Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek

by Ismail Kadare, Marius Dobrescu (Translator)

O poveste de dragoste se înfiripă între un soldat şi o tânără turistă, într‑un oraş de pe litoralul albanez. Numai că nimic nu este ceea ce pare în acest minunat decor estival. Pe fundalul ruinelor unui teatru antic, regimul comunist montează o înscenare grotescă pentru a‑şi ţine sub teroare propriul popor, iar protagoniştii devin, cu sau fără voia lor, actori.

Ismail Kadare s‑a născut în 1936 la Gjirokaster, în Albania. A studiat la Facultatea de Litere din Tirana, iar apoi la Institutul de Literatură Maxim Gorki de la Moscova. A debutat în 1954 cu un volum de poezii, Visări juvenile, dar consacrarea i‑a adus‑o primul roman, Generalul armatei moarte, publicat în 1963 (apărut pentru prima dată în traducere românească la Editura Univers, în 1973). Au urmat, printre numeroasele romane, care au fost traduse în multe limbi şi l‑au transformat într‑unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani şi în candidat la Premiul Nobel: Cronică în piatră (1970), Aprilie spulberat (1980), Palatul viselor (1981), Piramida (1992) sau Accidentul (2008). Între 1990 şi 2001 a trăit şi a publicat în Franţa, apoi s‑a întors definitiv în Albania.

Genres: Fiction, Romance, Novels, Albanian Literature

208 pages, Paperback

First published September 1, 2000

About the author

Ismail Kadare (also spelled Kadaré) was an Albanian novelist and poet. He has been a leading literary figure in Albania since the 1960s. He focused on short stories until the publication of his first novel, The General of the Dead Army. In 1996 he became a lifetime member of the Academy of Moral and Political Sciences of France. In 1992, he was awarded the Prix mondial Cino Del Duca; in 2005, he won the inaugural Man Booker International Prize, in 2009 the Prince of Asturias Award of Arts, and in 2015 the Jerusalem Prize. He has divided his time between Albania and France since 1990. Kadare has been mentioned as a possible recipient for the Nobel Prize in Literature several times. His works have been published in about 30 languages.

Ismail Kadare was born in 1936 in Gjirokastër, in the south of Albania. His education included studies at the University of Tirana and then the Gorky Institute for World Literature in Moscow, a training school for writers and critics.

In 1960 Kadare returned to Albania after the country broke ties with the Soviet Union, and he became a journalist and published his first poems.

His first novel, The General of the Dead Army, sprang from a short story, and its success established his name in Albania and enabled Kadare to become a full-time writer.

Kadare's novels draw on Balkan history and legends. They are obliquely ironic as a result of trying to withstand political scrutiny. Among his best known books are Chronicle in Stone (1977), Broken April (1978), and The Concert (1988), considered the best novel of the year 1991 by the French literary magazine Lire.

In 1990, Kadare claimed political asylum in France, issuing statements in favour of democratisation. During the ordeal, he stated that "dictatorship and authentic literature are incompatible. The writer is the natural enemy of dictatorship."

Reviews

[Bookaholic]

Ca și în celelalte romane ale sale, și în Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek Ismail Kadare reușește să reconstituie fragmente din istoria Albaniei într-o manieră inconfundabilă, amestecând observația realistă a dramelor din timpul dictaturii comuniste cu aluzii mitice, ironie calmă și ludic absurd-miraculos. Realul capătă o doză fantastică de absurd grotesc, căci poveștile din Iliada și Eneida sunt retrăite la modul extrem de dureros, semnificațiile fiind însă altele. Dacă în Antichitate grecii vin în Albania ca înspre un Paradis, în timpul dictaturii lui Enver Hodja albanezii încearcă cu prețul vieții să fugă în Grecia sau Italia, mai cu seamă înotând, trupurile lor neînsuflețite (fie că s-au înecat, fie că au fost prinși și împușcați), fiind purtate, ca lecție de bună purtare, printre oameni. Ca pe vremuri trupul lui Hector, efectul de contrast are aici din plin efectele scontate. Ismail Kadare aduce astfel în prim-plan problematica transfugilor, binecunoscută și românilor.

