Fie că suntem reacţionari sau progresişti, că privim nostalgic spre trecut sau hotărât spre viitor, suntem cu toţii moderni fiindcă pretindem libertatea de a iubi pe cine vrem, cum vrem şi cât poftim – şi o exercităm. Amorul, copilul pribeag, a devenit rege. Am măturat convenţiile şi am lichidat constrângerile care apăsau asupra dragostei. Oricare ar fi modus operandi al întâlnirilor noastre, nimeni nu mai alege partenerii pentru noi. Nici o autoritate exterioară nu ne mai dictează cum să ne purtăm. Colectivitatea nu mai are nici un cuvânt de spus. Uniunea conjugală e treaba indivizilor, nu a familiei. Suntem, cu alte cuvinte, stăpânii jurămintelor pe care le facem. Viaţa noastră ne aparţine. Inima e singura noastră călăuză. E o suveranitate care ne copleşeşte, dar ne şi pune în faţă, fără şansă de scăpare, întrebările care o frământau pe principesa de Clèves: E oare de ajuns să iubeşti ca să ştii să iubeşti? Iubirea însăşi merită să fie iubită, este ea demnă de stimă şi încredere? Are suficiente resurse pentru ca, odată cu ridicarea tuturor restricţiilor, cu lichidarea tuturor tabuurilor, cu învingerea tuturor obstacolelor, să reziste la proba timpului? Avem oare temeiuri să mai credem în dragostea care dăinuie, sau făgăduiala asta nu-i decât o himeră, o iluzie, o păcăleală, un primejdios miraj?
Putem răspunde întrebărilor de mai sus, devenite de-acum ale tuturor, prin intermediul statisticii şi al ştiinţelor sociale. Fără a subestima utilitatea unor asemenea abordări, eu am ales alta: literatura. Iar călăuze mi-au fost, după doamna de La Fayette, Ingmar Bergman, Philip Roth şi Milan Kundera.
Nu prea mi-a plăcut. Volumul cuprinde patru eseuri (la origine conferințe) despre patru prozatori: Madame de La Fayette, Ingmar Bergman - asta dacă îl considerăm și pe Ingmar Bergman un „prozator” -, Philip Roth și Milan Kundera.
Stilul lui Finkielkraut este, dacă veți fi curioși să-i cercetați eseurile, următorul: mai întîi și mai întîi, parafrazează meticulos un pasaj din Kundera sau Roth, apoi citează ad litteram pasajul în întregime, după care îl mai parafrazează o dată, cu scopul de a fixa cunoștințele și de a ne băga în creieri un adevăr dificil, față de care, oricum, nu sîntem demni. E aproape imposibil să înțelegi de unul singur că iubirea este un afect trecător...
Volumul se compune, așadar, dintr-o serie de citate reformulate aproape imediat, la care se adaugă locuri comune din lucrările lui Heidegger („Omul moare, animalul piere”, p.144) sau din Hannah Arendt („Iertarea îl eliberează de consecințele faptei atît pe cel care iartă, cît și pe cel iertat”, pp.65-66) sau, în fine, din scrisorile papale, compuse de Joseph Ratzinger, pe cînd încă nu demisionase din funcție.
Transcriu cîteva pasaje mai adînci:
„Dragostea nu e încheierea unui proces de cristalizare [cum credea Stendhal, termenul îi aparține, n. m.], e un șoc, o deflagrație, un eveniment pur... Subiectul îndrăgostit nu alege să iubească, ci este înhățat de dragoste” (p.11).
„Dorința e sortită uzurii. Dorința sau deșertul. Incandescența sau rutina. Cheful sau plictisul. Asta e, potrivit lui Kepesh [protagonistul din romanul lui Philip Roth Profesorul de dorință, n. m.], singura alternativă. Erosul nu se poate reduce la sexualitate. Dar dincolo de sexualitate nu există eros” (p.103).
„...noi am dublat iubirea prin iubirea pentru iubire, cu riscul de a o substitui pe cea dintîi cu cea de a doua” (p.123). Așa i s-a întîmplat, în secolul al IV-lea, și sfîntului Augustin: amabam amare.
„Moartea, într-adevăr, e mai fragilă decît ceea ce e muritor. Mortul e un muritor hiperbolic” (136). Asta m-a dat gata :)
„Bibi e grafomană. Și ce este grafomania? Este lirismul de coșmar al epocilor democratice” (p.141).
„Cu alte cuvinte, omul se deosebește de animal prin acest tralala. Tralala-ul îi este propriu omului, omului în toate ipostazele sale: dragostea, moartea, făgăduința” (p.145).
