Capodoperă a scrierilor lui George Bacovia, apărută în 1916, Plumb rămâne după aproape un secol simbolul deznădejdii absolute. Omul nu mai are nicio speranţă. E răpus de neputinţă. În opera republicată există două planuri, unul rece, extern, ostil, apăsător ca un cavou, care-l împinge pe poet la stări de izolare şi renunţare, altul, inter, deprimant sufletesc, din lipsă de iubire. Simbolistica crudă personalizează opera sa. Prea mulţi poeţi au personificat până la el raiul în viaţa de toate zilele. Tehnica scrierilor sale rămâne unică în istoria literaturii române. La început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaşte treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoaşterea sa ca cel mai important poet simbolist român.
George Bacovia (the pen name of George Vasiliu; September 17 [O.S. September 4] 1881–May 22, 1957) was a Romanian symbolist poet.[1] Bacovia was born in Bacău as the son of a merchant, Dimitrie Vasiliu, and Zoiţa Vasiliu (née Gheorghe Langa). He married Agatha Grigorescu in 1928, and then moved to Bucharest where he lived until his death.
Când am citit prima dată poezia "Plumb", nu volumul de față(din manualul de română prin liceu), mi s-a părut una dintre cele mai transfigurate şi transcedentale creații...afară de evidenta frumusețe morbidă. Bacovia merită un loc de cinste alături de Eminescu, Nichita, Blaga.
"Decor
Copacii albi, copacii negri Stau goi în parcul solitar Decor de doliu funerar ... Copacii albi, copacii negri.
În parc regretele plâng iar ...
Cu pene albe, pene negre o pasăre cu glas amar Străbate parcul secular ... Cu pene albe, pene negre ...
În parc fantomele apar ...
Si frunze albe, frunze negre; Copacii albi, copacii negri; Si pene albe, pene negre, Decor de doliu funerar ...
"Carbonizate flori, noian de negru... Sicrie negre, arse, de metal, Vestminte funerare de mangal, Negru profund, noian de negru...
Vibrau scântei de vis... noian de negru, Carbonizat, amorul fumega - Parfum de pene arse, și ploua... Negru, numai noian de negru..." -------------------------------
𝗟𝗮𝗿𝗴𝗼
"Muzica sonoriza orice atom... Dor de tine, și de altă lume, Dor... Plana: Durere fără nume Pe om... Toți se gândeau la viața lor, La dispariția lor. Muzica sentimentaliza Obositor, - Dor de tine, și de altă lume, Dor... Muzica sonoriza orice atom." -------------------------
𝗧𝗿𝗲𝗰 𝘇𝗶𝗹𝗲
"Curg zilele spre cimitir Trist, una-câte-una, Și destrămând al vieții fir Se duc pe totdeauna.
Și-acolo, încet, molcomitor Se-adună în suspine - Cu-un dor de «mâine» sora lor, Cu-un dor de mine." -----------------------------
Bacovia is like Cioran to me, it goes well with depression, it gives you the feeling that you are not alone and someone shares those deep, dark thoughts.
Other than that, he is incredibly deep and has an amazing sense of atmosphere. See for yourselves!
"Muzica sonoriza orice atom... Dor de tine, şi de altă lume, Dor... Plana: Durere fără nume Pe om... Toţi se gândeau la viaţa lor, La dispariţia lor. Muzica sentimentaliza Obositor, - Dor de tine, şi de altă lume, Dor... Muzica sonoriza orice atom." - Largo (Plumb)
"Toamna sună-n geam frunze de metal, Vânt.
În tăcerea grea, gând şi animal Frânt.
În odaie, trist sună lemnul mut: Poc.
Umbre împrejur într-un gol, tăcut, Loc.
În van peste foi, singur, un condei Frec.
Lampa plânge… anii tăi, anii mei Trec.
Să mă las pe pat, ochii să-i închid, Pot.
În curând, încet va cădea în vid Tot.
O, va fi cândva altfel natural, Bis.
Toamna sună-n geam frunze de metal, Vis." - Monosilab de toamna (Plumb)
"Culori si fum de toamna, plâns de poet, Apa e rece, frunzele ploua - Vorbeste încet, paseste încet, Ca totul cade cu o jale noua.
Vinul, si mierea, si grâul tot Le-au strâns, pe graba, cine-a putut... Tuse, si plânset visele scot, Du-te, oriunde, frunza de lut...
Si-o pasarica în gradina brumata, În linistea rece, a iarna-a facut - Am stranutat pe o strada curata, Frunzele toate înca n-au cazut.