Cu o acțiune plasată înainte și imediat după căderea dictaturii comuniste, romanul se bazează pe întâmplări reale – moartea celor care încercau să fugă din Albania, omorurile fiind calificate ulterior drept crime împotriva umanității. Autorul scoate la iveală modalități prin care comuniștii ascundeau realitatea, transformând oamenii în personaje ale unei piese de teatru. Numai că dramele jucate se transformă în realitate. Unde se termină granița dintre spectatori și actori? Care sunt substraturile dedublărilor, ale complicităților? – sunt doar câteva dintre întrebările care se ridică în aceste pagini.

De data aceasta, violența istoriei albaneze constituie și fondul uneia dintre cele mai frumoase povești de dragoste din romanele lui Kadare. Vjollca Morina este o tânără care, șantajată cu picanterii ale vieții ei sexuale, devine un fel de prostituată a statului. Ea este cazată într-un hotel de pe malul mării, cu rolul de a atrage în patul ei transfugii și de a le afla secretele. În virtutea acestei misiuni are aprobare să cunoască și să facă dragoste numai cu oameni din această categorie, adică cu dușmani ai statului. Stă de pândă la granița țării, precum câinii grănicerilor: „Dacă vezi vreunul că soarbe din priviri roțile unui camion ca și când ar avea-o în față pe Marilyn Monroe în persoană, să știi că ăla numai asta are în cap: să vină noaptea, să demonteze roata și s-o taie cu ea peste mare”.

Se îndrăgostește însă de Lul Mazrek, tânăr cu aspirații de artist care este recrutat și ajunge în rândurile soldaților grăniceri care au aceeași misune de a-i împiedica pe fugari. Doar că el însuși este un om cu dorința de a fugi din țară. Tânăra este atrasă de privirea lui: „tristețea din ochii lui mă atrăgea: nu era cea a unui om slab, ci aceea pe care o întâlnești la oamenii furioși și puternici”. Sub hainele soldățești se ascunde un artist dezamăgit de viață, îndrăgostit însă de ideea de joc, de teatru, de libertate: „se petrecea în mintea lui nu avea nimic în comun cu opinia altcuiva despre el, ci părea mai degrabă rezultatul luptei care se ducea în propria-i conștiință. Era ceva între tenacitatea valului ce lovește stânca mereu în același loc și furia turbată a câinelui, așa cum o văzuse la instrucție”. Vjollca nu știe care dintre ipostaze o atrage. Cea de soldat, cea de artist sau cea de umbră care are de gând să fugă.

(Continuarea cronicii: http://www.bookaholic.ro/dedublare-ad...)

[Franc Gripshi · Rating 4 out of 5]

Ky liber eshte nje gure varri simbolik per e gjithe personat qe rrezikuan jeten per tu larguar nga shqiperia komuniste.

Sa here lexoj nje liber te Kadares, mesoj fjale te reja shqipe. Duket sikur i shperthen fjaloret!
Tek ky liber pashe shume elemente dhe copeza te veprave te tjera te Kadarese :

1) Gjenerali i Ushtrise se Vdekur
Ne te dyja permendet shpesh, rasti i zhvarrimit te nje te vdekuri nga qent ne Tepelene.

2)Dosja H, Perbindeshi
Shtjellohen copeza te Iliades dhe sillen si analogji ne fabulen e ngjarjeve.

3)Laookonti
Ose Kadare e ka shkruar Laookontin nisur nga ky liber, ose ka shkruar kte liber nisur nga Laookonti.
" .. na keni vene te qajme per ju, thua se sna ka mjaftuar vaji yne. Na shtyni te shfaqemi neper skena theatrosh, na gdhendni ne mermer, ndonese nuk na i keni pare kurre fytyrat. Ne skeni meshire, lodhje a s'ndjeni ndonje here? ...Midis bisedave te turisteve perher e me shpesh permendet emri im, e sidomos ai i sime shoqeje... "


Mua personalisht me pelqen qe i lidh veprat me copeza te tilla, te ben ta kuptosh me fort karakterin e tij. Por, me jep dhe ate ndjenjen qe e ben me shume shkrimtar riprodhues sasa krijues.



Disa copeza qe ja vlen ti shkruaj :

"Me sa dukej, helmin njeriu mund ta perdorte ndaj vetes, por gezimin kurrsesi."

