În miezul zilei caniculare

by Mihaela Farcas

Poezia Mihaelei Farcas este sigura, epurata de ezitarile caracteristice debutului, stilul sau functio­nand ca un paravan pentru sensibilitate si acceptare. (Ramona BOLDIZSAR)

Sensibile, crude, dure si atasante, textele din „In miezul zilei caniculare“ expun, confesiv, dar si combativ, efortul de a salva orice poate ramane dupa explozii, incendii si prabusiri morale si afective. Tensiunea dintre calmul estomparilor descriptive si brutalitatea emotiei nefiltrate de ancore justificative genereaza, in diapozitivele poematice semnate de Mihaela Farcas, atmos­fera unei lumi in plin proces de destructurare, propunand, astfel, o ipostaza a poeziei ca mecanism de autoaparare. (Olga ȘTEFAN)

Nu poti intra In miezul zilei caniculare fara sa-ti incalzesti porii & muschii & sistemul nervos simpatic. Mihaela Farcas nu lasa cititorului niciun moment de respiro, proclamandu-se „femeia infrastructura”. Ea te va conduce „cu blandete prin taramul vulnerabilitatii”, scanand fiecare obstacol cu cativa centimetri inainte de coliziune. Ni se dezvaluie o poezie a caderii si a regruparii intr-o lume in care „soarele intact mangaie ane­monele dislocate de zgomotul maselor”. Revenirea e, cu fiecare nou nivel (aproape ca la un joc video), mai dura, pentru ca aceste poeme nu se tem sa rosteasca lucrurile incomode, fara a oferi solutii miraculoase. Te invit sa tii cont doar de doua conventii in acest univers in care tocmai ce ai pasit: „un animal incoltit e doar un copil singur” & ca esti „o pasare muta cu limba de forma unui srapnel”. Inchide ochii si lasa textul Mihaelei sa te conduca. (Andrei ZBIRNEA)

Paperback

Published May 25, 2026

Reviews

[Noemina Câmpean · Rating 5 out of 5]

Sub semnul vindecării, în felul acesta am perceput poemele Mihaelei din “În miezul zilei caniculare”, un volum bulversant, dinamic și sfâșietor. Cel mai mult m-a impresionat limbajul medical (prezența unor cuvinte precum: reziliență, benzedrinǎ, schizofrenie, dializă, seringă, mindfulness, ectopie etc) amestecat cu prefigurări ale sfârșitului iminent al lumii, al civilizației și al existenței, în care “miezul unei zile caniculare” reprezintă un timp ideal ce nu mai poate fi recuperat. Nostalgia denotă o căutare a unei forme poetice atemporale și ireprezentabile care, dacă ar mai putea fi resuscitată, ar asigura încă o gură provizorie de aer din acest univers sufocant: “poezia nu e un animal de circ,/ nu poate fi dresată - / explodează ca napalmul/ în miezul zilei caniculare/ când Komunyakaa aștepta ca/ scheletul bombei să-i tranșeze mințile” (din Disociere, p 22).

Din perspectivă psihanaliticǎ, Mihaela realizează un demers al unei ședințe permanente de terapie, ce își continuă discursul și efectele viguroase ale devoalǎrii și în afara cabinetului, atunci când psihanalistul te anunțǎ cǎ ceea ce ai verbalizat ajunge pentru moment. Tocmai de aceea, dinamismul acesta de auto-dezvăluire este dus la extrem și el ocupă inclusiv terenul criticabil și instabil al bătăliei toxice dintre ultimele forme vizibile ale artei (poetice), ale memoriei afective pe de-o parte și imperiul inteligenței artificiale, pe de alta: “nu pot da un final,/ orice cuvânt pare o falangă/ & mintea mea e o clădire dărăpănată/ locuită doar de păsările/ care se lovesc de fereastră.” (din Un supercomputer care să anuleze efectele memoriei afective, p. 30); “am visat că au aruncat o grenadă peste gard/ & mintea mea se rotea ca un cap schizoid” (din Imago, p. 26). În plinǎ caniculǎ afectiv-senzorială, cu un eu scufundat deplin în sentimentul de a nu aparține niciunei dimensiuni, poezia devine un resort existențial al restructurării subiective, iar limba și limbajul sunt folosite strict în slujba parametrilor intervenției terapeutice.

Mihaela meditează lucid asupra propriei identități traversate de un puternic conflict între Eros și Thanatos, dintre iubire, sex și pulsiuni autodistructive, dintre recompunere metonimicǎ și fragmentare fără drept de apel: “sunt o statuie fără cap,/ corpul îmi este o țesătură din păr uman./ ceilalți vor să se ridice de pe soclurile lor/ & perimetrul captivității se strânge/ cu fiecare criză./ doar arta, ca o piatră neșlefuită/ & imponderabilă ia locul vindecării.” (din Sober, p. 27). Punctul orb al crizei, declamat cu multǎ determinare, ar fi reprezentat, prin urmare, de un moment precis al expunerii totale, în care lumina soarelui nu mai este asociată livrării Inconştientului, ci devine o intensificare a suferinței, a traumei sedimentate îndelung care pârjolește totul în calea ei.

