What do you think?
Rate this book
Letiția Branea #1
Drumul egal al fiecărei zile
Romania, anii ’50. Intr-o camera dintr-un oras de provincie, trei personaje: mama, fiica adolescenta si unchiul. Tatal lipseste – e in inchisoare. Unchiul, un intelectual remarcabil, este marginalizat dupa excluderea din Partidul Comunist din cauza ca a simpatizat cu Garda de Fier. Mama imbatrineste tot mai mult si se straduieste sa pastreze amintirea tatalui, in timp ce tinara Letitia traieste bucuriile si nelinistile virstei sale. Pe fundal, se vad cozi la apa minerala si la gaz, se aude zumzetul radioului cu sonorul dat la minim (Vocea Americii), se intrezareste si mica valiza pregatita pentru cazul in care Securitatea ar veni sa-i aresteze… Curind, Letitia pleaca la Bucuresti, si odata cu aceasta plecare incepe povestea initierii ei, in care unchiul o va insoti pas cu pas, urmindu-si menirea de a se sacrifica mereu pentru ceilalti.
„In camera familiala, ca si in aceea de camin, Letitia se sufoca mereu de viata sa prea marginita. Totusi, chiar daca eroina are impresia ca nu i se «intimpla niciodata ceva deosebit», esentialul este pe cale sa se petreaca: din intrebarile si sfisierile sentimentale, din alegerea intre indignare si supunere, intre dezvaluire si tacere, un destin se construieste sub ochii nostri.
Gabriela Adamesteanu exceleaza in descrierea intruziunii politicului in viata intima. Ea reuseste sa faca simtite, aproape fizic, promiscuitatea sufocanta, nevoia vitala de singuratate, cu accente care amintesc uneori de Virginia Woolf, cea din O camera separata.
Drumul egal al fiecarei zile este un frumos portret al femeii aflate in pragul maturitatii, asupra careia planeaza umbra masinariei totalitare.” (Stéphanie Dupays, Le Monde)
„Ar putea fi romanul sentimental al oricarei adolescente occidentale, hranit aici cu o analiza atit de fina, incit povestirea imbraca accentele unui jurnal intim. Tinara isi descrie universul cu o precizie proustiana... Numai ca totul pare retinut de o greutate care impiedica avintul, cuvintele, daruirea. In asta consta marea forta a cartii: in a nu tine discursuri despre anii dictaturii din Romania, ci a face simtita, din interior, pregnanta irepresibila a plumbului pe care puterea il lasa sa curga peste viata cotidiana.” (Thierry Guichard, Le Matricule des Anges)
„In camera familiala, ca si in aceea de camin, Letitia se sufoca mereu de viata sa prea marginita. Totusi, chiar daca eroina are impresia ca nu i se «intimpla niciodata ceva deosebit», esentialul este pe cale sa se petreaca: din intrebarile si sfisierile sentimentale, din alegerea intre indignare si supunere, intre dezvaluire si tacere, un destin se construieste sub ochii nostri.
Gabriela Adamesteanu exceleaza in descrierea intruziunii politicului in viata intima. Ea reuseste sa faca simtite, aproape fizic, promiscuitatea sufocanta, nevoia vitala de singuratate, cu accente care amintesc uneori de Virginia Woolf, cea din O camera separata.
Drumul egal al fiecarei zile este un frumos portret al femeii aflate in pragul maturitatii, asupra careia planeaza umbra masinariei totalitare.” (Stéphanie Dupays, Le Monde)
„Ar putea fi romanul sentimental al oricarei adolescente occidentale, hranit aici cu o analiza atit de fina, incit povestirea imbraca accentele unui jurnal intim. Tinara isi descrie universul cu o precizie proustiana... Numai ca totul pare retinut de o greutate care impiedica avintul, cuvintele, daruirea. In asta consta marea forta a cartii: in a nu tine discursuri despre anii dictaturii din Romania, ci a face simtita, din interior, pregnanta irepresibila a plumbului pe care puterea il lasa sa curga peste viata cotidiana.” (Thierry Guichard, Le Matricule des Anges)
368 pages, Paperback
First published January 1, 1975
18 people are currently reading
372 people want to read
About the author
Gabriela Adameșteanu
22 books105 followersGabriela Adameșteanu is a Romanian novelist, short story writer, essayist, journalist, and translator. The author of the celebrated novels The Equal Way of Every Day (1975) and Wasted Morning (1983), she is also known as an activist in support of civil society and member of the Group for Social Dialogue (GDS), as well as editor of Revista 22.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 36 reviews
Read
January 15, 2014Mi-ar fi plăcut să fi fost regizoare şi să pot ecraniza cartea Gabrielei Adameşteanu. Tot timpul, cât am citit-o, mi-au trecut prin faţa ochilor imagini, scene întregi, lungi şi lente, din filmul Drumul egal al fiecărei zile.
Dar multe s-ar pierde. În film nu se pot trece cu precizie discontinuităţile revelatoare ale acestui text, unde atenţia se mută, aproape insesizabil, în răstimpul aceleiaşi fraze, de pe detalii exterioare, creatoare de atmosferă, pe stările şi pe gândurile personajelor, şi pe lucrurile care le sunt specifice. Se poate sugera corespondenţa, sunt sigură, dar armonia perfectă dintre elementele care compun povestea din Drumul egal…, felul în care sunete, mirosuri, culori se reflectă şi se transformă în substanţa interioară a personajelor care par să devină din ce în ce mai mult unul singur, s-ar pierde. (cronică: http://bookaholic.ro/drumul-egal-al-f...)
Dar multe s-ar pierde. În film nu se pot trece cu precizie discontinuităţile revelatoare ale acestui text, unde atenţia se mută, aproape insesizabil, în răstimpul aceleiaşi fraze, de pe detalii exterioare, creatoare de atmosferă, pe stările şi pe gândurile personajelor, şi pe lucrurile care le sunt specifice. Se poate sugera corespondenţa, sunt sigură, dar armonia perfectă dintre elementele care compun povestea din Drumul egal…, felul în care sunete, mirosuri, culori se reflectă şi se transformă în substanţa interioară a personajelor care par să devină din ce în ce mai mult unul singur, s-ar pierde. (cronică: http://bookaholic.ro/drumul-egal-al-f...)
September 9, 2008
un roman frumos ca un poem. ["lumina prea alba a diminetii mi-a intrat intre vise"; "ziua se inchidea in conturul ei nisipos si obisnuit, o simteam cum treneaza, la fel de istovita ca mine"]
prea multe nu sint de spus. trebuie citit.
prea multe nu sint de spus. trebuie citit.
May 11, 2025
„Fără el, orașul se însănătoșea încet. Neliniștea se scurgea undeva, în adânc, de pe străzi și de pe fețele oamenilor. Lumea se neutralizase, aerul se stabiliza în jurul meu și mă lăsa să mă mișc prin el cu nepăsare și siguranță.”
