„Nimeni nu interpretează în poezia românească actuală cu mai multă autenticitate și putere de convingere partitura poetului blestemat, a marginalului sublim sau a derbedeului esenian decât T.S. Khasis. Pentru el poezia reprezintă în esenţa ei o «artă a scalpării», o vivisecţie dureroasă, care lasă parcă la vedere nervii, viscerele, fibrele sufletești cele mai intime, iar poemele sale au, nu de puţine ori, aerul ecorșeului sângeros. Și pentru că nu există suferinţă fără catharsis, la T.S. Khasis acesta ia forma autocontemplării narcisiace, ţine de tribulaţiile unui Narcis cu șapcă de lumpen. Căci deocamdată poetul pare iremediabil îndrăgostit de propria lui marginalitate, în care descoperă un material poetic extrem de fertil.” Octavian Soviany „Când am scris, cu zece ani în urmă, despre arta scalpării, entuziasmat la rândul meu de forța și de autenticitatea impresionantă pe care le emanau acea carte (care era, de fapt, un lung poem despre singurătate, boală, claustrare și deziluzie), nu aveam cum să știu că lui Khasis îi va lua un deceniu până să revină cu o carte la fel de bună și de elocventă pentru talentul lui extraordinar, și cu atât mai puțin m-aș fi gândit, atunci, că voi fi tocmai eu editorul acesteia. Sunt câteva cazuri cu totul speciale în poezia românească recentă, de admirabili poeți ai unei singure cărți — în anii ‘90 a fost Constantin Acosmei, cu Jucăria mortului, iar la începutul secolului Ruxandra Novac, încă de atunci cu o clasă peste aproape toți debutanții perioadei, a cărei revenire după ecograffiti se lasă așteptată. Khasis părea să fie un autor din aceeași familie (al cărei celebru precursor este, firește, Ion Barbu), a poeților unei singure cărți excelente, însă aparenta naturalețe a vieții e un volum puternic și tulburător ce confirmă comentariile admirative ale atâtor poeți și critici de primă mână, și îl impune în fine, la 40 de ani, ca pe unul dintre cei mai buni poeți — nu doar ai generației noastre, ci din întreaga literatură română de azi.”
Khasis este, așadar, (și) un Kesey al poeziei. Iar aparenta naturalețe a vieții, un poem lung, dens și (prea?) greu de digerat al alienării de orice fel. 4/5
”iubirea e un efort afectiv desuet pretinde o.m. și înclin să-i dau dreptate deși încă mă gândesc la așa ceva dar ca la un copac îndepărtat pe care îl vezi din autobuz sau ca atunci când încerci să-ți înfățișezi o formă fizică a perfecțiunii.”
”la minimarketul în care feliam carne & salam un coleg m-a întrebat: - unde ai mai muncit pînă acum? - am scris, scriu, am răspuns. - nu, vreau să zic: unde ai mai muncit?”