Întâlnirea cu fermecătoarea și misterioasa Lica îl ajută pe scriitorul și jurnalistul Eugen să înțeleagă că toată viața sa de până atunci fusese o pierdere de timp și că numai acea ființă îl poate face fericit. După ce se desparte de profesoara de franceză Lenuța, o femeie de treabă, dar ștearsă, Eugen încearcă din răsputeri s-o cucerească pe frumoasa Lica și reușește într-un târziu, dar dispoziția schimbătoare a fetei ascunde secrete întunecate.
„Noul roman al lui Iulian Ciocan continuă cronica «republicuței dintre Prut și Nistru», de astă dată în stilul marilor istorii de dragoste florentine. Desigur, Chișinăul nu e Florența și nici jurnalistul Eugen nu e un Dante sau Petrarca, dar în blonda și suava Angelica (Lica) transpare profilul icastic al suratelor ei literare Beatrice și Laura. În acest «stat ciudat» al reformelor interminabile și guvernanților disprețuitori, al castelelor faraonice și librăriilor muribunde, un oligarh dă bir cu fugiții, un altul e umanizat de o tragedie personală, influencerii și jurnaliștii sunt antrenați în cursa de tălmăcire a inepțiilor rostite de veleitarii din politică, iar Eugen, intelectualul rasat și reflexiv, traversează o devastatoare criză profesională. Dragostea apare în viața sa ca o promisiune nesperată de fericire, dar îl aruncă în «cea mai rea dintre lumile posibile». Ironic și sentimental, fidel minimalismului înțesat cu umor negru, romanul are toate calitățile unui viitor bestseller.” (Tatiana Ciocoi)
Iulian Ciocan (n. 6 aprilie 1968, Chişinău, Republica Moldova) este prozator, publicist şi critic literar. Romane publicate: Înainte să moară Brejnev (Polirom, 2007; traducere în limba cehă la Dybbuk, 2009, traducere în limba engleză la Dalkey Archive Press, 2020, traducere în limba sârbă la Sluzbeni Glasnik, 2021: traducere în italiana la Bottega Errante, 2022); Tărîmul lui Saşa Kozak (Tracus Arte, 2011; traducere în limba slovacă la Kalligram, 2015; traducere în limba franceză la Belleville, 2017, Premiul "Coup du Coeur" la Salon du Livre des Balkans, 2018); Iar dimineaţa vor veni ruşii (Polirom, 2015; ediţie cehă la Dybbuk, 2021, ediție franceză la Tropismes, 2023, ediție italiană la Bottega Errante, 2024, ediție maghiară la Lira, 2024), Dama de cupă (Polirom, 2018; traducere în limba franceză la Belleville, 2019 şi nominalizare la Premiul Jean Monnet, 2020; traducere în limba bulgară la Foundation for Bulgarian Literature, 2019; ediţie cehă la Dybbuk, 2020; ediţie olandeză la Pegasus, 2020); Clovnul (Polirom, 2021, ediție cehă la Dybbuk). A publicat proză în reviste şi antologii din SUA, Germania, China, Cehia, Bulgaria, Belgia şi Brazilia. Invitat la New York, la festivalul PEN World Voices (2011), la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere, Iaşi (2015, 2018) şi la Noaptea Literaturii din Amsterdam (2016).
„Cred că asta i se întâmplă oricui cel puțin o dată în viață: să vezi o femeie necunoscută și să simți dintr-odată că totul îți merge de-a-ndoaselea, că te bălăcești de ani de zile în rahat... Și să înțelegi, holbându-se ca prostul la femeia aceea, că ai de-a face cu o împrejurare aproape miraculoasă, că unica ta șansă de a prinde trenul spre fericire, dacă mai există așa ceva, e să fii împreună cu acea ființă deosebită care ți-a apărut în cale pe neașteptate.”
Așa începe „Lica”, în care, ieșind din zona predilectă a sa, distopiile post-comuniste, Iulian Ciocan virează spre o poveste de dragoste, un triunghi amoros suprapus peste istoria Moldovei din ultimii zece ani. Sigur, nu e vorba doar de dragoste aici, ci și prilej de discuții despre condiția scriitorului (moldovean și nu numai), despre lipsa de orizont și de realizări a jurnalismului sau reflecții asupra perioadei de pandemie sau a începutului de război din Ucraina, din 2022. Cu toate acestea, dragostea și tragedia acesteia stau în prim-plan - jurnalistul Eugen își trăiește prima dragoste adevărată la vârsta de 42 de ani, una înflăcărată și aproape inconștientă, de vreme ce Lica este mai tânără, dar și mai pragmatică, mai apropiată de realitate și poate mai insensibilă, ascunde ceva secrete de toate felurile, fapt pentru care romanul merge pe multiple planuri și oferă surprize la aproape fiecare pagină. Iulian Ciocan scrie o proză directă și atractivă, are personaje absolut interesante pe care nu le putem citi insensibili (ori le urâm, ori le iubim), iar povestea de dragoste este deopotrivă tragică, fericită și memorabilă. Ca viața.
„Nu există leac pentru dragoste decât să iubești mai mult.”
Nu cred că există în literatura română contemporană o poveste de dragoste mai trainică decât cea dintre un autor și distopie, mai exact dintre Iulian Ciocan și romanele sale. Cel puțin din cărțile citite de mine. :) Și ce fel de relație extraconjugală... literară, desigur, ar fi mai potrivită într-o astfel de situație decât una cu un roman de dragoste? Acum să vedem pe unde o să mai „scoată cămașa” (sau: „scoată stiloul”), pentru că își trădează, în cel mai savuros mod posibil, stilul care l-a consacrat.
Ceva-ceva remușcări cred că au fost pe parcursul scrierii acestui „derapaj extraconjugal”, deoarece există o doză fină, dar foarte savuroasă, de autoironie pe care autorul o injectează spre finalul romanului. :)
Avem câteva straturi așezate cu mare tact de către autor peste ceea ce pare, la prima vedere, o simplă poveste de dragoste. Mi-a venit în minte cum mă jucam cu hârtia de calc pe care desenam și suprapuneam un întreg tablou. Fix așa mi s-a părut că este și această carte: jurnalistul de tranziție devenit minge de ping-pong a intereselor patronilor, scriitorul care nu-și găsește locul într-o societate care uită de valori, răni ascunse ale unei relații, gesturi de compasiune de la persoane din partea cărora nu te (mai) aștepți, malformații le cauzate de pandemie în societate, spectrul începutului de război. Totul așezat pe fondul frumos pastelat al unei întâlniri accidentale dintre două ființe care aproape că nu au nimic în comun.
Capitolul 28 este o mare paranteză, un fel de autograf al autorului cu dedicație pentru propriul alter ego, una specială, strecurată în carte parcă pentru a „se consemna” pe viitor faptul că fiecare dintre noi trebuie să se privească în oglindă din când în când și să se uite și peste umăr, în spate, ca să vadă drumul parcurs. Foarte duioasă autoironia, la fel și metafora naratorului-dronă. Să deschideți cartea la pagina 169: e cea mai bună din carte, o să vă placă!
Îmi place foarte mult coperta — o lucrare semnată de pictorul tătar Madiyar Shamilovich Khaziev, care m-a inspirat și când am ales cadrul.