Prezenta feminina puternica si grava, iesita parca din tenebrele unei "mine a sufletelor", Svetlana Carstean, asemenea Atenei cu coif pictate de Klimt, pare uneori a celebra, cu un mic zimbet de triumf, victoria asupra cine stie carei Gorgone interioare. - Mircea Cartarescu si eu nu si nu si el viitorul tau e acolo va fi eroic iti promit si a fost Svetlana Carstean s-a nascut la Botosani, in 1969. Pentru volumul sau de debut individual, Floarea de menghina (2008), a primit Premiul pentru Debut in Poezie al Uniunii Scriitorilor, Premiul pentru Debut al revistei Romania literara, Premiul National de Poezie "Mihai Eminescu" si Premiul Radio Romania Cultural pentru Poezie. Cu Floarea de menghina a inceput si aventura suedeza a poeziei Svetlanei Carstean. Cartea a fost publicata in Suedia in 2013, in traducerea poetei Athena Farrokhzad. In 2015 a lansat volumul Gravitatie, tradus si publicat in Norvegia in 2017. In aprilie 2016, impreuna cu Athena Farrokhzad, a lansat in Suedia volumul comun Trado (Editura Albert Bonnier, in colaborare cu Editura Ramus). Cartea a aparut in 2016 la Editura Nemira si a primit Premiul Radio Romania Cultural pentru Poezie. Traducerea poloneza a fost lansata in iunie 2019. In 2021, Trado a fost publicat in Danemarca si in Norvegia. Tot in 2021, a lansat noul sau volum de poezie, Sint alta (Editura Nemira). Ca jurnalista, a facut sute de interviuri cu artisti, navigatori, deschizatori de drumuri. Din 2015, Svetlana Carstean realizeaza seria de intilniri si dialoguri Intersectiile de miercuri.
Cred că „Gravitație” este volumul meu preferat când vine vorba de poezia Svetlanei Cârstean. Este o carte densă și emoționantă, în care autoarea se joacă cu noțiunea de gravitație văzută nu doar ca forța fizică ce ne ține ancorați de pământ, ci și ca greutatea trecutului, a dorințelor, a iubirii, a vinovăției, a corpului și a memoriei. Este o poezie despre cădere și echilibru, despre relațiile care ne definesc și ne destramă.
Un fir esențial care traversează volumul este relația mamă-fiică, explorată cu o delicatețe dureroasă. Spre deosebire de relațiile amoroase, în relația cu mama există o gravitație afectivă imuabilă, un nucleu emoțional greu de părăsit sau de reconfigurat. Mama apare ca o figură tutelară mereu definitorie, fiind evocată nu doar ca persoană concretă, ci și ca voce interioară, ca model, ca loc de pornire și de întoarcere. Poemele despre mamă sunt printre cele mai sfâșietoare din carte, au o densitate emoțională care se transmite aproape fizic.
Tu paralizezi lumea, Mamă, nici o știință nu e mai tare ca tine, atunci când mori. Nu vrei mai bine să ne întoarcem în ziua cu porumbeii și să ne ascundem acolo fericite amîndouă pentru totdeauna?
Una dintre temele centrale este și relația de cuplu, complicată, intensă, uneori dureroasă, alteori tandră și ludică. Vocea feminină este foarte conștientă de sine, explorează trăirile intime și dinamica afectivă, dragostea devenind un alt câmp de forțe gravitaționale, în care atracția și respingerea se succed firesc și inevitabil.
Stilul Svetlanei Cârstean este direct, limpede, confesiv, dar are o tensiune controlată. Nu avem exhibiționism emoțional, ci o poetică a reținerii și a sugestiei. Poemele curg adesea ca un monolog interior, iar tăcerile devin la fel de importante ca vorbele.
„Gravitație” este o carte puternică și fragilă în același timp. M-a atras subtil în intimitatea unei conștiințe poetice moderne, feminine, lucide. Svetlana Cârstean scrie poezie fără artificii, dar cu o intensitate autentică.
E acea vîrstă cînd tot ce îți amintești din copilărie e bun și cald și copt. Acolo nu te sperie nimeni și nimic, acolo nu ești un pictor frustrat, nici geniu, acolo ratarea e mereu la ceilalți și de neînțeles și China e fascinantă. Tunele de nisip, grafica de pe covoare, alfabetul sclipitor… Să nu uităm înceata scurgere a timpului cum e crema de vanilie întinsă pe aluat, să nu îl uităm pe Robinson Crusoe. Nu vrei mai bine să ne întoarcem în ziua cu porumbeii / și să ne ascundem acolo / fericite amîndouă pentru totdeauna?