October 27, 2025
Autoarea stie exact cum sa descrie starea de deznadejde care razbate din istoria familiei Branea - saracia, umilinta si frica sunt elemente care contrasteaza puternic cu aspiratiile si dorintele personajelor.
Presiunea constanta de a nu face de rusine familia si de a reusi in ciuda tuturor obstacolelor de natura materiala si sociala este uneori coplesitoare. Letitia este totusi hotarata sa isi depaseasca actuala conditie si este dispusa sa faca anumite compromisuri, desi este constienta de faptul ca nu ii vor aduce fericirea sau multumirea.
Mentionez ca nu este deloc o lectura alerta si necesita rabdare si atentie, povestea fiind axata pe trairi, nu pe actiune.
Presiunea constanta de a nu face de rusine familia si de a reusi in ciuda tuturor obstacolelor de natura materiala si sociala este uneori coplesitoare. Letitia este totusi hotarata sa isi depaseasca actuala conditie si este dispusa sa faca anumite compromisuri, desi este constienta de faptul ca nu ii vor aduce fericirea sau multumirea.
Mentionez ca nu este deloc o lectura alerta si necesita rabdare si atentie, povestea fiind axata pe trairi, nu pe actiune.
July 23, 2021
Mi-a placut mai mult decat ma asteptam.
Mi-a placut scriitura care curge.
Mi-au placut foarte mult episoadele cu mama si cu unchiul Ion si tot ce tine de lumea din acel orasel mic de provincie. Prima parte mi s-a parut superba, apoi partea a doua m-a lasat indiferent si chiar m-a plictisit pentru ca este acelasi decor gri descris in sute de filme si carti despre comunism.
In plus, mi se pare ca toate parantezele Letitiei, toate divagatiile si gandurile acestea descrise minutios fac ca romanul sa se simte putin passe (a se citi pe frantuzeste :))) Nu se mai scrie asa, nu se mai scrie cu atat de multe detalii, din contra, s-a trecut la un fel de minimalism pe care nu il gust neaparat, dar pe care il asociez, totusi, cu modernitatea. Unde castiga Gabriela Adamesteanu este la capitolul scriitura pentru ca se vede clar ca este un autor foarte talentat. Cred ca cel mai mare compliment pe care il poti face unui romancier/prozator/etc. este sa ii spui ca proza lui curge. Nimic nu e mai enervant si obositor pentru un cititor ca proza sacadata.
Mi-ar fi placut ca editia sa marcheze diferentele intre editiile publicate, mai precis, sa stim si noi ce a fost publicat in editia din comunism si ce s-a adaugat dupa 1990, sa intelegem si noi ce era permis si ce a fost taiat de cenzura. Genul asta de demers ne-ar fi ajutat pe unii din cititori sa intelegem si noi cum se facea cenzura, ce era scos si ce era pastrat. Mi s-ar fi parut foarte interesant.
Mi-a placut scriitura care curge.
Mi-au placut foarte mult episoadele cu mama si cu unchiul Ion si tot ce tine de lumea din acel orasel mic de provincie. Prima parte mi s-a parut superba, apoi partea a doua m-a lasat indiferent si chiar m-a plictisit pentru ca este acelasi decor gri descris in sute de filme si carti despre comunism.
In plus, mi se pare ca toate parantezele Letitiei, toate divagatiile si gandurile acestea descrise minutios fac ca romanul sa se simte putin passe (a se citi pe frantuzeste :))) Nu se mai scrie asa, nu se mai scrie cu atat de multe detalii, din contra, s-a trecut la un fel de minimalism pe care nu il gust neaparat, dar pe care il asociez, totusi, cu modernitatea. Unde castiga Gabriela Adamesteanu este la capitolul scriitura pentru ca se vede clar ca este un autor foarte talentat. Cred ca cel mai mare compliment pe care il poti face unui romancier/prozator/etc. este sa ii spui ca proza lui curge. Nimic nu e mai enervant si obositor pentru un cititor ca proza sacadata.
Mi-ar fi placut ca editia sa marcheze diferentele intre editiile publicate, mai precis, sa stim si noi ce a fost publicat in editia din comunism si ce s-a adaugat dupa 1990, sa intelegem si noi ce era permis si ce a fost taiat de cenzura. Genul asta de demers ne-ar fi ajutat pe unii din cititori sa intelegem si noi cum se facea cenzura, ce era scos si ce era pastrat. Mi s-ar fi parut foarte interesant.
dnf
April 25, 2022Nu m-am putut împăca cu stilul de scriere și nici povestea protagonistei nu m-a impresionat suficient cât să vreau să o aflu în totalitate.
May 30, 2024
Ăsta a fost un roman excepțional, captivant nu prin poveste, care e nespus de banală, ci prin felul în care e spusă. Nu e deloc un simplu roman despre comunism și asta mă bucură foarte tare, căci oricât de marcantă e perioada, mi se pare că nu e o calitate să fie principala calitate a unei literaturi. Gabriela Adameșteanu transformă scurgerea neîntreruptă a zilelor într-un poem al curgerii timpului. Cred că acesta e nivelul care reunește cele trei părți, foarte diferite, de altfel.
Salutară e și inserarea, la final, a receptărilor romanului, deopotrivă în presa românească înainte și după '90, precum și în cea străină, deși m-a mirat că un singur critic pune accentul pe relația între memorie și imaginație, majoritatea alegând să dezbată dacă personajul feminin e sau nu o reiterarea a parvenitului.
Voi mai adăuga că mi-am umplut cartea de semne, nu am mai adnotat cu atâta zel de la "Cea mai tainică amintire a oamenilor", o carte despre care scriu o licență;))
Las un fragment remarcat și de Andreea Răsuceanu, al cărei fragment de critică merită citit:
"Soarele apunea undeva, nevăzut, dincolo de blocurile înalte ale orașului. Pe străzi rămânea doar lumina intensă și roșie, schimbându-se de la clipă la clipă. Ceva neliniștitor și nefiresc pe care-l purtam în noi fără să știm și care ni se părea că e-n jur, venind din toate părțile, ca lumina risipită în seara gata să-înceapă." (p. 127)
Salutară e și inserarea, la final, a receptărilor romanului, deopotrivă în presa românească înainte și după '90, precum și în cea străină, deși m-a mirat că un singur critic pune accentul pe relația între memorie și imaginație, majoritatea alegând să dezbată dacă personajul feminin e sau nu o reiterarea a parvenitului.