Și doar pe aceastǎ scenă reconstruită din temelii e posibilă renașterea unui corp care a fost pe rând rănit, investigat medical, devenit spațiu aglomerat al memoriei cuvintelor, ce par să își fi pierdut sensul odată cu trecerea timpului. Dacă cuvintele eșuează în sensurile lor inițiale, Mihaela le înzestrează cu noi înțelesuri: nicidecum simple metafore estetice, ci expresii ale unui Inconștient care refuză uitarea. Poemele ei nu urmăresc vindecarea prin uitare sau prin semnale parțiale venite din partea artei, ci prin confruntarea directă cu ceea ce a fost reprimat: “copilul are nevoie să se închidă într-o coajă lemnoasă/ fără crăpături, ploaia ustură și pojghița nu se dezlipește/ dar uite, carnea a preluat funcția unui plasture sintetic/ lipit de orice escarǎ.” (din Proto-uman, p. 54). Un volum ca un semnal de alarmă vizavi de autistizarea ființei umane în epoca contemporană, vizavi de dezafectarea subiectului într-un imaginar recurent în care cuvintele și-au pierdut funcția de comunicare, o denunțare până la urmă a falsului antagonism dintre hiper-funcționalitatea și divizarea inerentă aplicat femeii în zilele noastre:

“bună! eu sunt femeia-infrastructură & te voi/ conduce cu blândețe prin tărâmul vulnerabilității./ nu te teme! știu cine ești!/ femeia care duce totul,/ femeia-robot, lumina. femeia care luptă &/ îngrijește, care nu uitǎ, mereu disponibilă, mereu/ acolo, suspendată între vinovăție & o formă/ primitivă de empatie ca un buldozer care dărâmă/ din senin edificiul inimii./ smerită și miloasă, scut și pavăză mă apropii/ de sfințenie.” (*********, p. 62)

[Ioana · Rating 4 out of 5]

"poezia nu e un animal de circ,
nu poate fi dresată"
Începutul de vară aduce în tolba colecției Amaterasu încă un debut intens și plin de vitalitate. "În miezul zilei caniculare" de Mihaela Farcaș este o lectură mereu în mișcare, nu avem poeme ce fac timpul să se oprească, ci totul se derulează cu o viteză amețitoare. Am citit cartea dintr-o suflare, cum altfel, și am simțit un eu liric agitat, ce și-a revărsat emoțiile pe hârtie și care acum se pregătește de o baie rece.
Femeia în jurul vârstei de treizeci de ani își găsește o oglindă între aceste pagini, atât cea ce tânjește după iubire și admirație, cât și cea nepăsătoare, care s-ar încuia în casă. Oare nu toți (toate) avem această dualitate? Citiți cartea vara aceasta, sub o umbrelă la plajă, sau seara, pe canapea, reacția de sânge înfierbântat este garantată indiferent de locație sau anotimp.

[Andrei Mocuţa · Rating 4 out of 5]

Mihaela Farcaș cultivă un limbaj modern, bogat în imagini. Versul liber, utilizarea simbolurilor și alternanța dintre confesiune și observație socială creează o poezie de actualitate. Autoarea demonstrează un bun control al expresiei poetice, reușind să transforme experiențele personale în meditații despre identitate, vulnerabilitate și vindecare.
Recenzia completă: https://www.criticarad.ro/cartea-sapt...

[Elefantul de bibliotecă · Rating 5 out of 5]

Există volume de poezie care se construiesc în jurul unei teme și volume care construiesc, dintr-o întreagă rețea de teme, o adevărată viziune asupra lumii. În miezul zilei caniculare, volumul de debut al Mihaelei Farcaș, publicat la Editura Cartex în anul 2026, în urma câștigării concursului de debut al colecției Amaterasu coordonate de Ramona Boldizsar, aparține celei de-a doua categorii. Este o carte densă, intelectualizată, niciodată lipsită de temperatură afectivă, în care corpul, memoria, trauma, iubirea, abandonul, feminitatea, boala, singurătatea și posibilitatea vindecării se află într-o permanentă tensiune. Continuare https://filme-carti.ro/carti/in-miezu...