A fost odata... va fi odata... Nu spune zarea, dar spune omul - Numai acuma e niciodata... Adânc, prezentul, închide tomul...
Ma duc, tot acolo, în marea cladire, E ora, de la care ramân închis - O emotie... o amortire... E toamna... mi-au dat de scris..." - Belsug (Cu voi...)
"Aici sunt eu Un solitar, Ce-a râs amar Şi-a plâns mereu.
Cu-al meu aspect Făcea să mor, Căci tuturor Păream suspect." - Epitaf (Cu voi...)
“... Ay, todos mis sentidos se enervaban fantásticamente pero en lo lúgubre de la sala se reían sarcásticamente Poe y Baudelaire y Rollinat” (George Bacovia).
A fines del siglo XX, "el fantasma del simbolismo recorría Europa": Baudelaire, Rimbaud, Verlaine y Mallarmé, entre otros, comenzaban en Francia la renovación de la poesía, estancada en normas estrictas y académicas. Por la utilización del verso libre y de símbolos (de ahí el nombre del movimiento, que toca a otras artes, como la pintura) la poesía pasa a manos de vagabundos, de bohemios y en cierta medida fugaces poetas, a decir de Guerin: "arrojados de exilio en exilio sin jamás tener morada segura", aquellos que eran capaces de explorar todos sus demonios, además de efectuar una ácida crítica a la sociedad de su tiempo.
A través de “un inmenso, largo y motivado desorden de todos los sentidos", Verlaine, Rimbaud, Mallarmé, Jules Laforgue, Tristán Corbière, entre otros, se apoderaban justamente de lo que era inasible, diferente, en palabras de Baudelaire : "arrojarme al fondo de un abismo ignorado, ¿qué importa cielo o infierno si puedo encontrar algo nuevo?". La protesta por la condición caída del hombre, la cualidad “iluminadora” de la poesía y la utilización de material onírico son ciertamente contribuciones del simbolisimo a corrientes futuras como el surrealismo.
El mito de los "poetas malditos" comenzó con la publicación en 1884 con una serie de biografías de poetas simbolistas efectuada por Paul Verlaine y desde ahí, jamás terminó. Aumentó con el conocimiento de la vida de poetas como Rimbaud, “enfant terrible” de la poesía simbolista, que escribió toda su obra durante sus primeros 20 años de vida.
Sin embargo, fuera de Francia existieron grandes poetas simbolistas que fueron injustamente olvidados. El idioma, que produjo la falta de traducciones al español de su obra y en general una ignorancia de la vida cultural de los países que no sean los de siempre (Inglaterra, Francia, Alemania y España) entre otros factores, han contribuido que un poeta destacado como George Bacovia, rumano (1885- 1957) sea prácticamente un desconocido.
De nombre George Vasiliu, fue por formación un simbolista, si bien en su época comenzaba la poesía rumana moderna. Estudió Leyes, pero jamás se recibió. Tuvo una vida muy dura, continuamente enfermo, lo que sin duda contribuyó a agriar su carácter y se vio reflejado en sus sombríos poemas. Lo que probablemente lo salvé del suicidio, fue casarse en 1928 con Agatha Grigorescu y ser transferido a Budapest donde ella trabajaba como profesora. La devoción de su mujer por él fue extraordinaria, escribiendo después de su muerte, una biografía sumamente detallada del poeta.
Su primer libro de poemas "Plomo" fue publicado en 1916 y fue premiado por el Ministerio de Arte rumano. Enseguida siguieron “Trozos de noche”, “Chispas Amarillas”, “Con Vosotros” y “Comedias de Verdad”. Su poesía usa muy pocos elementos (en eso recuerda a Laforgue), utilizando palabras clave que repite obsesivamente (metal, nieve, sangre, tristeza) lo que otorga a sus poemas una sonoridad rara, con un tono inusual que se va marcando cada vez más hasta terminar como un grito en el tímpano. La originalidad sombría que se concreta en su obra hace que la atmósfera particular que producen sus poemas sea llamada "bacoviana", en ella: "siempre llueve, las hojas caen, los cuervos vuelan por el aire sobre las calles y las procesiones fúnebres, los amantes enloquecen, los niños enferman, los cuerpos se descomponen y todo se vuelve sobre sí mismo, agoniza y muere".
Bacovia cantó siempre a la lluvia, al invierno, a los suburbios y a la muerte. Puede recordar un poco a Edgar Allan Poe, pero no podemos efectuar comparaciones tan a la ligera, la poesía de Bacovia es profundamente original, sonora y evocativa. Refleja la percepción de un hombre profundamente atormentado, pero capaz de encontrar una belleza calma en paisajes que para otros serían pesadillas. No resulta entonces accidental que su poema "Cansado" sea la expresión del deseo estético de su propia muerte, en mayo de 1957 mientras los ruiseñores cantaban en el árbol de su ventana y su esposa fiel sostenía su mano, Bacovia se deslizaba a visitar su propio y personal Invierno.
