţi.
Cei ce se pricepeau să plece urechea cunoşteau vorbe multe despre piedici nenumărate în timpul ridicării lui. Se spunea că pământul nu s-ar fi lăsat uşor potrivit pentru temelie, iar cei potrivnici Casei Regale cu obârşii vechi pe văile Rinului găseau în aceasta temei pentru revoltele lor şoptite.
Doi ani întregi au durat numai lucrările de amenajare a pământului, care ba se surpa, ba scotea la iveală un nou fir de apă ce rămăsese ascuns pe sub pământ sute de ani şi găsise acum de cuviinţă să caute lumina soarelui, punând arhitecţii în încurcătură.
Trei sute de calfe şi zidari de pe întreg cuprinsul Europei au fost aduşi la noua lucrare. Măcar că toţi au fost legaţi cu jurământ să păstreze taina celor ce văd, aud şi lucrează aici, unii au dus vorba că la temelia castelului s-ar afla îngropate câteva zeci de monede de aur curat, toate bătute cu chipul Regelui Carol I, lăsate acolo de Majestatea Sa pentru împlinirea legendelor ţării acesteia noi ce-şi pusese demult nădejdea în el.
Ori ca să îmbuneze şi să convingă stihiile acestor pământuri, ori din simplă vocaţie de bun conducător, Majestatea Sa Carol I lăsa zi de zi arhitecţii sus, la pământurile cumpărate din moşia Pietrei Arse, şi cobora de-a lungul întregii văi a Prahovei, cercetând comunele şi sătucele uneori cu câteva căsuţe numai.
În vreme ce muncitorii îmblânzeau apele ascunse sub pământ ca să poată începe construi castelul visat de Majestatea Sa, Regele aduna într-o mare comună numită după Mănăstirea Sinaia toate cătunele şi satele împrăştiate de-a lungul Prahovei, între munţi. Fostul Pod al Neagului – numai case răzleţite şi iarna de tot pierdute pe costişele râului – s-a adunat astfel în comunele Sinaia, Comarnic şi Buşteni.
Castelul rămânea al localităţii numite după Mănăstirea Sinaia, care îşi luase la rândul ei numele de la Muntele Sinai.
Sunt mulţi care spun că Dumnezeu doar a încercat credinţa Regelui şi a Reginei ridicând apele de sub pământ prin temeliile noii construcţii, iar faptul că astăzi Castelul Peleş este o gazdă aşa de primitoare este cea mai bună dovadă potrivnicilor Casei Regale că încercarea a fost trecută cu bine.
Stâna Regală făcea parte din moşia cumpărată de Rege şi de Regină. Din curtea noului castel pornea, de-a dreptul prin pădure, o cărăruie curajoasă, ce urca pieptiş muntele. Cale de o jumătate de ceas, fagii înspicaţi ici-colo cu câte un brad nu lăsau călătorul să ghicească dacă este dimineaţă, amiază ori pe înserat. Oaspeţii familiei regale porniseră cu veselie, înşirându-se pe poteca îngustă şi ridicând păsăretul pădurii la cer cu glasurile lor.
În fruntea alaiului mergeau câţiva bărbaţi mai tineri care încă nu-şi istoviseră dorinţa de a arăta ce pot. Pe urmele lor, câţiva copii alergau cu pălăriile de pai în mână, împleticindu-li-se printre picioare. Urmau doamnele din suita Reginei, un alai mai reţinut după cum cerea eticheta, dar cu ochii strălucind molipsiţi de aerul jucăuş al zilei. Şirul de drumeţi era încheiat de oaspeţii mai rari ai Peleşului, familii înstărite, cu însemnătate mai mare sau mai mică în Bucureşti, care începuseră de anul acesta să-şi cumpere mici moşioare din fostul Pod al Neagului şi să-şi ridice, la picioarele castelului, case de vacanţă.”
This entire review has been hidden because of spoilers.
November 15, 2017
I could not hear about this book and let the information pass by me. Its title made me imagine rattling crinolines, balls from another century, hats worn with grace, love stories maybe. Its title made me dream of a world forever gone. The rich old houses from some neighborhoods from Bucharest seem to stay as tangible proofs of a grandeur and charm which is mostly gone, although their derelict corners still seem to hide mysteries or hide stories which can be revealed if searched patiently. I was expecting this grandeur to come alive in this book. It didn't.