"Enes qe conte e binte trendafila ne treg, dicka i mbetej nga era e tyre."

"Nuk thoshin me kot,se ne shumicen e rasteve kishte perhere nje cast te shkurter, kur kryhej ndarja e pabarabarte e dashurise: njerit i binte ne pjese pjesa e zymte e saj, tonelatat e qymyrit prej te cilit krijohej diamanti dhe tjetrit pjesa e ndritshme, diamanti vete. Ishte ai cast fatal, kur vendosej se kush do te ishte zoteruesi dhe kush i zoteruari."
(kte ide e kam lexuar dhe nga Roland Barther (A lover's Dicsourse)).

"-Ti nuk je i sinqerte, pse nuk e pranon se doje para se gjithash qe une te vuaja ? ..
- Ndoshta, - u pergjigj ai. -Mbase eshte edhe keshtu. Eshte nje gje e njohur qe ne dashuri te gjithe duan qe tjetri te vuaj."

[Jose Carlos · Rating 4 out of 5]

En el año 1995, el gobierno de Sali Berisha, antiguo cardiólogo de Enver Hoxha, y gran conocedor de una parte de los engranajes del Estado, consiguió la aprobación de la “Ley sobre Genocidio y Crímenes contra la Humanidad Cometidos en Albania durante el Régimen Comunista por Razones Políticas, Ideológicas o Religiosas”, una ley que impedía a los miembros del antiguo régimen ocupar cargos públicos hasta 2002 y que permitía a la Fiscalía la promoción de nuevas acciones penales contra figuras de la administración Hoxha. De esa manera, ya se había encausado a Ramiz Alia, a Fatos Nano y a la viuda del mismo Hoxha, Nexhimie, todos ellos acusados de corrupción y de otros delitos. También se había sancionado la “Ley de Verificación del Carácter Moral de los Oficiales y Otras Personas Conectadas con la Defensa del Estado Democrático”, que restringía la acción y actividad de los candidatos electorales. En ese ambiente, se generó un principio de revisión de los sucesos más truculentos de la historia reciente de Albania, entrando la Corte Internacional a enjuiciar algunos casos bajo acusaciones de crímenes de lesa humanidad. En ese caldo de cultivo, se enmarca Vida, representación y muerte de Lul Mazreku, como la presentación y revisión de sucesos y actividades de todo un deambular ciudadano y el compendio de unos comportamientos de un grupo de personas relacionado con un asunto que ha sido determinado por el Tribunal Internacional de La Haya como un “crimen contra la humanidad”.

Desde el prólogo del texto, su narrador, con afán compilador, ya advierte de que se nos presenta un gran flash-back que después resultará algo más que eso, una sucesión de presentación de pruebas a modo de escenarios en planos superpuestos y en un vaivén temporal. Y es que una parte de la novela parece un intento de recopilar pruebas o declaraciones para testificar en ese juicio que va a celebrarse un tiempo más tarde, como si los personajes ya actuaran siendo conscientes de que lo que allí estaba sucediendo sería motivo de periciales y, por ende, registrado con visos de ser sometido a una corte futura. Estas declaraciones que se toman para el juicio, se denominan ya muy peculiarmente como “puntos de vista”, es decir son perspectivas, que “fueron calificadas en su totalidad de fantasías literarias”. Entonces, ¿ante qué tipo de crimen nos enfrentamos? ¿Cuál es el verdadero calado de las pruebas? ¿Qué pretende mostrarnos el narrador advirtiéndonos de que todo se trata de “fantasías literarias”? Son las primeras maniobras de Kadaré para sumergir al lector en una historia conformada por diferentes densidades, en barnices de universos, de multi-universos, en las que los propios personajes se mueven como seres ficcionales, maniquíes que trazan sus trayectorias al antojo del autor, en una recreación fractalizada de los individuos que, como marionetas, se movían al son que marcaba el régimen Hoxha, porque quizás no existió, nunca, novela más deshumanizada de Kadaré que esta.