Voi mai adăuga că mi-am umplut cartea de semne, nu am mai adnotat cu atâta zel de la "Cea mai tainică amintire a oamenilor", o carte despre care scriu o licență;))
Las un fragment remarcat și de Andreea Răsuceanu, al cărei fragment de critică merită citit:
"Soarele apunea undeva, nevăzut, dincolo de blocurile înalte ale orașului. Pe străzi rămânea doar lumina intensă și roșie, schimbându-se de la clipă la clipă. Ceva neliniștitor și nefiresc pe care-l purtam în noi fără să știm și care ni se părea că e-n jur, venind din toate părțile, ca lumina risipită în seara gata să-înceapă." (p. 127)
November 20, 2018
La fel ca Letiția Branea am tot așteptat, pagină după pagină, să (i) se întâmple ceva. Zadarnic. Viața tinerei curge monoton, trist și gri în apăsătoarea Românie comunistă a anilor ‘50-‘60. Chiar și dragostea are culoare și gust de cenușă. Un roman-poem al destrămării și zădărniciei într-un univers atent supravegheat de Cadre.
Un prim roman semnat de Gabriela Adameșteanu, foarte curajos pentru anul 1975, probabil a apărut cenzurat în primele ediții, pentru că este despre cu totul altceva decât banalul existenței Letiției.
Un prim roman semnat de Gabriela Adameșteanu, foarte curajos pentru anul 1975, probabil a apărut cenzurat în primele ediții, pentru că este despre cu totul altceva decât banalul existenței Letiției.
December 9, 2023
O autoare extraordinara, pacat ca a scris atit de putin, m-a fascinat inca din facultate cind am citit prima oara Dimineata pierduta. Ca si acolo, tema este alienarea - pe fondul schimbarilor politice din Romania anilor '50.
In acest roman, Letitia ilustreaza conditia intelectualului roman, care, marginalizat sau haituit sau pur si simplu ignorat se lupta sisific cu stereotipiile sociale. Leitmotivul cartii e monotonia, ucigas sigur al creativitatii.
In acest roman, Letitia ilustreaza conditia intelectualului roman, care, marginalizat sau haituit sau pur si simplu ignorat se lupta sisific cu stereotipiile sociale. Leitmotivul cartii e monotonia, ucigas sigur al creativitatii.
May 6, 2025
3.75 ✨
(revin cu mai multe gânduri)
(revin cu mai multe gânduri)
November 3, 2019
Empecé El mismo camino de todos los días, con expectativas dadas por la excelente novela de Adamesteanu, Una mañana perdida.
Pero el mismo camino... es una de sus primeras obras, y se nota. Es una novela muy bien construida, que, como dice Borges, no merece la menor objeción, y no genera el menor entusiasmo (o algo así).
Narra el crecimiento de Letitia Branea, partiendo de su adolescencia en una ciudad de provincias, donde vive con su quejosa madre y su resignado tío (su padre parece estar preso, pero de eso no se habla mucho).
Hay una abundancia de descripciones ("Era uno de esos días de verano que vuelven en forma tardía y sin motivo en el mes de octubre. El sol, luminoso pero más frío, anunciaba el otoño y mi soledad se diluía en el silencio de las calles. El intenso azul del cielo se reflejaba en las ventanas y así se quedaría hasta las tarde, sin que el bochorno engañoso del mediodía alterase su color"..., y así sigue por media página.
El género de iniciación sentimental no me suele gustar, lo aclaro. Y esto fue un factor más que determinó mi desgano y demora en terminar la lectura de esta novela.
Le otorgo tres y no dos estrellas porque la redacción del libro, aunque aburrida, es impecable.
Pero el mismo camino... es una de sus primeras obras, y se nota. Es una novela muy bien construida, que, como dice Borges, no merece la menor objeción, y no genera el menor entusiasmo (o algo así).
Narra el crecimiento de Letitia Branea, partiendo de su adolescencia en una ciudad de provincias, donde vive con su quejosa madre y su resignado tío (su padre parece estar preso, pero de eso no se habla mucho).
Hay una abundancia de descripciones ("Era uno de esos días de verano que vuelven en forma tardía y sin motivo en el mes de octubre. El sol, luminoso pero más frío, anunciaba el otoño y mi soledad se diluía en el silencio de las calles. El intenso azul del cielo se reflejaba en las ventanas y así se quedaría hasta las tarde, sin que el bochorno engañoso del mediodía alterase su color"..., y así sigue por media página.
El género de iniciación sentimental no me suele gustar, lo aclaro. Y esto fue un factor más que determinó mi desgano y demora en terminar la lectura de esta novela.
Le otorgo tres y no dos estrellas porque la redacción del libro, aunque aburrida, es impecable.
Read
August 3, 2024Un roman în fața căruia îmi pierd cuvintele.
Vei găsi în cartea Gabrielei Adameșteanu unul dintre cele mai puternice și complexe personaje feminine, o eroină de care te vei atașa și de care te vei despărți cu greu.
Un roman frumos ca o poezie, în care cuvintele se împletesc firesc, zilele curg neîncetat, nu se întâmplă nimic deosebit, dar totuși, adevărate lumi interioare și exterioare se creează și se destramă.
Citindu-l, m-am pierdut fie în lirismul discursului, fie în trăirile eroinei, realizând la final că am citit de fapt o capodoperă a subtilității; o cronică a unui regim sufocant, nemilos, greu ca plumbul, îngrămădit și reflectat în destinul unei tinere, a cărei singură dorință este aceea de a merge înainte.
Am scris mai multe aici: https://asasunt.eu/drumul-egal-al-fie...
Vei găsi în cartea Gabrielei Adameșteanu unul dintre cele mai puternice și complexe personaje feminine, o eroină de care te vei atașa și de care te vei despărți cu greu.
Un roman frumos ca o poezie, în care cuvintele se împletesc firesc, zilele curg neîncetat, nu se întâmplă nimic deosebit, dar totuși, adevărate lumi interioare și exterioare se creează și se destramă.
Citindu-l, m-am pierdut fie în lirismul discursului, fie în trăirile eroinei, realizând la final că am citit de fapt o capodoperă a subtilității; o cronică a unui regim sufocant, nemilos, greu ca plumbul, îngrămădit și reflectat în destinul unei tinere, a cărei singură dorință este aceea de a merge înainte.
Am scris mai multe aici: https://asasunt.eu/drumul-egal-al-fie...
February 13, 2024
Autoarea m-a impresionat cu Dimineață pierdută, deci eram deja familiarizată cu stilul de scriere, pe care l-am regăsit și aici. Doar că acest roman are un ton mai confesiv, ce pare construit pornind de la jurnalul intim al protagonistei, Letiția Branea.
Încă de la început pătrundem în intimitatea casei și sufletului Letiției, ce trăiește într-un oraș de provincie, în anii ‘60 ai României comuniste, alături de mama sa și de unchiul său, Ion Silișteanu. Peisajul politic și social pălește în fața devenirii protagonistei și lupa rămâne aproape mereu pe preocupările adolescenței sale. Dacă la început o vedem elevă, pe parcurs devine studentă și o însoțim într-un parcurs al maturizării. Cu toate floricelele, gândurile, temerile unei fete pe care eu am simțit-o anxioasă, în defensivă, pesimistă, urmărită în permanență de originea sa socială nesănătoasă. Nu e un parcurs cronologic sau cu accente de biografie, dimpotrivă, Letiția pare să sublinieze fie doar acele lucruri extraordinare care i se întâmplă, fie cele care o preocupă obsesiv.