Mie îmi place mult Finkielkraut, l-am descoperit prin "O inimă inteligentă" și am perseverat cu el. "Și dacă dragostea ar dăinui" sunt patru eseuri despre iubire văzute prin ochii literaturii și cinematografiei. Mi-a plăcut să citesc despre iubire la Roth, Kundera și Ingmar Bergman, pentru că sunt oarecum familiarizată mai bine cu ei și știu exact despre ce vb autorul.
Et si l’amour durait, hypothèse que nous propose l’auteur à travers quatre œuvres de la littérature…
On découvre d’abord le renoncement de l’amour avec la princesse de Clèves. Ce renoncement qui paraît masochiste au premier abord, et surtout une façon d’éviter de souffrir plus tard quand Nemours se lassera.
Puis Ingmar Bergman avec son Meilleures intentions illustre l’amour qui ne fonctionne pas, où les deux êtres s’apprécient mais ne se comprennent pas.
Et Professeur de désir de Philip Roth montre un homme où le désir est amour donc il aime de nombreuses femmes.
Enfin, l’oeuvre de Milan Kundera c’est l’éros devenant agapè, un amour où s’efface l’amour de soi.
Plusieurs textes, plusieurs pistes pour questionner l’usure de l’amour face au temps qui passe. Des textes qui ne prônent pas l’Amour, plutôt le contraire de ce qu’il doit être.
L’amour est un sujet si vaste et si intéressant que les pistes lancées par Finkielkraut donne à réfléchir sur soi-même, sur ce que l’on souhaite réellement vivre comme relation. J’ai redécouvert la princesse de Clèves sous un nouveau regard, celui de la femme consciente de l’usure de l’amour, une femme en quête d’absolu qu’elle n’aura jamais. Les autres textes m’ont tout autant intéressés surtout Milan Kundera, que j’ai hâte de lire !
Quelques une des réflexions intéressantes de Finki:
Chapitre sur la Princesse de Clèves :
"Dire "je vous aime" c'est dire "je vous aimerai", c'est parler simultanément au présent et au futur, c'est s'extraire du fleuve du temps, c'est comme l'écrit Octavio Paz "confier à une créature éphémère et changeante, deux attributs divins: l'immortalité et l'immutabilité". Mais, affirme Madame de Clèves, ce défi métaphysique tourne toujours à la débâcle. La finitude vainc celui qui croyait vaincre. L'amoureux n'est pas à la hauteur de la parole la plus solennelle et la plus sincère qu'il lui soit donné de prononcer."
Chapitre sur Bergman :
Dans chapitre, Anna, sous les conseils de son pasteur avoue son infidélité à Henrik. Ce dernier, pris d'une jalousie démentielle "cherche dans la transparence un remboursement de son chagrin". Or, nous dit Finkielkraut " la vérité n'est pas la solution car la vérité est obscène. Et l'obscénité mortelle". Cette blessure va à jamais marquer Henrik du sceau du ressentiment.
Chapitre sur P. Roth
Ici, Finkielkraut met en lumière l'inexorable finitude du désir amoureux chez le professeur Kepesh. "Les héros des temps jadis avaient toute sorte d'ennemis à vaincre. David Kepesh, héros de notre temps, est son propre ennemi. Aucune catastrophe ne vient troubler son bonheur sinon la catastrophe annoncée du désir". L'amour inféodé au désir est le triomphe d'un monde moderne qui impose ses lois et déstabilise le couple. "Le trouble et l'agitation sont immenses" nous dirait Houellebecq.
Chapitre sur Kundera :
Comment est traitée l'amour chez Kundera ? se demande Finkielkraut. Kundera se moque du caractère risible de l'amour chez Fleischman (héros d'un nouvelle du bien nommé recueil Risibles amours) et chez Jaromil (héros de la vie est ailleurs). L'absolutisme de leur amour n'est que la projection de leur moi. Ils incarnent parfaitement l'homme sentimental qui a substitué à l'amour de l'autre l'amour de l'amour , c'est-à-dire l'amour de son propre sentiment. C'est le reproche qu'adresse Elsa dans une lettre au poète Aragon : "Le plaisir normal de faire quelque chose ensemble, tu ne le connais pas".
Un court essai issu d’un cycle de conférences sur l’amour vu à travers les yeux de Mme de Lafayette, Philipp Roth, Ingmar Bergman et Milan Kundera.
Les références et les réflexions philosophiques affluent à travers ces quelques pages, ce vieux barbon (je le dis avec affection) de Finkielkraut ne peut pas s’empêcher d’y mêler des considérations plus politiques sur ses contemporains (sans être dans le faux pour autant).
Au final un petit livre rafraîchissant, profond et source de nombreuses rêveries sur ce thème infini si européen finalement (où nous avons presque remplacé l’amour par l’amour de l’amour).
Interesting and well-argued essays about the intricate mechanisms of love in several literary works, including some of Kundera's novels, one of the contemporary masters in the anatomy of love.