Ce-mi place la realismul magic este faptul că nu ştii precis până unde e realitate şi de unde începe fatasticul. Sau invers! Până unde e fantastic şi de unde începe realul? Este la latitudinea cititorului să interpreteze textul, să-şi facă propria idee, în funcţie de elasticitatea imaginaţiei fiecăruia. Pentru mine, personal, misticul face parte din existenţă, astfel încât înclin că accept mai mult fantastic în viaţa mea cu titlu de posibil, de ce nu?
Atracţia faţă de realismul magic a apărut în şcoală, când am citit La ţigănci, lectură care nu a făcut prea mult sens pentru mine, dar tocmai asta a fost ..n-am fost liniştită cu gândul că ceva mi-a scăpat. Şi am recitit-o, şi am recitit-o, până când mi-am creat o explicaţie.
Apoi am devorat opera lui Garcia Marquez, stabilind clar fantasticul, realismul magic, detaşat câştigător în competiţia genurilor literare preferate.
Secretul doctorului Honigberger
Iubesc felul în care Eliade foloseşte persoana reală a doctorului Honigberger ca personaj (absent) de la care porneşte totul. Iubesc felul în care mi se induce că naratorul şi personajul prin ochii căruia vedem întâmplările este însuşi Mircea Eliade.
(La fel cum În căutarea timpului pierdut presupunem că naratorul este însuşi Marcel Proust, deşi numele său nu apare în cele peste 3000 de pagini decât de două ori.)
Totdeauna am împărţit oamenii în două categorii: cei care concep moartea ca un sfârşit al vieţii şi al trupului şi cei care şi-o înfăţişează ca un început al unei noi existenţe spirituale. Şi nu încerc să judec un om pe care-l întâlnesc decât după ce aflu credinţa lui sinceră asupra morţii. Cea mai mare inteligenţă şi cel mai tulburător farmec mă pot, altminteri, păcăli.
Citeam un review de 2 stele care zicea că nuvela începe promiţător dar apoi urmează doar o înşiruire de practici esoterice - boring. Mi se pare că acestei persoane i-a scăpat chiar esenţa ..de unde începe fantasticul? Nu din start? - când naratorul primeşte o scrisoare suspectă; însă atmosfera eerie se conturează când acesta păşeşte în curtea casei de la numărul 17 - era, parcă, un alt văzduh aici, o casă care contrasta întru totul cu celalte din jurul ei. Trecând de poartă păşeşte într-un tărâm din altă dimensiune.
Studiind jurnalul doctorului Zerlendi, fiind imersat în experienţele out of body ale obiectului său de studiu, se pierde noţiunea de timp şi spaţiu, iar naratorul se găseşte după 15-20 de ani absolut confuz. Dar aşa cum personajul principal, doctorul Zerlendi, avea dificultăţi în a ţine sub control forţele esoterice pe care le-a descoperit, levita, devenea invizibil fără a-şi dori asta şi chiar fără a-şi da seama, la fel putem să ne imaginăm nişte experienţe cel puţin bizare pe care naratorul le-a trăit, fără a-şi da seama, în cursul studiului său. Studiul acesta îmi seamănă foarte mult cu dansul ţigăncilor..
Un time loop care se inchide cu imaginea finală de decrepitudine a casei de la numarul 17, imagine despre care putem doar să ne imaginăm că este reală.
Libertatea asta de a-mi aduce contribuţia la conturarea finală a operei în imaginaţia mea este exact lucrul care ma atrage şi mă ţine hooked. I`m lovin` it!