Ce este gravitație? Un măr-bang în scăfîrlia lui Newton? O mînă cu un creion? Sandra Bullock plutind în spațiu alături de George Clooney? E o carte de poezii despre nostalgie, despre efortul de a recupera cumva irecuperabilul, de a accepta fără fasoane că ASTA E, de aici și reîntoarcerea aproape ritualică la figurile părinților în imagini clar-obscure care te fac să percepi brusc fiecare picătură de ploaie, fiecare undă a unei dulci înstrăinări. Și ce altă cale mai bună pentru a rememora filmulețe în alb-negru cunoaștem dacă nu actul scrierii, în special aparatele poetice? Zic asta pentru că și așa e la modă să te lași de scris, să considerăm că literatura e supraevaluată, expresia pedantă a unor sentimentali bețivi, niște plîngăcioși prostiți de prea multe beri.
Și Gravitație mai e ceva: cartea anului. Ascultați aici, știu ce vorbesc: Noi chiar am fost vreodată săraci, Mamă? / Și cum se face atunci / că nu-mi amintesc nimic despre asta? / Eu știu / c-am trăit mereu / în cea mai mare bogăție. / De cîte ori am vrut apă, / ai adus, / găleată rece de tablă mereu era plină, / de cîte ori am vrut dude, / am avut, / negre care să-mi întunece limba, / roșii s-o facă și mai frumoasă, / albe s-o curețe de celelalte culori, / de cîte ori am cerut ouă, / m-ai trimis direct în cuibar, / laptele n-a lipsit, / nici merele de vară, / cireșe primeam de la cei cu cireși / și struguri de la cei cu vie, / doar bujori am văzut la alții / și la noi niciodată, / la noi doar liliacul. / La Paris bujorii sînt scumpi acum primăvara, / 15 euros la botte, / mai ales cei galbeni.
Cartea asta m-a impresionat particulă cu particulă: atmosfera de poveste spusă la gura sobei, starea de imponderabilitate prin rînduri frînte (Tot ce-i neînvelit să dispară. / Să nu se mai spună nimic despre.), acea pagină imaculată în josul căreia efectul sunetului de clopot în mijlocul unei poieni e obținut prin două rînduri: bang bang / You hit the ground, tristețea că sîntem ce sîntem și nimic mai mult și Am descoperit / izvorul durerii. / Soarele / de trei după-amiaza. / De acolo curge neîncetat / o lumină puternică / din care tu lipsești, Mamă.
În suferință rulează o rutină obositoare, îndepărtată pentru ceilalți: Adevărul e că niciodată n-am știut să aproximez distanțele. // Nici acum n-aș putea spune dacă / ești departe sau nu, / dacă acolo, / pînă unde văd, / e o margine sau altceva // nu aș ști să spun / dacă durerea-i mai mică / atunci cînd tu locuiești mai departe // trec zilnic prin fața casei tale / azi am invidiat pisica // ea s-a strecurat printre gratiile / de la intrare / drept în curtea ta interioară. / era neagră / fugea de mine. // asta înseamnă că stăm aproape? / asta nu înseamnă nimic / cum nu însemna nici atunci / cînd stăteam pe aceeași canapea / era totuna.
106 pagini care mi-au redat demnitatea, mi-au îndreptat spinarea de folkist resemnat, cu adevărat pleoștit între doi pensionari care încep cu Băsescu și sfîrșesc cu neutralitatea Elveției. Textele Svetlanei Cârstean (singurul â din a îl găsiți doar aici) sînt altceva, altceva…
Încă niște poezie (nu mă mai ține mult pasa poetică. Cred).
Acum ceva timp, am citit „Trado” de Svetlana Cârstean și Atena Farrokhzad, mai mult din curiozitate decât din vreo pasiune pentru versuri. Mi s-a părut ok, deci mergând acum la vânătoare de volume de poezie, am luat și „Gravitație”. Deh, dacă tot știam o autoare, am mers și pe ce știam deja.
