Tocmai a apărut o nouă ediție...
O „ficțiune biografică” despre ultimul an (1910) din viața lui Tolstoi. Evenimentele sînt prezentate de cinci naratori: Sofia Andreevna (soția lui Lev Nikolaevici), Sașa (fiica lor cea mai mică), Bulgakov (secretar), doctorul Makovițki (medicul de familie), Certkov (prieten al lui Lev Nikolaevici, editor al operelor sale, șeful „clanului” tolstoist). Între capitole, autorul transcrie fragmente din scrierile lui Tolstoi.
Jay Parini a avut la dispoziție un materialul imens. Numai cine n-a vrut n-a scris despre viața lui Tolstoi: fii, fiice, nepoți, prieteni, admiratori, adversari etc. Valentin Bulgakov (apare în roman ca unul dintre naratori) a redactat o carte cu titlul Ultimul an din viața lui Tolstoi. V. G. Certkov nu s-a lăsat mai prejos și a scris un articol despre Ultimele zile ale lui Tolstoi. Sofia Andreevna (soția scriitorului) a ținut un jurnal minuțios (voi cita mai jos un fragment): însemnările din anul 1910 sînt destul de consistente. Nu mai pun la socoteală biografiile știute: Henri Troyat, Viktor Șklovski, Pavel Basinski (Fuga din rai acoperă cam același subiect).
Pentru cineva care a citit titlurile de mai sus, „romanul” lui Jay Parini nu aduce aproape nimic nou. Casa lui Tolstoi de la Iasnaia Poliana devenise de mult un soi de balamuc. „Torente de musafiri” se revarsă pe ușile conacului pentru a primi binecuvîntarea lui Tolstoi (p.37. dr. Makovițki, medicul de familie). E vizitat de „cerșetori, revoluționari, studenți, călugări și vizionari, tîlhari, tineri visători” (pp.142, 145: Sașa / Alexandra, fiica cea mai mică a prozatorului). Nu trebuie să-i uităm pe ereticii de toate soiurile. Tot Sașa spune: „Pentru el [Lev Nikolaevici] atenția e ca lumina soarelui pentru o plantă (p.145). Sofia Andreevna e și mai precisă: „E atît de lacom de faimă, atît de însetat de laude...” (p.67). Musafirii sînt primiți în cabinetul de lucru și apoi poftiți la masă. Universul pare a se roti în jurul Învățătorului. Cînd Tolstoi spune ceva (oricît de banal), Bulgakov, doctorul Makovițki, Sașa culeg cu smerenie picăturile de înțelepciune: „În tot acest timp, dr. Makovițki consemna tot ce spunea tata în carnețelul pe care-l ținea ascuns sub masă” (p.61, Sașa).
Jay Parini vede în Tolstoi un individ de o modestie exemplară, un mare chinuit, dar personajele din cartea lui par să aibă un ochi mai ager decît autorul, au observat altceva. Tolstoi e dependent de atenția celorlalți. Trăiește de mult în public. E fotografiat (în familia Tolstoi, toți au mania pozelor: și Sașa, și Sofia Andreevna, și Certkov), filmat, ascultat, înregistrat, adulat. În schimb, portretul Sofiei Andreevna nu beneficiază de aceeași bunăvoință. Mi se pare, pe alocuri, caricatural. În Ultima gară, portretul femeii e nemilos: soția lui Tolstoi e o femeie isterică, are o „o voce stridentă” (p.134, Certkov), este grasă, insomniacă, nevrotică, voluntară, impulsivă, necugetată etc. Doctorul Makovițki menționează „avariția ei legendară” (p.37).
Dar femeia asta „oribilă” plătește slugile, ține socoteala cheltuielilor și, în plus, face corectura seriei de opere a soțului care, în tot acest timp, joacă vinț, șah, discută subțirimi cu Certkov, se plimbă prin pădure călare pe calul Delire și stă de vorbă cu scopiții. Tot femeia asta „oribilă” i-a născut 13 copii, deși, după cum bine știm, Lev Nikolaevici era un fanatic al castității.
Cînd fuge de acasă însoțit de doctorul Makovițki, Tolstoi nu are nici cea mai vagă idee unde se va opri. Își revede una dintre surori la o mănăstire, pornește mai departe. Ajunge în stația Astapovo. Sfîrșit.
P. S. De unde o fi scos Jay Parini acest amănunt sinistru? „Buzele îi fuseseră cusute, ca să împiedice maxilarul să se deschidă” (p.274, relatarea lui Bulgakov).
P. P. S. Un fragment semnificativ din jurnalul Sofiei Andreevna: „Nu m-au lăsat la Lev Nikolaevici, m-au ținut cu forța, au încuiat ușa, mi-au sfîșiat inima. În 7 noiembrie (stil vechi), la ora 6 dimineața, Lev Nikolaevici s-a stins din viață. În 9, a fost îngropat la Iasnaia Poliana” (Viața mea - fragmente de jurnal, trad. de Antoaneta Olteanu, Editura ALFFA, 2012, p.317).