En ese sentido, el multiperspectivismo de los many worlds ubica al lector como un observador externo a los diferentes planos, como una especie de contemplador ubicado tras la vidriera, mirón que asistiera a una serie de sucesos programados, interpretados por autómatas. La novela presenta aquí un componente de experimento sometido a la observación de otros, entre ellos el mismo lector como espectador, al estilo de las distopías de Huxley y Vonnegut, tal vez, también, conectado con esos dos investigadores que proponen el “experimento” en la obra de teatro de Antonio Buero Vallejo titulada El tragaluz y que contemplan una época pasada desde el futuro para así poder enjuiciarla. (En Matadero Cinco de Vonnegut y en El tragaluz, la observación y estudio de comportamientos acaecidos en el pasado implica saltos temporales y un tratamiento cuántico del material narrativo que los hermana con los momentos de aceleración-desaceleración narrativos del Mazreku).

En un momento determinado, los personajes del Mazreku, incluso los sucesos relatados, están anclados a sus líneas temporales, forman parte de sus puntos de vista cuánticos, para tornarse en evocaciones del pasado, en esas “fantasías literarias” y ya ser “imaginados”, detenidos en momentos y en realidades determinadas y maleadas a gusto de cada invención. Los personajes se han convertido así en una suerte de sombras, de vagabundos cuánticos encerrados en los planos de la historia.

Ya desde el título, Vida, representación y muerte, la novela se ancla en dos pilares fundamentales para su comprensión, el que interesa a la vida y la muerte y que tiene una relación directa con lo que denominaré como contingencia, y el de la representación, que se enlaza directamente con la pieza teatral de La gaviota de Chéjov. El Mazreku es una novela de la contingencia, entendida como una construcción narrativa sobre todo aquello que se ha edificado sostenido en la posibilidad de un mínimo detalle que ha ocurrido –incluso nimio–, pero que de haber sido distinto, y muy bien podría haberlo sido, por insignificante que fuera la variación, el resultado final habría resultado completamente diferente. En ese sentido contingente, la vida está repleta de tales situaciones, porque una trayectoria vital se lleva a cabo desechando opciones a un lado y eligiendo otras; sin embargo, estas opciones entran en el abanico de lo que el individuo elige voluntariamente (o presuntamente bajo su voluntad, aunque siempre se encuentre condicionado por algunos factores externos). La trayectoria vital deja a su paso una trayectoria no-vital con todas las opciones desechadas, los si hubiera que no han sido. Ahora bien, esta contingencia también se cimienta en la casuística, y un elevado número de estas decisiones que cambiarán la vida de una persona vienen dadas por disposiciones de terceros y por acciones, aparentemente, ajenas. De este modo, firmemente asentada en un dato contingente, arranca esta cala en la vida de Lul Mazreku.

Mazreku se encuentra a la espera de saber “si había sido o no admitido en la Escuela de Arte Dramático”, tal vez uno de los mitos de la contingencia histórica más conocidos en referencia a Adolf Hitler y su propio devenir acerca de no haber sido aceptado en la escuela de Bellas Artes de Viena y la relación que aquella decisión tuvo con la historia de la humanidad y el futuro del siglo XX. Los paralelismos de Mazreku con Hitler empiezan aquí, pero no terminan, sino que continuaran en la novela: al igual que el austriaco en Bellas Artes, el albanés será rechazado en la Escuela de Arte Dramático, vivirá las experiencias de un soldado chusquero, en determinados momentos su sexualidad se pondrá en entredicho, y se le acusará firmemente de homosexual, para que al final su muerte se vea rodeada de misterio y vaya de la mano de un proceso que ataña a crímenes de lesa humanidad. ¿Es Mazreku un Hitler que vive una línea de existencia paralela? ¿Cómo hubiera cambiado la vida de Mazreku de haber sido admitido en la Academia? Lul Mazreku: novela de la contingencia.

El inicio de la novela muestra un gran nivel de caos: al principio de incertidumbre de si ha sido o no admitido en la Escuela, debe añadirse que se ha cortado la línea telefónica de Tirana, que una copa de licor acaba por aturdir a Mazreku y que, en un teatro cercano, se ensayaba la obra de Chéjov, La gaviota, aún si poseerse una autorización oficial para su representación: todo es temporal, todo es pasajero, pende de un hilo, es tránsito, caos. Un caos que resulta bien curioso si nos detenemos por un instante a reflexionar acerca del fractalismo social del que se ocupan las obras de Kadaré. Sus novelas se esfuerzan por reproducir un microcosmos que sería reflejo del macrocosmos del régimen de Hoxha. El fractal, como reflejo en pequeño de su original, exige de un orden estructural, pero la característica principal de la sociedad comunista albanesa es el caos, un caos que debe ser reproducido en la novela: he aquí la paradoja; novela fractalizada con caos podría denominarse a una gran parte de la producción narrativa de Kadaré.