Am avut chiar o dezbatere cu soțul meu pornind de la două tipologii: Ion Silișteanu, profesorul idealist, care nu face nici un compromis cu regimul comunist, își recunoaște cu naivitate simpatia chiar nevinovată față de legionarism, aspecte care îl aruncă în sărăcie, lipsuri materiale, umiliri și, în final, la o moarte chiar tristă. Și Petru Arcan, iubitul Letiției, profesor universitar, care ia ca atare regimul, se adaptează și își caută un rost, chiar dacă asta înseamnă să se plieze pe capriciile diverșilor mai-mari. Dezbaterea viza un răspuns la întrebarea ce am face noi? Într-un regim evident injust și oropsitor, am alege să ne păstrăm principiile, în speranța că vor veni zile mai bune sau ne adaptăm și începem lupta pentru supraviețuire cu orice presupune ea? Cât de condamnabil e un om, tânăr să zicem, care alege acest al doilea drum? Și cât de just e să judecăm asta din alte ipostaze, ale unor oameni care trăiesc vremuri diferite? Care e granița compromisurilor considerate acceptabile? N-am și răspunsuri de dat.
https://oanapp.wordpress.com/2024/02/...
Încă de la început pătrundem în intimitatea casei și sufletului Letiției, ce trăiește într-un oraș de provincie, în anii ‘60 ai României comuniste, alături de mama sa și de unchiul său, Ion Silișteanu. Peisajul politic și social pălește în fața devenirii protagonistei și lupa rămâne aproape mereu pe preocupările adolescenței sale. Dacă la început o vedem elevă, pe parcurs devine studentă și o însoțim într-un parcurs al maturizării. Cu toate floricelele, gândurile, temerile unei fete pe care eu am simțit-o anxioasă, în defensivă, pesimistă, urmărită în permanență de originea sa socială nesănătoasă. Nu e un parcurs cronologic sau cu accente de biografie, dimpotrivă, Letiția pare să sublinieze fie doar acele lucruri extraordinare care i se întâmplă, fie cele care o preocupă obsesiv.
Am avut chiar o dezbatere cu soțul meu pornind de la două tipologii: Ion Silișteanu, profesorul idealist, care nu face nici un compromis cu regimul comunist, își recunoaște cu naivitate simpatia chiar nevinovată față de legionarism, aspecte care îl aruncă în sărăcie, lipsuri materiale, umiliri și, în final, la o moarte chiar tristă. Și Petru Arcan, iubitul Letiției, profesor universitar, care ia ca atare regimul, se adaptează și își caută un rost, chiar dacă asta înseamnă să se plieze pe capriciile diverșilor mai-mari. Dezbaterea viza un răspuns la întrebarea ce am face noi? Într-un regim evident injust și oropsitor, am alege să ne păstrăm principiile, în speranța că vor veni zile mai bune sau ne adaptăm și începem lupta pentru supraviețuire cu orice presupune ea? Cât de condamnabil e un om, tânăr să zicem, care alege acest al doilea drum? Și cât de just e să judecăm asta din alte ipostaze, ale unor oameni care trăiesc vremuri diferite? Care e granița compromisurilor considerate acceptabile? N-am și răspunsuri de dat.
https://oanapp.wordpress.com/2024/02/...
June 29, 2017
"În ultimul geam pe lângă care am trecut am zărit fețele noastre amestecate. Doar o clipă am mai încercat s-o deslușesc pe a mea, dar era prea târziu. Viața lui mi se vărsase pe chip și-l oprise în loc, buzele mi s-au lățit de timp, ca și cearcănele de sub ochii asemanători, ca ai celor ce sînt gândiți împreună."
3,5 pentru ideea de sfârsit ușor neconvingătoare.
Altfel, 4 plus, pentru digresiunile candide.
Un roman de un lirism nevinovat, cu intruziuni dintr-o viață de familie imperfectă, ciobită; și dintr-o viață studențească de cămin, brută; cu discuțiile fetelor din jurul borcanelor și reșoului.
Bineînteles, și o nelipsită poveste de iubire, neînchegata suficient dar îndestulătoare introspectiv.
Per ansamblu o lectură hrănitoare.
3,5 pentru ideea de sfârsit ușor neconvingătoare.
Altfel, 4 plus, pentru digresiunile candide.
Un roman de un lirism nevinovat, cu intruziuni dintr-o viață de familie imperfectă, ciobită; și dintr-o viață studențească de cămin, brută; cu discuțiile fetelor din jurul borcanelor și reșoului.
Bineînteles, și o nelipsită poveste de iubire, neînchegata suficient dar îndestulătoare introspectiv.
Per ansamblu o lectură hrănitoare.
November 21, 2013
Am inceput sa citesc acest roman, cuprinsa de o panica, probabil destul de familiara celor care traiesc altundeva decat in tara lor natala - cea a pierderii trecutului si a fricii ca el, de fapt, nu a existat niciodata.
Cred ca am gasit aici infirmarea acestei frici irationale, cel putin pentru un timp.
Dincolo de asta eroina, Letitia Branea, e deosebit de antipatica - o antipatie si respingere, pe care nu am simtit-o decat fata de personajele feminine ale Christei Wolf.
Romanul e foarte bine scris si inteligent.
Merita / trebuie citit.
Cred ca am gasit aici infirmarea acestei frici irationale, cel putin pentru un timp.
Dincolo de asta eroina, Letitia Branea, e deosebit de antipatica - o antipatie si respingere, pe care nu am simtit-o decat fata de personajele feminine ale Christei Wolf.
Romanul e foarte bine scris si inteligent.
Merita / trebuie citit.
July 26, 2025
3,5
Gabriela Adamesteanu nos presenta en El camino de todos los días un retrato incisivo y melancólico de la vida en la Rumanía comunista, a través del prisma de las pequeñas rutinas y silencios que construyen la existencia de los personajes. La protagonista, Letiția Branea, transita por un entorno asfixiante donde el conformismo y la vigilancia diluyen los sueños y las ambiciones.
Buen inicio literario, aunque el libro es lento y con poca acción y la crítica al régimen no es muy profunda.
Gabriela Adamesteanu nos presenta en El camino de todos los días un retrato incisivo y melancólico de la vida en la Rumanía comunista, a través del prisma de las pequeñas rutinas y silencios que construyen la existencia de los personajes. La protagonista, Letiția Branea, transita por un entorno asfixiante donde el conformismo y la vigilancia diluyen los sueños y las ambiciones.
Buen inicio literario, aunque el libro es lento y con poca acción y la crítica al régimen no es muy profunda.