I could not help but buy this book brimming with anticipation. I plunged into its lines before I finished other books I was reading at the moment as I was so anxious to get into that atmosphere that I had imagined when seeing for the first time the title and the description written on one of the covers... The first few pages were indeed as I had expected… there were some paragraphs about someone descending some stairs and feeling the smell of coffee and this was so nicely described that I felt as if the smell of coffee was inebriating all my senses. Then…if the book was quite ok, it just didn’t correspond to my expectations. The first half was better, the second just failed to appeal to me. Some paragraphs from the first half made my imagination wander again and again, the second half failed to talk to me in a language I was familiar with. There were ideas that I liked a lot, but the way they were materialized in writing failed to impress me. They had a great potential, but something was missing.
Built as a frame story, this novel gathers together the stories of the characters from the pictures displayed in the window of a great photographer of the times, a pioneer and an artist in his way, as talented as to have been noticed by the Romanian Queen reigning at the end of the 19th century and named the photographer of the Royal Court. The photographer’s story embraces somehow all the others: the story of a Greek merchant of olives, the story of a family of Jews, the story of a young girl who behaves in a way ahead of her times, the story of some girls from the Royal school for girls, the story of a little girl from the countryside who can carve wood wonderfully, the story of a boy with musical gifts raised by gipsies etc. All these people either reside in Bucharest or come to Bucharest to have their picture taken by the master photographer. Although the stories behind are nice, the characters lack weigth and I could not connect with them. Also crinolines and hats worn with grace are present, stories of nobles from old times are presented, but I failed to feel the atmosphere of charm of the end of the 19th century. The story was presented, but it didn’t come alive as I had hoped it would when I saw the title. It seems it is not enough to tell the story if you cannot make the reader feel it. A morale is present in the end, but it is too brief… so brief that it almost seems insignificant… and the end was not convincing.
I applaud the idea of the book and the nostalgia it can create, but… I wish it had imprinted a different feeling on my psyche. I wish that "je ne sais quoi" I was expecting from such a theme were present…but it was not.
I could not help but buy this book brimming with anticipation. I plunged into its lines before I finished other books I was reading at the moment as I was so anxious to get into that atmosphere that I had imagined when seeing for the first time the title and the description written on one of the covers... The first few pages were indeed as I had expected… there were some paragraphs about someone descending some stairs and feeling the smell of coffee and this was so nicely described that I felt as if the smell of coffee was inebriating all my senses. Then…if the book was quite ok, it just didn’t correspond to my expectations. The first half was better, the second just failed to appeal to me. Some paragraphs from the first half made my imagination wander again and again, the second half failed to talk to me in a language I was familiar with. There were ideas that I liked a lot, but the way they were materialized in writing failed to impress me. They had a great potential, but something was missing.
Built as a frame story, this novel gathers together the stories of the characters from the pictures displayed in the window of a great photographer of the times, a pioneer and an artist in his way, as talented as to have been noticed by the Romanian Queen reigning at the end of the 19th century and named the photographer of the Royal Court. The photographer’s story embraces somehow all the others: the story of a Greek merchant of olives, the story of a family of Jews, the story of a young girl who behaves in a way ahead of her times, the story of some girls from the Royal school for girls, the story of a little girl from the countryside who can carve wood wonderfully, the story of a boy with musical gifts raised by gipsies etc. All these people either reside in Bucharest or come to Bucharest to have their picture taken by the master photographer. Although the stories behind are nice, the characters lack weigth and I could not connect with them. Also crinolines and hats worn with grace are present, stories of nobles from old times are presented, but I failed to feel the atmosphere of charm of the end of the 19th century. The story was presented, but it didn’t come alive as I had hoped it would when I saw the title. It seems it is not enough to tell the story if you cannot make the reader feel it. A morale is present in the end, but it is too brief… so brief that it almost seems insignificant… and the end was not convincing.
I applaud the idea of the book and the nostalgia it can create, but… I wish it had imprinted a different feeling on my psyche. I wish that "je ne sais quoi" I was expecting from such a theme were present…but it was not.
September 15, 2020
Absolut minunata!
February 5, 2017
O bijuterie de carte, in genul acelora ce te imbie sa le citesti la gura sobei, in parfum de gutui sau mere coapte cu scortisoara. Fiecare rand parcurs este o bucurie care creste pe masura ce te afunzi in tumultul evenimentelor prin care trec pestritii locuitori ai Bucurestiului de sfarsit de secol XIX. Oameni si sentimente imortalizati in fotografiile celebrului fotograf Franz Mayer.