En La gaviota se encierra una de las lecturas de la novela, consistente en establecer un diálogo entre uno de los personajes de Chéjov, Treplev, y el propio Mazreku, en la relación que toda la obra de La gaviota tiene en sí con la Vida, representación y muerte, con sus connotaciones teatrales. Porque el Mazreku es la novela más teatral de Kadaré, en la que sus personajes protagonistas están sometidos a mayores tensiones. En La Gaviota, el tema principal, que lo eclipsa todo, es el conflicto que se apodera de tres personajes principales, Treplev, Nina y Trigorin: la creación artístico-literaria, la chispa creadora, la epifanía... Paralelamente, en Vida, representación y muerte, asistimos a una mise en scene parecida, en tanto en cuanto las relaciones entre sus personajes se van difuminando en pequeños conflictos, y estos conflictos, a su vez, dentro de otros, pasando de mise en scene a mise en abyme, dado que los problemas de los personajes van trazando una serie concéntrica que los rodea hasta sumergir la narración en un vórtice, un embudo que realmente no conduce a ninguna salida sin que sea posible quebrantar el horizonte de expectativas del lector, dejando sin resolver una parte de los enigmas planteados y deshilachando la historia para que con esos colgajos irresolutos sean los lectores quienes puedan, o quieran, desenlazar lo que sean capaces.

Treplev, en esta gaviota a la albanesa sería el propio Mazreku. El equivalente de Nina haría las veces del personaje de Vjollca Morina; el tercero en discordia, y que muy bien podría encarnar a Trigorin, estaría conformado por un personaje poliédrico: el sumatorio de, en ocasiones, las caras del ministro encausado, otras veces, las aristas del agente del operativo especial, acaso el soldado Tonin Vorfi –el permanente envidioso de Mazreku–, más los rasgos del torticero comandante de la guarnición fronteriza…

Los personajes de La gaviota chejoviana se debaten en la angustia que les provoca la creación artística en alguna de sus formas. Los personajes kadarianos viven unas relaciones tormentosas con el agua al cuello, angustiados por la sexualidad y el deseo, por la impostura y la mentira, por la representación continuada de algo que significa encontrarse en el interior de una cárcel para ellos. Son personajes que deben interpretar (el cadáver bajo la lona, la amante espía, el agente de seguridad, el ministro de justicia aterrador, el militar aguerrido) sin un ápice de sentimiento ni interés. Diríase que todos los integrantes del elenco interpretativo del Mazreku ya han visto depositada frente a sus ojos una gaviota desmadejada como símbolo de lo que han extraviado, de lo que hicieron y ya no hacen, o de lo que llevaron a cabo con esperanza y ahora ya han dejado de creer en ello.

En el Mazreku sucede lo mismo: las fuerzas creadoras de los hombres jóvenes (de Lul, de Vjollca, de Nik Balliu, de los soldados, del zangolotino, de los turistas) hace tiempo que fueron derrotadas en estos seres humanos que deambulan por las páginas de la novela. Los personajes ejecutan una suerte de representación de sus vidas, también embalsamados, acartonados y sin almas, dejándose dirigir incluso a la hora de fingir que están muertos –y mucho peor aún es el caso de la simulación de que están amando. El realismo socialista es una de las fuerzas que ha poseído el alma de los kadarianos, la Albania de Hoxha es la otra fuerza, unida al control policial y la represión… son dos íncubos que se apoderan de los personajes hasta anularlos. Y Vida y representación vive una vida paralela a La gaviota como Mazreku lo hace a Hitler y a Treplev y todo viene a ser espejos que se reflejan unos en otros, que se fractalizan, multiplicando los many-worlds, las líneas de vidas posibles, paralelas, cuánticas, así representadas.