Cansado. Amor mío, he venido otra vez... pero ahora apenas me muevo Abre el clavicordio y cántame una canción de muerto. Si me derrumbo sobre las alfombras en el triste, callado salón sigue tú cantando amor mío, monótona, lentamente.
Plomo. Reposaban profundamente los ataúdes de plomo con sus flores de plomo, su funeral adorno Estaba solo en la tumba y hacía viento y crujían las coronas de plomo. Dormía reclinado mi amor de plomo entre flores de plomo y empecé a gritar Estaba solo junto al muerto y hacía frío... Y colgaban las alas de plomo.
L-am descoperit pe Bacovia in clasa a 10a, desi am citit Plumb printr-a 9a. Mi-a placut atat de mult cand l-am studiat la scoala incat in vreo 3 zile sm citit cam tot ce era de citit din opera + documentat despre viata lui:))) Are un loc aparte printre simbolisti, si pe buna dreptate. Poezia lui e de o sensibilitate si o tristete rara.
"De-as fi artist Eu ti-as descri A tale mandre gesturi, Din al meu dor Ar mai pieri Cand te-as ceti In versuri Ca pictor, Eu te-as picta, Mi-ai fi icoana-n viata; Din al meu dor As mai uita Cand te-as privi In fata...
Ca muzicant, Eu te-as sopti Cu flaut, Sau cu struna, Din al meu dor S-ar povesti De tine-ntotdeauna."
George Bacovia is not a pessimist, its a optimist that see everything via pessimism. What you can notice in Plumb Poems is a tragic monolog and the lack of hope.
Privește savant Cu inima beată De iubire Natura-i statică. Amorul renaște, Cu focul de vară, Cu diamante De iarnă. Metempsihoză, Metamorfoză, Și câte încă. La revedere, Sau la adio. Privește savant. Dacă nu-i Cu cine vorbi, Se scrie.
Mi se pare interesant cum intreaga creatie a unui poet major in literatura romana poate sa fie cuprinsa intr-un volum de 288 de pagini. Plumb ramane volumul de baza si cel care il defineste pe Bacovia ca poet. Temele din Plumb apar si in volumele din urmatorii ani, dar diluate - Scantei galbene si Cu voi . Cel mai slab volum mi s-a parut Comedii in fond , ca si cum poetul relua temele cunoscute, doar ca era refuzat de forma, plictisit de idee. Stante burgheze mi s-a parut mult mai bun - aceleasi teme doar ca forma se adapteaza, este minimala si, de cele mai multe ori, lipsita de prozodie, ceea ce nu se intampla mereu in volumele anteriare - cel putin in Plumb prozodia clasica este respectata aproape cu sfintenie. Cred ca ultimul volum de poezie al lui Bacovia era inceputul pentru o noua etapa in creatia poetului - doar ca Bacovia moare. Bacovia nu are versatilitatea lui Nichita Stanescu (nici aceeasi valoare), dar e un poet bun, inovator si o treapa importanta in dezvoltarea poeziei romanesti. (Disclaimer: nu mai scriu de teme, ca le stim cu totii din liceu)
Mă întorc la Bacovia din când în când, nostalgică, mai ales toamna. Noiembrie pare să fie luna perfectă pentru a-l (re)citi. Mulți ani, mai ales în perioada liceului, când nu eram tocmai în cel mai bun loc din punct de vedere emoțional, Bacovia a fost poetul care mi-a cântat sufletul. Deși pesimist, de un sentimentalism sumbru, m-am agățat de el cu ghearele și mi-a adus alinare în perioadele de doliu.
Poate că e repetitiv. De-a lungul vieții, poeziile sale au fost marcate de propria boală și urmează un registru uneori monoton și monocolor. Pe alocuri este de un romantism naiv, alteori claustrofob, de o bogăție vizuală care mă absoarbe.
În curând, îmi va răsuna în urechi „Te uită cum ninge, Decembre...”, invitându-mă la meditații iernatice.
sincer, am citit doar partea de poezie pentru bacalaureat, mi se pare stunning acest poet, astfel am descoperit-o pe soția sa, Agatha. amândoi, 2 genii literare regăsite, deși ea a rămas o poetă în umbră, făcând tot posibilul ca scrierile soțului său să fie publicate.