"Cabina părea să fi rămas suspendată într-un punct, iar turnul trecea cu repeziciune prin faţa ochilor lor, ca un pod de cale ferată într-o lume îndreptată, fără sens, în sus. Lumină, umbră, lumină, umbră. Franz privea cu atenţie ochii celor de lângă el. Sclipeau, se întunecau, sclipeau iar, ritmic ca ticăitul ceasului său de buzunar. Şi atunci, într-o clipă, chiar înainte ca maşinistul să-i abată şirul gândurilor cu smucitura frânei finale, Franz înţelese.
În priviri poate fi prinsă lumina. Privirile trebuie fotografiate."
"Cabina părea să fi rămas suspendată într-un punct, iar turnul trecea cu repeziciune prin faţa ochilor lor, ca un pod de cale ferată într-o lume îndreptată, fără sens, în sus. Lumină, umbră, lumină, umbră. Franz privea cu atenţie ochii celor de lângă el. Sclipeau, se întunecau, sclipeau iar, ritmic ca ticăitul ceasului său de buzunar. Şi atunci, într-o clipă, chiar înainte ca maşinistul să-i abată şirul gândurilor cu smucitura frânei finale, Franz înţelese.
În priviri poate fi prinsă lumina. Privirile trebuie fotografiate."
August 26, 2016
Dacă vă place să răsfoiţi albume cu fotografii vechi şi să vă imaginaţi viaţa din spatele unei priviri în sepia, vă recomand cu drag această carte. Pentru că "Fotograful Curţii Regale" e un album cu imagini de demult, descrise într-un limbaj dureros de frumos şi perfect potrivit perioadei (sfârşitul veacului 19). Mai degrabă o colecţie de povestiri decât un roman, cartea e în acelaşi timp cronica unei epoci frumoase aflate la hotarul dintre vechi şi nou, imortalizată de Franz Mayer (n.b.: personaj real), Fotograf al Curţii Regale a lui Carol I:
Baluri cu etichetă, crinoline avântate în cadriluri ordonate, bătăile cu flori la Şosea în zi de 10 Mai, trăsuri ai căror muscali răbdători opreau pentru trecerea tramvaiului cu cai, băieţi ce vindeau ziare şi prizau pe ascuns tutun, jobene şi meloane, pălăriuţe cochete de damă şi umbreluţe mărginite cu dantelă, sacagii şi chivuţe, modiste şi negustori evrei ori armeni, poiana Stânii Regale în zi de vară, scăldată în lumina altui veac, eleve de pension căutând cuminţi către catedră, tacâmuri de lăutari muncindu-şi strunele în pragul restaurantului lui jupân Iordache, terasa Casei Capşa şi coloanele de la intrare ale Teatrului Naţional – toate fuseseră îngrămădite în spatele vitrinei de către cinematografe, rochii din jerse până la genunchi, automobile, patefoane şi becuri electrice. Două veacuri se studiau cu curiozitate, de o parte şi de alta a sticlei unei vitrine, şi pufneau dispreţuitor.
Cât despre rating: aş fi vrut să-i pot da 5 stele.... Chiar aş fi vrut. Încă din noaptea în care am citit cu nesaţ pagină după pagină, iar beatitudinea primită în dar m-a ţinut trează ore bune.
Pentru că e, într-adevăr, o carte minunată. În ansamblu. În ansamblu, e un cozonac pufos şi aromat, proaspăt scos din cuptorul de pâine; e ninsoarea ce cade lin peste câmpie, privită din camera tăcută unde, în sobă, arde un foc straşnic; e torsul pisicii pe care o mângâi cu gândul departe... şi multe altele. Dar, privind mai în detaliu, pot fi întâlnite anumite inexactităţi, incoerenţe, formulări stângace şi chiar cuvinte folosite greşit. Şi nu pot să nu mă gândesc că editorul ar fi trebuit să ajute scriitorul aflat la început de drum, să-i corecteze micile scăpări care au ştirbit puţin din frumuseţea cărţii (sau "las' că merge şi-aşa, că doar trăim în România"?)
Oricum, felicitări doamnei Antonescu pentru debut (un debut târziu, ar spune unii, căci autoarea are 46 de ani). Stilul ei cald, aşezat şi poetic m-a cucerit şi abia aştept să citesc următoarea ei carte (Darul lui Serafim)!