May 26, 2021
Câţiva ani am dormit toţi trei într-o cameră, mama, unchiul Ion şi cu mine, de când începea să se facă focul, adică din toamnă şi până spre sfârşitul primăverii, în mai. Atunci m-am gândit cu regret că mie n-o să mi se întâmple niciodată ceva deosebit şi cu gândul acesta am trecut peste zile, până în noaptea când portarul de la cămin a intrat în cameră noastră, bâjbâind printre cele cinci paturi, a aprins lumina şi a zis:
— Cine este Letiţia Branea… a telefonat cineva să se ducă de urgenţă acasă…
I-am văzut prima dată privirea nesigură şi, sub ochii uşuraţi şi compătimitori ai fetelor, m-am desprins de mine şi am urcat în rolul aşteptat, cu bănuiala sau începutul unei dureri pe care mi-o urmăream singură, silindu-mă s-o duc aşa cum trebuie, cum citisem şi cum văzusem la cinema.
Câteodată rămâneam totuşi singură în cameră, mama era la servici şi unchiul Ion avea ore, pleca din vreme, pentru că şcoala era departe, maşina nu ajungea până acolo şi o parte din drum o făcea pe jos şi mergea încet cu piciorul lui bolnav. Când mă trezeam, soarele încălzea praful aşternut peste mobilele înghesuite. Din când în când vedeam prin geam culoarea schimbată a anotimpului pe dealurile din spatele oraşului şi, în dimineţile foarte senine de primăvară, contururile roz ale munţilor depărtaţi, pierind, inconsistente şi neverosimile ca norii Cyrus, în căldura precisă a amiezii. Le priveam, căţărată sus pe pervazul netencuit al verandei; când întindeam mâna atingeam crengile negre ale părului, dintr-o dată flexibile de seva nevăzută, şi lumina albă mă invada cu bucuria nelămurită a începutului. Acolo, pe dealurile acoperite de pădurile rare şi albastre se termina oraşul, despicat la mijloc de bulevardul cu salcâmi rotunjiţi în fiecare vară, străzile lui prăfoase coborând în pantă până la albia bolovănoasă a râului, zidurile cojite ale caselor şi balcoanele coşcovite, curţile lungi cu patru, cinci, şase familii şi cazarma din subsolul căreia mă fluierau soldaţii, nervura complicată a trotuarelor roase de paşi, Strada Mare şi cele două licee, adică tot ceea ce-mi era dat să ştiu, cu familiaritatea obosită a propriului meu corp.
— Cine este Letiţia Branea… a telefonat cineva să se ducă de urgenţă acasă…
I-am văzut prima dată privirea nesigură şi, sub ochii uşuraţi şi compătimitori ai fetelor, m-am desprins de mine şi am urcat în rolul aşteptat, cu bănuiala sau începutul unei dureri pe care mi-o urmăream singură, silindu-mă s-o duc aşa cum trebuie, cum citisem şi cum văzusem la cinema.
Câteodată rămâneam totuşi singură în cameră, mama era la servici şi unchiul Ion avea ore, pleca din vreme, pentru că şcoala era departe, maşina nu ajungea până acolo şi o parte din drum o făcea pe jos şi mergea încet cu piciorul lui bolnav. Când mă trezeam, soarele încălzea praful aşternut peste mobilele înghesuite. Din când în când vedeam prin geam culoarea schimbată a anotimpului pe dealurile din spatele oraşului şi, în dimineţile foarte senine de primăvară, contururile roz ale munţilor depărtaţi, pierind, inconsistente şi neverosimile ca norii Cyrus, în căldura precisă a amiezii. Le priveam, căţărată sus pe pervazul netencuit al verandei; când întindeam mâna atingeam crengile negre ale părului, dintr-o dată flexibile de seva nevăzută, şi lumina albă mă invada cu bucuria nelămurită a începutului. Acolo, pe dealurile acoperite de pădurile rare şi albastre se termina oraşul, despicat la mijloc de bulevardul cu salcâmi rotunjiţi în fiecare vară, străzile lui prăfoase coborând în pantă până la albia bolovănoasă a râului, zidurile cojite ale caselor şi balcoanele coşcovite, curţile lungi cu patru, cinci, şase familii şi cazarma din subsolul căreia mă fluierau soldaţii, nervura complicată a trotuarelor roase de paşi, Strada Mare şi cele două licee, adică tot ceea ce-mi era dat să ştiu, cu familiaritatea obosită a propriului meu corp.
April 21, 2015
I had a hard time with this novel. It simply uses excessively stream of consciousness, a literary device which I cannot stand. It was saved from 1-star rating just by the fact that it is obvious she is a talented writer.
In the back of my mind I always compared it with "Cel mai iubit dintre pamanteni", a novel on a similar subject of intellectuals oppression during 50s in communist Romania. But Marin Preda is on a totally different league.
In the back of my mind I always compared it with "Cel mai iubit dintre pamanteni", a novel on a similar subject of intellectuals oppression during 50s in communist Romania. But Marin Preda is on a totally different league.
December 31, 2011
The teen and college years of Letitia Branea, the heroine of the awesome Provizorat and the debut novel of the author. Written and published in the 1970's during the communist era, the book is still very readable adn quite poignant, both by what it says and by what it just implies
August 10, 2015
Not as perfect as Wasted Morning, but a very powerful novel nonetheless.
January 24, 2023
the right book at the right time. this book is part of my soul now. letiția's descriptions of dorm life in romania transcend time.
„ura crește ca și iubirea. vorbe și gesturi pe care le-ai înghițit cândva se reîntorc mereu, pline doar de resentiment și trunchiate, nu le mai știi cum au fost, așa cum nu mai știi zilele dinaintea iubirii.”
„de ce om fi semănând toate atât de mult când suntem aici, m-am gândit, uitându-mă la părul ei încâlcit și la fața gălbuie sub becul plafonierei. acum câteva ore mi se păruse că ieșisem pentru totdeauna, dar acum, iar, nu-s nimic altceva decât fata asta care merge împleticit de-a lungul peretului și ea nu-i altceva decât mine.”
„cândva avea să înceapă și viața mea (...)”
„(...) mergeam singură prin aerul care se învinețea a dimineață.”
„după zilele pline de grabă și lume, liniștea creștea oarbă, rămăsesem doar noi două aici, moartea era a noastră.”
„(...) durerea pe care nici n-o mai simțeam, atât o știam de bine (...)”
„cu dermatograful în mână, m-am aplecat spre oglinda care s-a umplut deodată de ochiul meu încremenit, atât de concentrat încât își pierduse privirea.”
„și pleca iar, cu mersul târșit al unchiului, care trecuse în ea pe neobservate, dar mie mi se părea că-l imită doar, căutând să-l rețină (...)”
„mă vedeam ca și când m-ar vedea altcinvea, ca și când nu eram eu cea care-mi reaminteam.”
„în stațiile de mașini sau la colțuri de trotuar întârziau bărbați singuri, le simțeam fraza pregătită și corpul la pândă, gata să ne urmeze.”
„viața orașului se vărsa în mine și trăiam peste tot în el, pășind, tot mai buimăcită, pe străzile care se colorau de reclame și așteptare.”
