Maggie O’Connor puse în funcțiune alarma cu mâinile tremurânde și inima bătându-i nebunește. Răsuci cheia, încuind ușa micului magazin de antichități care îi asigura existența, situat la intersecția Străzii 68 cu Madison Avenue, și încercă să-și redobândească stăpânirea de sine. Dar amintirea vocii de la telefon o răscolea profund. Sunase Jenna. Fiica ei. Jenna cea răzvrătită, încăpățânată, ostilă și absentă de aproape doi ani. Vocea aceea grăbită, nu prea familiară… durerea amintirilor mistuită de cadența ei aproape copilărească… brutalele semne de întrebare în legătură cu unde fusese, enigmă pe care o simțea ca pe o pedeapsă. Un carusel de viziuni o copleșise pe Maggie, la auzul ei. Jenna, copilul adorat, pe care îl iubea mai mult ca viața; Jenna, sfidătoare și neiertătoare după fiecare tratament inutil, de dezintoxicare; Jenna sclava heroinei, care ți-ar fi smuls inima ca să-și plătească următoarea doză. Maggie își scutură cu putere capul, pentru a îndepărta imaginile ce o copleșeau, și făcu semn unui taxi ce se apropia prin perdeaua de ploaie.
„Trebuie să te văd diseară, mamă”, dictase Jenna cu o voce impersonală, venită de nicăieri. Era furie, nerăbdare sau disperare în glasul ei? „Acasă. La șase și jumătate. Pentru numele lui Dumnezeu, să fii acolo!”. Apoi, tonul telefonului rămăsese singura dovadă a convorbirii lor.
Unde intervenise ruptura dintre ele? Maggie își schingiuise sufletul de milioane de ori, în căutarea unui răspuns. Unde se spulberase toată dragostea? Fără îndoială că fetița deosebită, a cărei imagine îi era atât de vie în amintire, o iubise cândva. Copilul acela cu păr blond argintiu, strălucitor, și ochi albaștri ca Marea Irlandei, care obișnuia să-i strângă mâinile și să inventeze povești, o iubise.
Patrusprezece ani fusese vârsta inexplicabilă, când copilul de argint dispăruse pentru totdeauna și o adolescentă obraznică și morocănoasă îi luase locul. Patrusprezece, anul când iubita ei fiică se metamorfozase în ceva greu de iubit și greu de atins. De câte ori, de atunci, încercase Maggie să-i răspundă la reproșuri și acuzații ostile? „Urechile ei nu sunt conectate la frecvența ta, draga mea”, obișnuia să spună soțul ei, Jack, clătinând consternat din cap. „E îngrozitor să asiști la asta, Maggie, dar parcă, pur și simplu, nu pricepe un cuvânt din ce-i spui. E probabil încă o chestie freudiană, care o să-i treacă. Ai să vezi. O să râdem cu toții de ea, când o să fim bătrâni și cărunți”.
Maggie își ținu respirația simțind întreaga durere ascunsă în acele cuvinte. Vocea lui Jack îi răsuna încă în urechi… figura lui Jack îi era atât de proaspătă în amintire. Oare timpul nu ar fi trebuit să vindece toate rănile? N-ar fi trebuit să simtă mai puțin singurătatea?
Lacrimile îi inundară ochii, dar le reținu. Acum nu vor mai râde împreună, nu vor îmbătrâni, nu vor înțelege niciodată de ce viața lor luase o întorsătură atât de neașteptată. Jack era mort. Chiar dacă ea îl căuta, pipăind perna, în nopțile lungi și întunecate… chiar dacă stătea încă de vorbă cu el, în sinea ei, când avea nevoie de un sfat. Chiar dacă visa uneori că l-a obținut. Jack nu mai exista.
Cel puțin el nu mai apucase să vadă înțepăturile de pe brațele fetiței lui, care își vindea trupul pe Strada 8, pentru bani de heroină. Maggie înfruntase, toate acestea, singură.