March 11, 2016
Una dintre cele mai frumoase cărți (după Zilele regelui, evident) despre țărișoara noastră din vremea regelui Carol I.
September 13, 2016
Am primit-o de curand si am zis... hai sa vedem... Surpriza a fost foarte mare, in sensul bun, subiecte incitante, rasturnari de situatie, vocabular neaos... Nu imi pare rau ca am ales-o in detrimentul altor carti din lista mea... si pontru asta... imbratisez cu drag si pe cea de la care am primit-o
October 17, 2021
Un Hanu Ancuței modern, martorul fiind de astă dată obiectivul aparatului de fotografiat. Și tonul, un pic sfătos, sugerînd limbajul arhaic fără a recurge aproape deloc la arhaisme, seamănă cu cel sadovenian, fiind la fel de odihnitor.
În ciuda cîtorva mici inadvertențe, reconstituirea imaginii României de sfîrșit de secol optsprezece este destul de reușită, chiar dacă ușor idilică.
În ciuda cîtorva mici inadvertențe, reconstituirea imaginii României de sfîrșit de secol optsprezece este destul de reușită, chiar dacă ușor idilică.
May 22, 2023
Un roman care a surprins prin forța sa încă de la prima apariție, cu atât mai mult cu cât era vorba despre un debut absolut în volum al autoarei. De fapt, este atât de bine scris, conceput și condus că-ți vine și greu să crezi c-avem de-a face cu un volum de debut! Capacitatea autoarei de a dezvolta câte o poveste credibilă și fermecătoare din fiecare poză luată ca pretext este, cu adevărat, remarcabilă, utilizând un stil și o limbă română frumoasă și curgătoare.
Cu toate acestea, unele povești „fotografiate” mi s-au părut mai bune și interesante decât altele-n care autoarea s-a lansat în diverse descrieri mai ample decât ar fi fost cazul de decoruri sau de activități ale unora dintre personajele sale. Schimbarea de setting de la București la Paris din penultimul capitol, cel mai lung, cred, nu m-a prins atât de tare, deși i-am înțeles rostul și relevanța.
Una peste alta, o lectură foarte bună, demnă de 4 stele bine meritate.
Cu toate acestea, unele povești „fotografiate” mi s-au părut mai bune și interesante decât altele-n care autoarea s-a lansat în diverse descrieri mai ample decât ar fi fost cazul de decoruri sau de activități ale unora dintre personajele sale. Schimbarea de setting de la București la Paris din penultimul capitol, cel mai lung, cred, nu m-a prins atât de tare, deși i-am înțeles rostul și relevanța.
Una peste alta, o lectură foarte bună, demnă de 4 stele bine meritate.
May 30, 2017
O carte ca un album de fotografii vechi, la fel de frumoasă ca o bijuterie.
https://dorinadanila.com/2017/05/30/f...
https://dorinadanila.com/2017/05/30/f...
July 11, 2023
Cartea asta a fost pur și simplu un regal literar. Poveste cu poveste, lumea Bucureștilor anilor 1870 - 1889 ni se conturează sub forma unor tablouri vivante. Fiecare capitol al cărții este povestea (imaginară, desigur) a unei fotografii alb-negru din interiorul căreia ne zâmbesc oameni care au trăit în altă epocă.
Fotograful Franz Mayer este cel care imortalizează acele chipuri folosind o tehnică inovatoare pentru acele vremuri. Rând pe rând, din fotografii se desprind întâmplări și personaje memorabile precum grecul Chiron (vânzătorul de măsline), Despina Agopian (fiica progresistă a negustorului armean de cafea), Eli Rosenthal (patronul ceainăriei evreiești), fetele de la Școala Centrală, Regina Elisabeta (Carmen Sylva), surorile Budișteanu (croitoresele repudiate, cu sânge albastru), Filipa Dieter (cumnata fotografului, curtată de tinerii ofițeri ai orașului), un taraf întreg de lăutari și, desigur, mulți copii în diferite straie și stări emoționale. Copiii, subiectul preferat al lui Franz, copii pe care nu i-a avut niciodată.