„(...) îmi părăsisem cu ostentație trupul străin; fără convingere, mișcările mele se sileau mai departe să îl urmeze, eram sigură însă că mai rămăsesem undeva, în afară, și de-acolo mă uit, cu aceeași curiozitate sătulă, la el, ca și la mine.”
„(...) case vechi, cu tencuiala jupuită în plăgi (...)”
„cât timp a trecut de-mi cobor obrazul pe pielea albă pe care o știu, cu mirosul ei încins de îmbrățișare?”
„aerul umed și rece era același de atunci, în ora nesfârșită a serilor de provincie care puteau să mă mai aștepte, aceeași seară o purtam, se închisese peste mine, n-aveam să mai ies din ea niciodată.”
„(...) ce lucru neplăcut să aibă fiecare dreptate câte puțin, și mai ales, ce neplăcut să înțelegi asta.”
„n-aveam nicio formă, decât aceea, gelatinoasă, a fricii.”
„(...) de când mă știam îmi fusese frică, dintotdeauna. de-a lungul coridoarelor minții, întunecate, pe care gândul meu se tot retrăgea, nu întâlnea decât frica, decât rușinea.”
„ce fel de element sunt eu, nu m-am gândit niciodată cu adevărat cum sunt, și totuși, am fost convinsă că sunt așa cum aș vrea, de ani de zile îngrămădesc peste chipul meu adevărat, tot ce citesc, tot ce văd în filme.”
„important era că puteam să vorbesc, cu vocea asta, care se rupea mereu, lăsând pauze între cuvintele pe care le descopeream știute.”
„viața mea rămăsese în spatele meu și eu crescusem din ea...”
„îmi părea bine că aveam să plec, dar luasem pentru totdeauna cu mine aerul de nou și de provizorat de aici, și-acum știam că tot așteptând să-l părăsesc ajunsese demult al meu, și țineam la el așa cum țineam la corpul meu, cu familiaritate, cu repulsie, cu obișnuință.”
„și ăsta e un lucru obișnuit, care se întâmplă mereu, mi-am zis, cu amărăciune și revoltă, strângându-mi pleoapele, fără să mă mișc, sub mâna lui care rămăsese pe umărul meu, istovită. alături era trupul meu pe care aș fi vrut să-l uit, o coajă năclăită și rușinoasă. cum pot să facă asta mereu, cum nu le este rușine să stea goi, față în față, mi-am repetat, ascunzându-mi, prea târziu, și doar fața, lipsită de lacrimi, între coatele pe care le simțeam, subțiri și ascuțite. dintotdeauna îi știusem pe toți cu hainele crescute parcă din corp, mișcându-se gravi spre serviciu, spre piață și spre ședințe. dincolo de toate astea întrezăream, prima dată, și nu-mi venea să o cred, viața trupurilor goale, ascunsă și atotputernică. îmi țineam capul nemișcat pentru că n-aș fi vrut să-l mai privesc niciodată în față.”
„memoria anilor care vor veni îmi va mai păstra un timp, tot mai confuză, tot mai amestecată cu a altora, silueta. alte fete vor trece pe culoarele pustii, sub lumina gălbuie și plictisită a plafonierei, împiedicându-se în poalele capotului, așteptând ceva, cu aceeași încrâncenare ca mine.”
„ura crește ca și iubirea. vorbe și gesturi pe care le-ai înghițit cândva se reîntorc mereu, pline doar de resentiment și trunchiate, nu le mai știi cum au fost, așa cum nu mai știi zilele dinaintea iubirii.”
„de ce om fi semănând toate atât de mult când suntem aici, m-am gândit, uitându-mă la părul ei încâlcit și la fața gălbuie sub becul plafonierei. acum câteva ore mi se păruse că ieșisem pentru totdeauna, dar acum, iar, nu-s nimic altceva decât fata asta care merge împleticit de-a lungul peretului și ea nu-i altceva decât mine.”
„cândva avea să înceapă și viața mea (...)”
„(...) mergeam singură prin aerul care se învinețea a dimineață.”
„după zilele pline de grabă și lume, liniștea creștea oarbă, rămăsesem doar noi două aici, moartea era a noastră.”
„(...) durerea pe care nici n-o mai simțeam, atât o știam de bine (...)”
„cu dermatograful în mână, m-am aplecat spre oglinda care s-a umplut deodată de ochiul meu încremenit, atât de concentrat încât își pierduse privirea.”
„și pleca iar, cu mersul târșit al unchiului, care trecuse în ea pe neobservate, dar mie mi se părea că-l imită doar, căutând să-l rețină (...)”
„mă vedeam ca și când m-ar vedea altcinvea, ca și când nu eram eu cea care-mi reaminteam.”
„în stațiile de mașini sau la colțuri de trotuar întârziau bărbați singuri, le simțeam fraza pregătită și corpul la pândă, gata să ne urmeze.”
„viața orașului se vărsa în mine și trăiam peste tot în el, pășind, tot mai buimăcită, pe străzile care se colorau de reclame și așteptare.”
„(...) îmi părăsisem cu ostentație trupul străin; fără convingere, mișcările mele se sileau mai departe să îl urmeze, eram sigură însă că mai rămăsesem undeva, în afară, și de-acolo mă uit, cu aceeași curiozitate sătulă, la el, ca și la mine.”
„(...) case vechi, cu tencuiala jupuită în plăgi (...)”
„cât timp a trecut de-mi cobor obrazul pe pielea albă pe care o știu, cu mirosul ei încins de îmbrățișare?”
„aerul umed și rece era același de atunci, în ora nesfârșită a serilor de provincie care puteau să mă mai aștepte, aceeași seară o purtam, se închisese peste mine, n-aveam să mai ies din ea niciodată.”
„(...) ce lucru neplăcut să aibă fiecare dreptate câte puțin, și mai ales, ce neplăcut să înțelegi asta.”
„n-aveam nicio formă, decât aceea, gelatinoasă, a fricii.”
„(...) de când mă știam îmi fusese frică, dintotdeauna. de-a lungul coridoarelor minții, întunecate, pe care gândul meu se tot retrăgea, nu întâlnea decât frica, decât rușinea.”
„ce fel de element sunt eu, nu m-am gândit niciodată cu adevărat cum sunt, și totuși, am fost convinsă că sunt așa cum aș vrea, de ani de zile îngrămădesc peste chipul meu adevărat, tot ce citesc, tot ce văd în filme.”
„important era că puteam să vorbesc, cu vocea asta, care se rupea mereu, lăsând pauze între cuvintele pe care le descopeream știute.”
„viața mea rămăsese în spatele meu și eu crescusem din ea...”
„îmi părea bine că aveam să plec, dar luasem pentru totdeauna cu mine aerul de nou și de provizorat de aici, și-acum știam că tot așteptând să-l părăsesc ajunsese demult al meu, și țineam la el așa cum țineam la corpul meu, cu familiaritate, cu repulsie, cu obișnuință.”