En ese sentido, la “representación” de Lul Mazreku a la que hace referencia el título de la novela es precisamente la más deshumanizada de todas, aquella en la que interpreta a un muerto, ubicado bajo las lonas, tendido en la cubierta de una motora. La inhumanidad del acto, junto al estado alterado que viene presentando Mazreku, lo lleva a una identificación inmediata con ese cadáver que se agita como un zombi bajo las sábanas de amortajado: “Me estaba representando a mí mismo”, admite. La barcaza apaga su motor.

La representación del pavor del régimen ha tocado a su fin. Hoxha ha muerto. La Albania comunista avanza hacia la democracia envuelta en escándalos y revoluciones sociales. La única diferencia del antes y del ahora, de cuando arrancó la narración de Lul Mazreku y del ahora en el que se encamina hacia su final esta novela teatral, es que Albania ha salido de un periodo dramático de su historia en donde cada cual ha luchado por sobrevivir como ha podido. Mazreku, en eso, como muchos albaneses, pronuncia las palabras de su descargo. Estas palabras de Mazreku son concluyentes. En primer lugar, lo ubican como uno de los funervivos de la obra de Kadaré, de esos muertos en vida víctimas del exilio interior producto del régimen, de corazón congelado, carcomidos por la helada. Esto explica mucho de su comportamiento errático y extraviado, y la extrañeza que siente y con la que percibe la realidad. En segundo lugar, se nos menciona un “desdoblamiento”, término que como tal, ya nos remite a ciertos aspectos de la novela quántica, más aún cuando ese “desdoblamiento” es producto del “destino”. Serendipia, contingencia, coincidencias y mundos paralelos coinciden en este reconocimiento de Mazreku, que dice estar a un tiempo vivo y muerto, tal que el gato cuántico de Schrödinger.

El régimen ha caído y “aunque derribado, aún no ha pedido perdón por nada de lo que había hecho”. Kadaré no puede ser ajeno a que en la novela se ha estado refiriendo a algo catalogado como crímenes contra la humanidad, que detrás de la ficción hay unos nombres, unos sucesos, unas víctimas y unos muertos. Tal vez, por ello, elija un final sorprendente para lo que hasta el momento han sido las novelas de Kadaré, pero ciertamente acorde con algunas ideas de la novela quántica. El escultor Pirro Gjermeni, coincidente con el entierro del asesinado Lul Mazreku –o al menos eso parece que ocurre– dará fin, en otro acto más de serendipia, a la lápida conmemorativa de los muertos a manos del régimen en el intento de abandonar Albania cruzando la frontera. Kadaré termina la novela consignando el nombre de todos ellos. La función de nombrar a los muertos para, así, repararlos, es muy similar a la que cumple el personaje de Joshepine en la obra de teatro Litoral (1999) de Wadji Mouamad: en ella, la mujer arrastra la carga de enormes listines telefónicos con los nombres de familias enteras que han desaparecido por la guerra, masacradas, y que si no los memorizara nadie los recordaría jamás (y una vez memorizados consigue deshacerse de los listines arrojándolos al fondo de un mar extraordinariamente metafórico en el contexto de la obra). De aquí la importancia que tiene para Kadaré repetir estos nombres: mentarlos ya es un cierto tipo de salvación.

[Mona · Rating 3 out of 5]

3,5*

[Eva · Rating 3 out of 5]

Esta obra impacta desde el inicio por el estilo, en mi opinión, irreconocible del autor respecto a obras como "Abril quebrado" o "El general del ejército muerto" y por su lenguaje inusualmente desenfadado y escenas de sexo explícitas.

Kadaré apela a una puesta en escena teatral, al estilo de las tragedias clásicas griegas, y al simbolismo de Butrinto para llevar a la ficción unos hechos reales, los crímenes de la dictadura albanesa contra todos aquellos que intentaran escapar del país.

[Rute Ferreira · Rating 5 out of 5]

Um dia desses, na primeira metade de janeiro, faltou energia na minha casa (enel sendo enel) e eu passei o dia inteiro lendo.

Num timing perfeito, terminei essa leitura quando a escuridão chegou.

Lul Mazrek é um jovem de 19 anos que sonha em ser ator. Até treina diante do espelho e se inscreve na escola de teatro. Mas no mesmo dia em que recebe a carta da escola recusando sua entrada, recebe uma convocação do governo: sua missão é montar guarda num dos limites do país impedir que jovens, como ele, fujam da Albânia.

