Avem un bloger rușinos care tinde să devină scriitor și care locuiește în zona cibernetică a orașului (atmosfera descrisă m-a făcut să îmi imaginez străzile din filmul Blade Runner). Dintr-o dată, el se găsește într-o situație în care realitatea în sine reproduce experiența blogurilor sale fictive transformându-le într-un roman.
Începe să se deruleze o scenă foarte reală, obișnuită, pe care este proiectat spațiul interior al eroului, spațiul lui de fantezie, astfel încât, deși toată realitatea este pur și simplu acolo -samuraiul, fata, el... parte a realității în percepția lui și în percepția cititorului este, parcă, ridicată la nivelul virtualului, devine ecranul viselor sale, permițându-ne să percepem nu realitatea din spatele iluziei, ci realitatea din iluzia însăși.
Exista un element în ceea ce privește relațiile sexuale în această carte, în sensul în care nu au loc fără ca măcar unul dintre cei implicați în actul sexual propriu-zis să nu fie avatarul cuiva. Mesajul este clar: în ceea ce privește sexualitatea, niciodată nu sunt doar eu și partenerul meu, musai trebuie să existe un element fantastic, un al treilea element imaginat care să-mi permită să mă angajez în sexualitate. Rămâne întrebarea: De ce are nevoie libidoul meu de universul virtual al fanteziilor? De ce am nevoie de acest supliment virtual, de acest transfer în corpul altui om, în felul acesta putându-mi realiza visurile mele cele mai interioare, dorințele latente, chiar sentimentele de vinovăție?
Problema pentru noi nu este dacă dorințele noastre sunt satisfăcute sau nu? Problema este: De unde știm ce să ne dorim? Nu există nimic spontan, nimic natural în dorințele umane. Dorințele noastre sunt artificiale; trebuie să fim învățați ce să dorim.