„și ăsta e un lucru obișnuit, care se întâmplă mereu, mi-am zis, cu amărăciune și revoltă, strângându-mi pleoapele, fără să mă mișc, sub mâna lui care rămăsese pe umărul meu, istovită. alături era trupul meu pe care aș fi vrut să-l uit, o coajă năclăită și rușinoasă. cum pot să facă asta mereu, cum nu le este rușine să stea goi, față în față, mi-am repetat, ascunzându-mi, prea târziu, și doar fața, lipsită de lacrimi, între coatele pe care le simțeam, subțiri și ascuțite. dintotdeauna îi știusem pe toți cu hainele crescute parcă din corp, mișcându-se gravi spre serviciu, spre piață și spre ședințe. dincolo de toate astea întrezăream, prima dată, și nu-mi venea să o cred, viața trupurilor goale, ascunsă și atotputernică. îmi țineam capul nemișcat pentru că n-aș fi vrut să-l mai privesc niciodată în față.”
„memoria anilor care vor veni îmi va mai păstra un timp, tot mai confuză, tot mai amestecată cu a altora, silueta. alte fete vor trece pe culoarele pustii, sub lumina gălbuie și plictisită a plafonierei, împiedicându-se în poalele capotului, așteptând ceva, cu aceeași încrâncenare ca mine.”
August 3, 2025
Există cărți care m-au cucerit prin intrigi spectaculoase, prin răsturnări de situație și prin personaje larger-than-life. Și există cărți precum „Drumul egal al fiecărei zile” de Gabriela Adameșteanu, în care farmecul stă tocmai în tăcere, în simplitatea aparentă, în ritmul egal al unor intrigi fragmentate care, însă, puse cap la cap, construiesc o viață.
Letiția Branea, protagonista romanului, este o tânără aflată la răscrucea dintre adolescență și maturitate, iar povestea se țese cu delicatețe și profunzime în jurul acestei tranziții. Totuși, în liniștea aparent calmă a vieții cotidiene, se înfiripă adevărata schimbare: în tăcerea ce curge dintr-o zi în alta, în rușinile care ard pe dinăuntru, în dorințele ținute sub cheie, în gândurile ce se ascund ca umbrele în amurg, în ezitările care lasă urme fine și în gesturile mărunte. Toate schițează conturul Letiției Branea, adultul în devenire.
"-Nu vreau să mă fac femeie ca voi? i-am strigat, înțelegând dintr-o dată ce vroia să-mi spună.
Le uram carnea pe care o bănuiam moale prin rochii, sănii atârnând grei, burta și fesele mari și rujul cu care se dădeau pe buze și pudra fără de care nu ieșeau din casă și tot ce povesteau despre copii și despre mâncare.
-Nu vreau să mă fac femeie ca voi! am strigat.
Tremuram toată de neputință și de furie."
Am descoperit că Gabriela Adameșteanu scrie cu austeritate stilistică, iar dialogurile sale adoptă tehnica iceberg, lăsând ca adevăratele sensuri să rămână nespuse, ascunse dincolo de cuvintele rostite de personaje. Printre rânduri mocnesc gânduri și emoții nerostite, tensiuni și conflicte interioare ce dau textului profunzime și densitate. Am fost absorbită în toate aceste straturi complexe, înțelegând în cele din urmă nu doar povestea, ci și evoluția tăcută a eroinei.
"Mă mișcam sub un clopot de tăcere și alături lumea nouă fierbea nevăzut, creștea alta spre mine..."
Poate că tocmai utilizarea tehnicii iceberg face ca romanul să aibă o curgere limpede, o naturalețe a frazei care m-a făcut să uit că citesc, simțindu-mă mai mult un martor invizibil în lumea Letiției Branea.
Ceea ce m-a impresionat la acest roman nu a fost acțiunea, pentru că nu există o intrigă clasică, cu momente de vârf, ci capacitatea autoarei de a transforma rutina, așteptările și neliniștile în iluminare, în ceva unic și profund.
La finalul romanului am rămas cu senzația că nu am citit o poveste, ci că am asistat la manifestarea unor emoții. Nu tot ce contează se întâmplă zgomotos. Uneori, adevăratele schimbări se petrec în liniște, în rutina existenței cotidiene.
"În ultimul geam pe lângă care am trecut am zărit fețele noastre amestecate. Doar o clipă am mai încercat s-o deslușesc numai pe a mea, dar era prea târziu. Viața lui mi se vărsase pe chip și-l oprise în loc, buzele mi s-au lățit de timp, ca și cearcănele de sub ochii asemănători, ca ai celor care sunt gândiți împreună."
Letiția Branea, protagonista romanului, este o tânără aflată la răscrucea dintre adolescență și maturitate, iar povestea se țese cu delicatețe și profunzime în jurul acestei tranziții. Totuși, în liniștea aparent calmă a vieții cotidiene, se înfiripă adevărata schimbare: în tăcerea ce curge dintr-o zi în alta, în rușinile care ard pe dinăuntru, în dorințele ținute sub cheie, în gândurile ce se ascund ca umbrele în amurg, în ezitările care lasă urme fine și în gesturile mărunte. Toate schițează conturul Letiției Branea, adultul în devenire.
"-Nu vreau să mă fac femeie ca voi? i-am strigat, înțelegând dintr-o dată ce vroia să-mi spună.
Le uram carnea pe care o bănuiam moale prin rochii, sănii atârnând grei, burta și fesele mari și rujul cu care se dădeau pe buze și pudra fără de care nu ieșeau din casă și tot ce povesteau despre copii și despre mâncare.
-Nu vreau să mă fac femeie ca voi! am strigat.
Tremuram toată de neputință și de furie."
Am descoperit că Gabriela Adameșteanu scrie cu austeritate stilistică, iar dialogurile sale adoptă tehnica iceberg, lăsând ca adevăratele sensuri să rămână nespuse, ascunse dincolo de cuvintele rostite de personaje. Printre rânduri mocnesc gânduri și emoții nerostite, tensiuni și conflicte interioare ce dau textului profunzime și densitate. Am fost absorbită în toate aceste straturi complexe, înțelegând în cele din urmă nu doar povestea, ci și evoluția tăcută a eroinei.
"Mă mișcam sub un clopot de tăcere și alături lumea nouă fierbea nevăzut, creștea alta spre mine..."
Poate că tocmai utilizarea tehnicii iceberg face ca romanul să aibă o curgere limpede, o naturalețe a frazei care m-a făcut să uit că citesc, simțindu-mă mai mult un martor invizibil în lumea Letiției Branea.
Ceea ce m-a impresionat la acest roman nu a fost acțiunea, pentru că nu există o intrigă clasică, cu momente de vârf, ci capacitatea autoarei de a transforma rutina, așteptările și neliniștile în iluminare, în ceva unic și profund.