Am sperat până la ultima filă într-un final diferit pentru nobila Anna cea tristă, dar n-a fost să fie. Cartea se încheie într-o notă nostalgică, cu un gust dulce-amărui cu care rămânem și noi cititorii. Poate că n-am fost acolo să gustăm personal cofeturile de la Capșa, să-l ascultăm pe Fărâmiță cântând imnul la Marea Expoziție de la Paris, să simțim mirosul de cafea venind dinspre prăvălia lui Agopian și să auzim sacagiii strigând ”Apă de pomană”, să fim de partea Despinei și a Filipei care militează pentru renunțarea la corsete și să bem un ceai special cu ulei de bergamotă pregătit de Miriam, dar cu siguranță ne putem imagina și putem deplânge (așa un pic, în imaginația noastră) trecerea acelor vremuri.
Fotograful Franz Mayer este cel care imortalizează acele chipuri folosind o tehnică inovatoare pentru acele vremuri. Rând pe rând, din fotografii se desprind întâmplări și personaje memorabile precum grecul Chiron (vânzătorul de măsline), Despina Agopian (fiica progresistă a negustorului armean de cafea), Eli Rosenthal (patronul ceainăriei evreiești), fetele de la Școala Centrală, Regina Elisabeta (Carmen Sylva), surorile Budișteanu (croitoresele repudiate, cu sânge albastru), Filipa Dieter (cumnata fotografului, curtată de tinerii ofițeri ai orașului), un taraf întreg de lăutari și, desigur, mulți copii în diferite straie și stări emoționale. Copiii, subiectul preferat al lui Franz, copii pe care nu i-a avut niciodată.
Am sperat până la ultima filă într-un final diferit pentru nobila Anna cea tristă, dar n-a fost să fie. Cartea se încheie într-o notă nostalgică, cu un gust dulce-amărui cu care rămânem și noi cititorii. Poate că n-am fost acolo să gustăm personal cofeturile de la Capșa, să-l ascultăm pe Fărâmiță cântând imnul la Marea Expoziție de la Paris, să simțim mirosul de cafea venind dinspre prăvălia lui Agopian și să auzim sacagiii strigând ”Apă de pomană”, să fim de partea Despinei și a Filipei care militează pentru renunțarea la corsete și să bem un ceai special cu ulei de bergamotă pregătit de Miriam, dar cu siguranță ne putem imagina și putem deplânge (așa un pic, în imaginația noastră) trecerea acelor vremuri.
October 17, 2015
Nu ştiu dacă putem să-i zicem de-a dreptul modă, însă în ultimii ani au apărut mai multe scrieri de ficţiune situate, în privinţa cadrului şi chiar a unei părţi a personajelor luate din istorie, în epoca lui Carol I. Am scris şi eu pe blog despre romane care ilustrează (sub-)genul, de pildă despre Zilele regelui de Filip Florian sau Viaţa începe vineri de Ioana Pârvulescu, despre bunele şi mai puţin bunele acestor cărţi. Astăzi, câteva rânduri despre o nouă apariţie tematică, Fotograful Curţii Regale de Simona Antonescu (Cartea Românească, 2015), debutul scriitoricesc al autoarei.
Pornind de la ideea de clişeu fotografic (din cel clasic, realizat după multe preparative pe o placă de sticlă de către un meşter într-o vreme când la procedeele digitale nici nu se visa), cartea propune o suită de povestiri din Bucureştii anilor 1870-1880 al căror factor unificator este Franz Mayer, fotograful Curţii Regale din titlu. Artist sas din Ardeal, de unde e alungat de persecuţiile nou-instalatului regim dualist chezaro-crăiesc, însurat cu o conaţională (Anna), Franz se instalează pe Ştirbey Vodă, în vecinătatea vechiului Teatru Naţional şi îşi deschide un atelier fotografic care îşi câştigă repede un renume bun. Nu-s mari complicaţii epice sau inovații prozastice la mijloc: prin atelierul lui Mayer trec pe rând cei care îşi fac poze, bună ocazie pentru a ni se spune povestea fiecăruia, ba chiar pentru a urmări personajul respectiv în acţiunile lui ulterioare.
Mai multe aici:
http://ce-am-mai-citit.blogspot.com/2...