[Giuris Larisa · Rating 5 out of 5]

„În miezul zilei caniculare” – cartea Mihaelei arde din titlu, stim, de la distanță, că poarta pe care ne invită Mihaela să pășim o să ne poarte pe toate vârfurile simțurilor, mângâindu-ne cu un titlu care face apel la căldura pe care o simțim deopotrivă în suflet și pe piele, ca ulterior, la final, să se instaleze în mintea noastră atât de confortabil, încât să ne simțim pielea greu de așezat pe cearceaful rece, iar bronzul să fie demn de un international runway.
Fiecare pagină întoarsă învârte un carusel din care nu decidem noi când vom coborî. Un carusel operat de mâini brutal de sensibile, precum mâinile unei mame care duce durerea nașterii constant în piept, ca un trigemen hiperactiv și răzbunător, executându-și gazda, posedând „animalul dintre tâmple” și pedepsind cu o liniște asurzitoare orice încercare de a inspira și a expira.

[Sicoe Lavinia Ioana · Rating 5 out of 5]

Volumul de față nu este închinat consolidării, ci conștientizării durerii și slăbiciunii, un loc atemporal în care corpul devine un album al rănilor ce se vindecă greu. De la anticiparea momentului coliziunii și până la resemnarea de la final nu este decât un singur drum – acceptarea supraviețuirii imperfecte.

[Marius · Rating 5 out of 5]

Un volum la fel de încins ca mijlocul celei mai caniculare zile. O pozie care creează disconfort acolo, pe cord, prin subiectul deloc ușor, deloc facil pe care Mihaela nu se sfiește să-l abordeze. Un titlu bine ales, o copertă contrastantă și un debut, așa cum îl numește chiar Mihaela, rezilient "In miezul zilei caniculare"

[Liliana · Rating 5 out of 5]

Mihaela Farcaș este captivă în miezul zilei caniculare, inundată de fluidele corporale, și nu numai că supraviețuiește, dar reușește să își mențină mintea nealterată de iluzia vindecării.

[Ramona Boldizsar · Rating 5 out of 5]

scriu despre ce citesc pe substack: https://ramonaboldizsar.substack.com/...
Poezie contemporană despre reziliență și vulnerabilitate

În miezul zilei caniculare este un proces subtil al rezilienței. Căldura din mijlocul verii la care ne gândim din titlu poate fi pe rând insuportabilă și un concurs de voință. Rezistența celuilalt nu este niciodată pătrunsă suficient: fie că vorbim despre un egoism intrinsec care recunoaște propriile încercări ca primând sau pur și simplu pentru că înțelegerea se formează prin priceperea exactă a dificultăților (lucru imposibil din două motive: incapacitatea comunicării impecabile și interpretarea subiectivă, nu întotdeauna condusă într-un echilibru între emoție și rațiune).

Poezia Mihaelei Farcaș este sigură, epurată de ezitările caracteristice debutului, stilul său funcționând ca un paravan pentru sensibilitate și acceptare. (pag. 5, prefața cărții scrisă de mine, Echilibrul se construiește în haos).

Sati

bună! Numele meu e reziliență. am respectat

toate poruncile & m-am rugat la viziuni în flăcări.

sunt Sfânta Hildegard care muncește & cinstește –

o bucată de inimă într-un salon aseptic.

(aici nu avem timp să simțim. aici doar

supraviețuim. animale hiperadaptabile în jungla

fără de zei.)

sunt șmecheră & cinică – dinamită pe jumătate

explodată. Exploatată până la cea mai dulce

toropeală. pot fi furioasă & necruțătoare, tandră

ori prea sensibilă ca o femelă păianjen țesând

constant firele ce îl țin pe ceilalți întregi.

în această încăpere nu ai voie să îți mărturisești

povara. asta ar fi o eroare de traiectorie,

o transgresiune lipsită de transcendență.

pragmatismul a luat locul intervenției divine.

ziua de după moarte va fi mereu cea mai

glorioasă așa că ridică-te și umblă. (11)

A apărut la editura Cartex, în colecția Amaterasu pe care o coordonez.

[RAI · Rating 5 out of 5]

Încă de la primul poem descoperim că universul poetic al Mihaelei Farcaș gravitează în jurul universului său profesional, și anume psihologia, terminologia de specialitate fiind prezentă la tot pasul. Cu toate acestea, poeta reușește să obțină un echilibru în dozarea cuvintelor, împletind termenii științifici cu formulări specifice poeziei, astfel încât poezia ei să nu devină una aseptică, ci să rămână una cât se poate de vie, chiar dacă trăirea rămâne sub semnul zbaterilor interioare, zbateri ce nu se petrec doar la nivelul minții, domeniul specific psihologiei, ci și la cel al sufletului, poeta reclamând inclusiv o disociere generală a oamenilor în plan spiritual, o renunțare a acestora la scrutarea transcendenței refuzând astfel întâlnirea cu divinitatea, fapt ce contribuie fără doar și poate la escaladarea haosului social pe care aceasta caută să-l imortalizeze în poezia sa.