La finalul romanului am rămas cu senzația că nu am citit o poveste, ci că am asistat la manifestarea unor emoții. Nu tot ce contează se întâmplă zgomotos. Uneori, adevăratele schimbări se petrec în liniște, în rutina existenței cotidiene.
"În ultimul geam pe lângă care am trecut am zărit fețele noastre amestecate. Doar o clipă am mai încercat s-o deslușesc numai pe a mea, dar era prea târziu. Viața lui mi se vărsase pe chip și-l oprise în loc, buzele mi s-au lățit de timp, ca și cearcănele de sub ochii asemănători, ca ai celor care sunt gândiți împreună."
July 27, 2022
Un 3.8, mai degraba. Prima si a doua parte mi s-au parut superbe, Letita este un personaj in poti sa te regasesti foarte usor, iar scriitura Gabrielei Adamesteanu m-a surprins placut, fiind foarte naturala si fluida. A treia parte a cartii am dus-o mai greu la final, e prea incarcata de detalii care nu mi s-au parut neaparat relevante pentru cursul naratiunii, a devenit plicticoasa pe alocuri, dar m-am bucurat de carte oricum.
"Privirea mea nesupusă de copil îl pierduse și-acum, când îl rechemam, ani întregi mi se spărgeau în mâini, lăsând doar cioburi de vorbe și gesturi. Orașul întreg creștea peste el când mă duceam, în fiecare sâmbătă, s-o văd pe mama. Blocuri noi și oameni grăbiți îi ștergeau de pe străzi mersul, umbra, și în paginile lui îngălbenea mai departe migala. Cu înverșunare mai încercam să-l adun, dar fiecare clipă a zilei îl ducea mai departe. Ascunsă între perne, îl plângeam tot mai rar și aveam să-l întreb tot mai puține. Era atât de bine cu el, uneori, dar nu mai îmi aminteam de ce și uitasem de ce îl caut."
"Privirea mea nesupusă de copil îl pierduse și-acum, când îl rechemam, ani întregi mi se spărgeau în mâini, lăsând doar cioburi de vorbe și gesturi. Orașul întreg creștea peste el când mă duceam, în fiecare sâmbătă, s-o văd pe mama. Blocuri noi și oameni grăbiți îi ștergeau de pe străzi mersul, umbra, și în paginile lui îngălbenea mai departe migala. Cu înverșunare mai încercam să-l adun, dar fiecare clipă a zilei îl ducea mai departe. Ascunsă între perne, îl plângeam tot mai rar și aveam să-l întreb tot mai puține. Era atât de bine cu el, uneori, dar nu mai îmi aminteam de ce și uitasem de ce îl caut."
August 25, 2022
Cela se défend : un bildungsroman avec une protagoniste, peu courant dans la littérature roumaine (Elena de Dimitrie Bolintineanu peut-être ?). L'entreprise n'est néanmoins pas exempte de clichés : les premières règles, la définition par rapport à la relation avec l'homme, le langage relâché par moments, etc. La description du communisme ressemble à d'autres.
Par ailleurs, l'entreprise ne manquait pas de courage, surtout à une époque toujours marquée par le réalisme socialiste, et le roman se lit, de manière assez fluide malgré la longueur, la narration est solidement construite autour du début in medias res. Une attention aux détails par moments remarquable.
Par ailleurs, l'entreprise ne manquait pas de courage, surtout à une époque toujours marquée par le réalisme socialiste, et le roman se lit, de manière assez fluide malgré la longueur, la narration est solidement construite autour du début in medias res. Une attention aux détails par moments remarquable.
July 24, 2023
Am făcut cunoștință cu Letiția Branea in “Fontana di Trevi”, atunci când era o persoana matura, cu care mă identificasem oarecum, pentru ca, ca si mine, ea emigrase după așa zisa revoluție din Romania in străinătate, dar, ca si mine, revenea regulat pe pământul natal. Tot ca si mine si ea își schimbase cariera « dincolo » si aflase ca era in stare sa trăiască in cele doua lumi diferite. De atunci, mi-am dorit sa o cunosc tânără, ceea ce am făcut prin intermediul acestui roman, care-i urmărește parcursul din adolescenta, încă liceană fiind, locuind cu mama si unchiul Ion, fratele mamei (pentru ca tatăl fusese închis din motive politice) intr-un orășel de provincie.
Din fericire, viața ei de tânără adolescenta si mai târziu de studenta intr-un cămin bucureștean, nu a mai trezit in mine nici un ecou, dar mi-a redeșteptat in minte povestiri ale mamei mele despre alte multe vieți, ca si povestiri ale colegelor si prietenelor mele căministe din anii propriei noastre studenții.
« Mi se păruse atâta timp ca mie n-avea sa mi se întâmple ceva deosebit, niciodată, aceeași zi parca se repeta mereu. Si totuși, s-au întâmplat atâtea (…) » (p. 410) pe care nu am sa le divulg eu aici, rămâne sa le aflați fiecare, daca va angajați la rându-va pe « Drumul egal al fiecărei zile ».
Din fericire, viața ei de tânără adolescenta si mai târziu de studenta intr-un cămin bucureștean, nu a mai trezit in mine nici un ecou, dar mi-a redeșteptat in minte povestiri ale mamei mele despre alte multe vieți, ca si povestiri ale colegelor si prietenelor mele căministe din anii propriei noastre studenții.
« Mi se păruse atâta timp ca mie n-avea sa mi se întâmple ceva deosebit, niciodată, aceeași zi parca se repeta mereu. Si totuși, s-au întâmplat atâtea (…) » (p. 410) pe care nu am sa le divulg eu aici, rămâne sa le aflați fiecare, daca va angajați la rându-va pe « Drumul egal al fiecărei zile ».
August 25, 2021
Mi-a plăcut mult, mult, mult. Gabriela Adameșteanu reușește să scrie o proză care curge, o carte despre copilăria și adolescența feminină ce merită citită; vocea Letiției m-a ținut atentă pe tot parcursul romanului. Am putut chiar face conexiuni cu Pânza de păianjen a Cellei Serghi, una dintre cărțile mele preferate. Am revenit (nu de puține ori) la anumite pasaje pentru a le păstra cât mai vii în memorie.
November 8, 2023
Este o carte interesanta, se pot vedea influentele literaturii moderne, însă atât subiectul cât și abordarea acestuia mi-au transmis cumva o lipsa de credibilitate, o senzație de artificial, absența amprentei personale a autorului, un produs finit tehnic excepțional, dar lipsit de acea sensibilitate care vine din sacrificiul artistului care își expune o parte din suflet odată cu opera sa.
December 3, 2022
Excelenta scriitura. Sensibila la cele mai intime afecte feminine.
June 28, 2023
I believe this book was not worth it. I believe i wasted my time. It wasn’t that bad, but it was really, really boring and repetitive and the descriptions lost me. It wasn’t really gripping, I guess it is good if you want a book that has long paragraphs and no ending or some significant meaning.
Displaying 1 - 30 of 36 reviews