Um dia, em sua folga, ele conhece Violtsa, uma mulher que, também a serviço do governo, tem a missão de descobrir segredos, usando seu corpo — assim como os atores. Ela e Lul desempenham papéis que não escolheram.

E nas ruínas de um teatro antigo, como se Romeu e Julieta se perdessem numa tragédia grega, os destinos de ambos se confundem e são definidos.

O autor, Ismail Kadaré, também é autor do maravilhoso Abril Despedaçado, que eu li mês passado e comecei a procurar por tudo que ele escreve. Esse livro é ótimo. Gostei especialmente do uso de recursos teatrais pra contar a história, como o uso dos depoimentos.

[Sergiu Năstruţ · Rating 2 out of 5]

Îmi eşti cel mai bun prieten, repetă, de data aceasta în sinea sa. Simţea că avea să-i fie recunoscător toată viaţa pentru cuvintele acelea. Era prietenul lui, cel care-i fusese alături la momentul potrivit. Prieten şi unic spectator al celui mai frumos eveniment din viaţa lui. [Ismail Kadare]

[Socrate · Rating 3 out of 5]

Întâmplările care vor fi povestite în paginile următoare au avut loc într-o vară, întrun orășel albanez de pe litoral. Era o vară frumoasă, atât de frumoasă încât te scotea din minți, pentru că veri ca aceea nu pot fi decât la sfârșit de secol nebun. Decorul nu era mai puțin minunat: țărmul mării, cu mulțimea lui de plaje minuscule, promenada orașului, ce urma linia țărmului, cafenelele, berăriile și, în fine, hotelul cel mare, cu terasa așezată la doi pași de plajă, locul cel mai bun, după unii, să-ți bei cafeaua de dimineață, toate acestea îți sporeau senzația că te afli în mijlocul unei ambianțe de lux. Două insulițe nelocuite vizavi, cu toate urmele și resturile găsite acolo: chiștoace de țigară, rujuri și prezervative folosite, probabil, de personajele acestei istorii, obiecte ce nu păreau să fi jucat vreun rol în aceste evenimente. Din contră, teatrul antic de la Butrint, pierdut în fundalul peisajului, deși nu se zărea cu ochiul liber din cauza distanței la care se afla, se bănuia că ar fi avut un oarecare rol în desfășurarea evenimentelor. Dar asta se întâmpla mulți ani după aceea, în timpul procesului spectaculos în care ziariștii, psihiatrii și reprezentanții Tribunalului Internațional de la Haga au încercat să dezlege misterul crimei. Conform dosarului de anchetă, câteva dintre personaje cutreieraseră printre ruinele teatrului, ba chiar șezuseră pe treptele lui de piatră, ceea ce n-ar fi putut încurca ițele mai mult decât erau. Cât despre celelalte opinii, conform cărora influența teatrului nu putea fi directă, ci foarte subtilă, și asta chiar în modul în care se combinau faptele, căpătând concentrarea și dramatismul pe care doar scena le poate crea, ei bine, toate acestea au fost considerate fantezii de scriitor.

[Haymone Neto · Rating 4 out of 5]

O jovem ator Lul Mazrek foi reprovado no exame de admissão da escola de teatro e, em seguida, convocado pelo exército albanês para vigiar a fronteira do país com a Grécia, no balneário de Saranda, à margem do mar Jônico. É por meio dela que, a cada ano, mais jovens fogem do regime comunista, a pé, de barco ou mesmo a nado, e são perseguidos e mortos pelos militares.

Já Violtsa Morina é uma jovem funcionária do Banco Nacional albanês recrutada pelo regime para seduzir e em seguida delatar pretensos fugitivos. Bancada pelas forças de segurança do país, ela se instala no principal hotel de Saranda durante a alta estação.

São os encontros e desencontros entre Lul e Violtsa o núcleo deste livro injustamente menos conhecido de Ismail Kadaré. O mais impressionante da obra, para mim, é como o autor conduz o texto em vários níveis paralelos: ela é ao mesmo tempo um thriller, uma história de amor, uma denúncia do autoritarismo e, como tudo de Kadaré, uma herdeira da tragédia clássica. Neste sentido, não é mero detalhe que o protagonista seja um ator e que parte da trama se passe nas ruínas do teatro grego de Butrint, situadas nos arredores de Saranda.