Pornind de la ideea de clişeu fotografic (din cel clasic, realizat după multe preparative pe o placă de sticlă de către un meşter într-o vreme când la procedeele digitale nici nu se visa), cartea propune o suită de povestiri din Bucureştii anilor 1870-1880 al căror factor unificator este Franz Mayer, fotograful Curţii Regale din titlu. Artist sas din Ardeal, de unde e alungat de persecuţiile nou-instalatului regim dualist chezaro-crăiesc, însurat cu o conaţională (Anna), Franz se instalează pe Ştirbey Vodă, în vecinătatea vechiului Teatru Naţional şi îşi deschide un atelier fotografic care îşi câştigă repede un renume bun. Nu-s mari complicaţii epice sau inovații prozastice la mijloc: prin atelierul lui Mayer trec pe rând cei care îşi fac poze, bună ocazie pentru a ni se spune povestea fiecăruia, ba chiar pentru a urmări personajul respectiv în acţiunile lui ulterioare.
Mai multe aici:
http://ce-am-mai-citit.blogspot.com/2...
May 28, 2017
Deseori cand vezi o fotografie veche iti imaginezi viata ascunsa in spatele zambetului afisat de cel fotografiat - a fost fericit? a zambit de forma doar? cum a ajuns in fata aparatului de fotografiat? ce ganduri il incercau? Este ceea ce a facut autoarea acestei carti, adunand intr-o singura poveste zecile de povesti ale Bucurestiului de final de secol XIX, cu personajele sale pitoresti, cu tramvaiul tras de cai, chivutele si lautarii din mahalale, drumul de fier si noul castel de la Sinaia, cu severa Scoala de fete, cu evreii, grecii si aromanii care locuiesc pasnici laolalta, intr-un oras ce se desparte greu de traditia sa de mic targ colbuit pentru a se transforma in capitala dorita de Regele Carol si Regina Elisabeta.
Cartea este in primul rand un poem inchinat acestui magic oras al tristetilor si nostalgiilor. Razbate din paginile sale o dragoste plina de intelegere fata de strazile, de povestile si de locuitorii vechiului Bucuresti.
Cartea este in primul rand un poem inchinat acestui magic oras al tristetilor si nostalgiilor. Razbate din paginile sale o dragoste plina de intelegere fata de strazile, de povestile si de locuitorii vechiului Bucuresti.
March 23, 2016
Desi ma simt mai apropiat de Viena anilor 1880 (Freud, Klimt, Brahms, Bruckner & Mahler, Schnitzler) decat de Bucurestiul lui Slavici, Grigorescu sau Davila, trebuie sa recunosc faptul ca autorea reuseste de minune sa surprinda cu indemanare, atentie si destul de multa tandrete, nasterea Romaniei, moartea unei lumi si aparitia feminismului in tara Reginei Elisabeta.
March 20, 2019
6* ar merita minunea asta de carte. Razbat dintre pagini mirosurile din alte veacuri, simti racoarea apei adusa dimineata de sacagii, auzi muzica lautarilor adevarati si iubesti oamenii care-si stiu locul si isi poarta cu mandrie straiele. Minunat!
November 9, 2022
I liked the subject, I liked the idea, but when it came to the writing.. Well, she tried too much and that ruined it for me
December 8, 2016
O carte ce captivează atenția cititorului încă din primele rânduri. Odată începutã, nu poate fi lăsată de-o parte. Cu siguranțã voi mai citi volume ale scriitoarei Simona Antonescu!
January 26, 2017
Oamenii ramasera, ca si zapezile, aceiasi.
November 15, 2025
Nostalgie...vis...frumusețe...sensibilitate...toate acestea și multe alte întâmplări de poveste, treptat - treptat au ieșit din romanul Simonei Antonescu, aievea.
Așa frumos m-a purtat Simona într-o Românie de vis, pe aripi de magie. Eram acolo, cu fiecare personaj în parte, am auzit fiecare foșnet de dantele, am fotografiat fiecare om care a călcat pragul lui Franz.
Îmi place atât de mult limbajul Simonei Antonescu, dovadă că se poate scrie de succes și fără vulgaritate și fără a abunda de "expresii frumoase"
Un roman superb!
Așa frumos m-a purtat Simona într-o Românie de vis, pe aripi de magie. Eram acolo, cu fiecare personaj în parte, am auzit fiecare foșnet de dantele, am fotografiat fiecare om care a călcat pragul lui Franz.
Îmi place atât de mult limbajul Simonei Antonescu, dovadă că se poate scrie de succes și fără vulgaritate și fără a abunda de "expresii frumoase"
Un roman superb!
