Himera

by Gheorghe Săsărman

206 pages, Paperback

First published January 1, 1979

About the author

Gheorghe Săsărman spent his childhood and attended high-school in Cluj, Transylvania's capital-city. He studied architecture in Bucharest and after graduation was employed as a journalist, authoring articles on architecture and popular science. In 1978 he received his Ph.D. in the theory of architecture with the dissertation Function, Space, Architecture (later published as an essay). Politically constrained to abandon his activity as a media writer, he left Ceauşescu’s Romania in 1983 and settled in Munich, Germany, where he worked as a computer programmer and analyst. He is married, has a daughter and a son and has become a grandfather.

After the fall of the communist regime (1989) he resumed his activity as a journalist, contributing to Romanian newspapers and magazines and to various publications of the Romanian diaspora texts later collected in the volume Between Parallel Mirrors (2009). Between 2006--2010, in Munich, he edited the review The Apposition, a sui-generis almanach written by Romanian-born men of culture living abroad. He is a member of the Professional Journalists’ Union and of the Romanian Writers' Union.

Săsărman made his debut as a writer in 1962, when he won the first prize at a SF short-story contest organized for seven East-European countries. His first book, The Oracle (1969) grouped texts previously published in periodicals. His best-known work, Squaring the Circle (1975), clashed with the communist censorship, which cut out one quarter of its contents; also published in France (1994) and Spain (2010), this book is edited by Aqueduct Press, in Ursula K. Le Guin's excellent translation. A story in the volume Chimera (1979), "Algernon's Escape"—whose title paraphrases that of Daniel Keyes’s famous novel—brought the author the Europa Award at the Eurocon V Convention (1980). The novel 2000 (1982) was published in German in Munich, as Die Enklaven der Zeit (1986). After 1989, he resumed publishing fiction in his native country: the novels The Hemlock Cup (1994), South vs. North (2001), The Unparallelled Adventures of Anton Retegan and of His Secret Police File (2011), as well as the short-story collection Visions (2007). His play Deus ex Machina was staged in Munich (2005) and Bucharest (2006-2009). Săsărman has published short stories and novellas in magazines, anthologies and collective volumes in Romania, Germany, France, Italy, Spain, Poland, Hungary, Japan. In 2012, he was awarded the "Ion Hobana" Opera Omnia Prize by the Bucharest branch of the Writers' Union and the Romanian Society for Science Fiction and Fantasy.

Reviews

[Socrate · Rating 3 out of 5]

Pe Emnonun nu-1 văzusem de foarte multă vreme. La început ne scriam rar şi puţin, suficient pentru a ne ţine reciproc la curent cu principalele evenimente, dar fără să intrăm în amănunte. Corespondenţa noastră s-a restrâns destul de repede la cele câteva cuvinte de felicitare – niciodată aceleaşi – pe care le schimbam cu prilejul Anului Nou. În fine, de vreo câţiva ani renunţaserăm şi la aceste urări tradiţionale, şi poate că o prietenie atât de solidă cum ne părea în anÂi copilăriei s-ar fi stins pe nesimţite, dacă întâmplarea nu m-ar fi adus în oraşul Ipru, unde locuia fostul meu coleg de bancă.Ipru, sau Iprurar, pe atunci un oraş renumit, atrăgea în fiecare an numeroşi călători din toate colţurile lumii. Veneau să-i admire edificÂi le semeţe, ale căror vârfuri se pierdeau în negură, să cerceteze nenumăratele colecţÂi de artă ale muzeelor, să studieze cărţile şi manuscrisele rare din arhiva biblioteci municipale, să se înfioare în faţa locurilor şi monumentelor istorice. Se îmbulzeau pe trotuare, se striveau în metrouri subterane şi aeriene, se tamponau pe autostrăzi, într-o viermuială nepotolită, de furnicar clădit la o scară colosală. Doar orele toride ale amiezii reuşeau să mai domolească forfota, care, odată cu venirea nopţii, ajungea la paroxism. Nu izbutisem nicicum să înţeleg ce anume l-a determinat pe Emnonun să se stabilească într-un oraş atât de obositor. În ce mă priveşte, eu îl ocoleam cu străşnicie şi acest fapt constituia principalul obstacol în calea revederii noastre.

  Întâmplarea care m-a făcut să-i trec totuşi porţile a fost boala cel puţin ciudată a mangustei albe, favorita mea. Am uitat să vă spun că, printre multe altele, faima Iprului o făcea şi grădina lui zoologică. Unul dintre medicii de acolo mi-a fost recomandat drept mare specialist în manguste şi cum a refuzat să facă el deplasarea, ceea ce nici nu-i de mirare, n-am avut încotro, am fost nevoit să mă deplasez eu. Medicul mi-a cerut să-i las timp de câteva ore animalul sub observaţie; mai târziu m-am convins că îmi fusese recomandat pe bună dreptate. Cum n-aveam ce face altceva mai bun, mi-am propus ca, în cele câteva are de aşteptare, să-i fac o vizită fostului meu coleg. Şi spre norocul – sau nenorocul – meu, l-am găsit acasă.

  Mi-a deschis o femeie. Am presupus, şi nu greşeam, că era soţia lui Emnonun. Aflasem că s-a căsătorit, dar nu şi cu cine. Din prima clipă, mi-am dat seama că figura ei îmi este foarte cunoscută. Gândul acesta îmi rămase înşurubat în creier. M-am recomandat şi am fost rugat să aştept. Apoi a apărut Emnonun, care m-a recunoscut numaidecât şi mi-a strâns mâna. Am luat loc. Era linişte. Salonul acela îmi părea o oază de calm în haosul oraşului. Mă încerca o senzaţie odihnitoare şi eram puţin contrariat, fără să înţeleg prea bine de ce anume. Amfitrioana ieşise să ne prepare, probabil, ceva de băut. Chipul ei, vag cunoscut, îmi stăruia în minte. Purtarea prietenului meu era destul de rezervată. Nici nu mă aşteptasem la manifestări de entuziasm din partea lui, aşa ceva nu-i stătea în fire. Totuşi, parcă devenise cumva incolor.