Falando assim, parece que Kadaré é um escritor difícil e cerebral, mas a verdade é o contrário disso. Com uma escrita leve e bem humorada, e um domínio impressionante da articulação das tramas, eu digo sem medo que ele é um dos melhores contadores de história da literatura recente.

[Roxana · Rating 5 out of 5]

Am calatorit in Albania 🇦🇱 alaturi de Ismail Kadare, prin romanul sau, care surprinde povestea de dragoste intre Lul, tanar actor, ulterior soldat granicer, si Vjollca, o tanara stagiara la Banca Nationala, care lucra sub acoperire, si se desfasoara sub amprenta regimului comunist, pe fundalul ruinelor teatrului antic Butrint: „Acolo am putut intelege ce forta impresionanta este dorul si ce poate sa se nasca dintr-o notiune aparent goala de continut si trista: pierderea cuiva. Pe scurt, acolo am descoperit ca, pentru a infrunta lumea aceasta atat de straina, orice fiinta omeneascs are nevoie de propriul ei Butrint“ (Vjollca).
Romanul sta la baza unor intamplari reale- mortile celor care incercau sa fuga din Albania, acestea fiind ulterior anchetate si considerate crime impotriva umanitatii.
Abia astept sa vizitez Albania 🇦🇱 si, cu atat mai mult, Butrintul! Un roman foarte interesant, pe care il recomand. 📖👌🏻

[Mackie · Rating 5 out of 5]

Schitterend boek, onderhuidse spanning van begin tot eind, leest als een trein en de geschiedenis van Albanië waar we in het westen nauwelijks iets van afweten, komt door dit prachtverhaal in beeld. Een aanrader.

[Ilenuca · Rating 3 out of 5]

a love story in communist albania

[Nelleke · Rating 2 out of 5]

Een paar weken geleden las ik "Een breuk in april" van Ismail Kadare. Dit vond ik een erg goed boek. Toen ik onlangs bij de bibliotheek dit boek zag liggen, hoefde ik ook niet lang te twijfelen.

Het boek ademt dezelfde naargeestige sfeer ook al speelt het zich niet af in de vervloekte bergen maar aan mooi toeristisch plaatsje aan de kust. Maar er ontbreekt een goede overtuigende verhaallijn, wat het verhaal minder meeslepend maakt en je er minder goed in kan komen. Het lijkt allemaal wat vergezocht te zijn, ook al kan het deels best waar gebeurd zijn.
Ook dat het door ogen van diverse personen wordt verteld maakt het verhaal minder meeslepend. Eat dat betreft had Florian best wel vaker in beeld mogen komen, want qua karakter is dit een interessant figuur.

[Jovi Ene · Rating 5 out of 5]

Chiar dacă fundalul este tot viața în comunism (securitatea albaneză, utilizarea prostituatelor ca spioane, un orașel de graniță unde totul se învârte în jurul celor care vor să emigreze peste ape, în Grecia etc.), Kadare este aici mult mai uman, mai apropiat de viața propriu-zisă a oamenilor simpli. Avem parte și de dragoste la prima vedere, și de sex, și de homosexuali, dar și de vraja insulei Corfu, aflată la câțiva kilometri și ale cărei lumini pot trezi dorința oricărui albanez, fie el și comunist înfocat, să plece pentru a vedea o altă lume.
O femeie frumoasă, un teatru antic (ce se vizitează azi în croaziere ce pleacă din Corfu), un tânăr actor, interesant, un roman foarte bun.

[Xhuana · Rating 4 out of 5]

Questo libro è stato il mio primo approccio ai romanzi di Kadare, e lo trovo terribilmente sottovalutato.
Ambientato nell’Albania comunista, tra la capitale e la città costiera di Saranda, ho particolarmente apprezzato il personaggio spigliato e dall’indole indipendente che è Vjollca. Oltre a questo personaggio per me insolito, conoscendo bene la mentalità dell’Albania dell’epoca (e talvolta attuale), personalmente è stata una sorpresa imbattermi in temi come il sesso prematrimoniale o l’omosessualità.
Questo libro è un omaggio alle speranze e tragedie di tutte quelle persone che hanno tentato di scappare dalla dittatura comunista in Albania, con o senza successo.