October 23, 2015
Unii vor găsi cartea mult prea convențională, cu narațiuni prea realiste, prea așezate, fără prea mult dinamism, fără prea multe evenimente hard, dar mie tocmai asta mi-a plăcut cel mai mult. Sunt atâția autori care au înfățișat viața violentă din acest secol și din altele, este nevoie și de o privire mai puțin înclinată spre social, și mai mult înspre familie sau chiar aristocrație. Nici autoarea nu neglijează partea urâtă a vieții: sărăcie, moarte, chiar a copiilor, bolile, necazurile, mizeria, dar parcă nu face așa multă paradă cu ele, ci le prezintă fix ca pe ceea ce sunt: fapte de viață, fapte normale de viață. Unii sunt mai norocoși decât alții, unii prosperă, alții mai puțin, unii au noroc de copiii mulți, alții nu, unele femei (Despina și alaiul ei de femei din diferite asociații feminine/feministe) vor revoluție, alte femei sunt foarte mulțumite cu starea de fapt, unii merg la biserică, alții nu, unii pun mai mult preț pe artă, alții de negustorie și bani și tot așa. Simona Antonescu aduce în paginile romanului o seamă de personaje diferite, dar cu o poveste la fel de demnă de interes.
http://semnebune.ro/2015/simona-anton...
http://semnebune.ro/2015/simona-anton...
April 25, 2020
Simona Antonescu reușește și de această dată să creeze o atmosferă specială, să transpună cititorul în mijlocul evenimentelor descrise, în perioada istorică specifică a întâmplărilor cărora le oferă o aură aparte și totalmente veritabilă.
Fotograful Curții Regale este pe buna dreptate o carte premiată cu Pemiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România, in 2015. Își merita din plin această disctincție si multe altele după părerea mea.
Poveștile țesute în jurul lui Franz Mayer (Franz Mandy pe numele său adevărat) și a atelierului său de fotografie sunt pestrițe și pline de moșteniri nescrise ale unei Românii apuse demult, de la familii ale intelectualililor vremii, ale negustorilor aleși veniți din alte țări care și-au deschis prăvălii pe bulevardele Bucureștiului, până la tărani din diverse sate unde modernismul urma să ajungă mulți ani mai târziu, mahalale de țigani și lăutari. Prin toate acestea e purtat cititorul, prin intermediul unui grai desprins din vremurile domniei lui Carol I.
Recomand cu căldură această bijuterie de carte!
Fotograful Curții Regale este pe buna dreptate o carte premiată cu Pemiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România, in 2015. Își merita din plin această disctincție si multe altele după părerea mea.
Poveștile țesute în jurul lui Franz Mayer (Franz Mandy pe numele său adevărat) și a atelierului său de fotografie sunt pestrițe și pline de moșteniri nescrise ale unei Românii apuse demult, de la familii ale intelectualililor vremii, ale negustorilor aleși veniți din alte țări care și-au deschis prăvălii pe bulevardele Bucureștiului, până la tărani din diverse sate unde modernismul urma să ajungă mulți ani mai târziu, mahalale de țigani și lăutari. Prin toate acestea e purtat cititorul, prin intermediul unui grai desprins din vremurile domniei lui Carol I.
Recomand cu căldură această bijuterie de carte!
January 4, 2020
Dacă sunteți fani de istoria Bucureștiului la sfârșit de secol XIX, asta-i cartea care vă trebuie. Dacă sunteți fani de antropologie urbană, asta-i carte care vă trebuie. Dacă sunteți, pur și simplu, fani de o lectură minunată, asta-i cartea care vă trebuie.
Găselnița Simonei (pot să spun asta, da? Doar o spun cu drag!) este faptul că l-a luat pe fotograful Franz Mayer și l-a făcut nu personajul principal al cărții ci motivul pentru care cartea a putut să-și depene prea-frumoasele povestiri despre personaje, locuri, întâmplări din acea epocă.
Mai mult în articolul de pe blog https://cristianchinabirta.ro/2017/06...
Găselnița Simonei (pot să spun asta, da? Doar o spun cu drag!) este faptul că l-a luat pe fotograful Franz Mayer și l-a făcut nu personajul principal al cărții ci motivul pentru care cartea a putut să-și depene prea-frumoasele povestiri despre personaje, locuri, întâmplări din acea epocă.
Mai mult în articolul de pe blog https://cristianchinabirta.ro/2017/06...
August 17, 2019
Un roman pe care ți-e imposibil să nu-l iubești!
Displaying 1 - 30 of 53 reviews