S-a dovedit că știam mai mult decât mă așteptam. Unele versuri le-am recunoscut din „Trado” - se pare că au fost intenționat refolosite acolo, în alte contexte decât aici, unde au prins alte sensuri. Evident, pentru că am citit cărțile în ordine inversă și n-am fost foarte atentă la meta (bănuiesc că cititorii mai în temă ar fi știut la ce să se aștepte), am avut inițial o senzație ciudată de deja vu și confuzie, până să mă prind că e o Fiță.
„Gravitație” e în mare parte despre părinți, copilărie, durere și neînțelegere.
„niciodată frica mea nu a fost mai mică decît cruzimea ta niciodată dragostea mea nu a depășit frica ta."
"vârsta vinovăției mele s-a sfîrșit odată cu tine. și-apoi a început ploaia care aducea toată bucuria"
"cât mă poate ridica de la pământ poezia te-ntreb pînă la tine mă poate ridica? cînd voi fi și eu ca peștele-n apă în aer?"
,,Gravitația, ,,greul Pământului", despre care Nichita Stănescu scria că "e dragostea lui pentru mine", apasă implacabil asupra corpurilor. Trupul ne trage în jos, este destinul tragic ce ne aduce mereu, după orice încercare de salt, în țărâna din care-am ieșit. Nu există decât o speranță de levitație, adică de salvare: poezia. Prin poezie e răscumpărată fatalitatea căderii noastre, în sensul fizic, metafizic și teologic al cuvântului." - Mircea Cărtărescu, în postfața ediției norvegiene a volumului "Gravitație" de Svetlana Cârstean🖤
Adevărul e că niciodată n-am știut să aproximez distanțele.
Nici acum n-aș putea spune dacă ești departe sau nu, dacă acolo, până unde văd, e o margine sau altceva
trec zilnic prin fața casei tale azi am invidiat pisica
ea s-a strecurat printre gratiile de la intrare drept în curtea ta interioară. era neagră fugea de mine.
asta înseamnă că stăm aproape? asta nu înseamnă nimic cum nu însemna nici atunci când stateam pe aceeași canapea era totuna.
*
Și-acum, să privim îndelung corpul mort al iubirii, întins direct pe ciment, din cînd în cînd îmi amintesc că n-am măturat aici de mai bine de-o lună, s-atingem în treacăt pielea asta incoloră pe care s-au dat toate războaiele, încă mai e călduță.
Ce mi-a fost clar e ca volumul e despre durere. Ce nu mi-a fost clar a fost "gravitatia" durerii. Mi se pare ca volumul vorbeste despre o gravitatie externa, anume momente de durere din viata ta care ti se intampla fara sa ai vreun control, si o gravitatie interioara, anume internalizarea semnificatiei durerii din aceste momente si acceptarea lor ca parte din tine. Un fel de trecere de la starea in care tu gravitezi in jurul durerii, la starea in care durerea graviteaza in jurul tau.
“Unii au murit și nu mai sunt alții nu au murit și nu mai sunt alții dorm deja eu sunt o fată zdravănă care nu-ncetează să sară gravitația-i cel mai simplu de demonstrat, oricât de sus ai sări te întorci mereu de unde ai plecat.”
”Unii au murit și nu mai sînt alții nu au murit și nu mai sînt alții dorm deja eu sînt o fată zdravănă care nu-ncetează să sară gravitația-i cel mai simplu de demonstrat. oricît de sus ai sări te întorci mereu de unde-ai plecat.”
Svetlana e atât fetița care ne ia de mână să ne arate cum construiește Lego, cât și femeia matură care pornește la drum pe motor, îmbrățișând noi aventuri – ambele versiuni fiind atât grațioase, cât și caracterizate de o voință puternică, un fel de voce instinctivă, înțelepciunea femeii primordiale. Frumos, înduioșător, incisiv – niciodată doar una sau doar alta.
”Unii au murit și nu mai sînt alții nu au murit și nu mai sînt alții dorm deja eu sînt o fată zdravănă care nu-ncetează să sară gravitația-i cel mai simplu de demonstrat. oricît de sus ai sări te întorci mereu de unde-ai plecat.”
,,Unii au murit și nu mai sînt alții nu au murit și nu mai sînt alții dorm deja eu sînt o fată zdravănă care nu-ncetează să sară gravitația-i cel mai simplu de demonstrat. oricît de sus ai sări te întorci mereu de unde-ai plecat."