O singurătate feroce

by Mariana Marin, Teodor Dună (Editor)

2015 edition.

Genres: Poetry, Romanian Literature

138 pages, Hardcover

First published January 1, 2015

About the author

Mariana Marin a absolvit, în 1980, Facultatea de Litere a Universității din București (secția română-engleză), în studenție fiind membră a Cenaclului de Luni. Debutează un an mai târziu cu Un război de o sută de ani, distins cu premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut, iar în 1982 este coautoare a unuia dintre cele două volume colective legendare ale Generației 80, Cinci. A fost profesoară de gimnaziu vreme de aproape un deceniu. În 1990 ajunge la Paris, de unde se va întoarce devenind redactor la „Contrapunct”, revistă fondată la câteva zile după Revoluția din decembrie 1989. Se îmbolnăvește de tuberculoză, de care se tratează în sanatoriul de la Moroieni. Revenită în București, publică, în 1999, una dintre cele mai puternice și mai tulburătoare cărți de poezie de la sfârșitul secolului trecut, Mutilarea artistului la tinerețe, pentru care îi este decernat Premiul Uniunii Scriitorilor din România și Premiul ASPRO. Moare în primăvara lui 2003, în urma unui accident vascular cerebral.

Antume: Un război de o sută de ani, Albatros, 1981; Axa, 2001; Cinci, Litera, 1982 (antologie colectivă, avându-i coautori pe Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Alexandru Mușina și Ion Bogdan Lefter, cu ilustrații de Tudor Jebeleanu); Aripa secretă, Cartea Românească, 1986; Atelierele, Cartea Românească, 1990; Mutilarea artistului la tinerețe, Editura Muzeului Literaturii Române, 1999; Zestrea de aur, Editura Muzeului Literaturii Române, 2002 (integrala poetică, inclusiv douăzeci și unu de poeme inedite, cu o prefață de Costi Rogozanu).

Postume: Scrisoare deschisă, Editura Casa Radio, 2014 (audiobook cuprinzând 27 de poeme rostite la radio între 1991 și 2002, cu ilustrații de Tudor Jebeleanu și o prefață de Nicolae Manolescu); O singurătate feroce, Editura Tracus Arte, 2015 (antologie alcătuită de Teodor Dună); La întretăierea drumurilor comerciale, Editura Cartier, 2021 (antologie alcătuită de Claudiu Komartin, cu o prefață de Teona Farmatu).

Traduceri: Au carrefour des grandes routes commerciales, EST, 1990 (traducere în limba franceză de Sebastian Reichmann); Les ateliers, EST, 1991 (traducere în limba franceză de Alain Paruit); Paper Children, Ugly Duckling Press, 2007 (traducere în limba engleză de Adam J. Sorkin, cu introduceri de Nina Cassian și Adam J. Sorkin); Zestrea de aur / La dote d’oro, Editura Pavesiana, 2013 (ediție bilingvă, traducere în limba italiană de Clara Mitola, cu o prefață de Claudiu Komartin).

Reviews

[Elefantul de bibliotecă · Rating 5 out of 5]

Am citit deja antologia apărută la Cartier dar au fost multe poezii la care nu am ajuns. Poezia M.M. radicală, sinceră, tragică, mereu în contact cu moartea. Ermetică, sensibilă și expresivă, o lirică aparte.

[Rafaela Vornicu · Rating 4 out of 5]

De m-aș putea odihni în oricare scenariu al vieții,
în cotloane diverse și simple, cinstite,
unde să nu existe decât un pat unde sa dorm
și un lighean în care sa vomit
tot ce dându-mi ai luat, Doamne,

să tot vomit.

[andreea ⋆˚꩜ · Rating 4 out of 5]

"între sânii mei a înnoptat moartea.

dar între mine și tine (se spune)
va exista întotdeauna o Europă sau o Mare Roșie.
limba în care gândesc eu cuvântul moarte
nu este și limba în care gândești tu cuvântul iubire.
ceea ce azi ne desparte (se spune)
ne va despărți și mai mult mâine.
iată de ce, cu toată întunecimea trecutului nostru
pe care îl desfășurăm acum aidoma
unui pergament din vechiul Egipt,
îți cer să fugim în hăul ce ni s-a dat.
acolo, pistruii și părul tău roșu
vor înțelege desigur și vor iubi
limba sânilor mei

între care va înnopta și atunci moartea."

[Alexandru Madian · Rating 5 out of 5]

Sângeroşii utopişti
din epoca foiletonistică*

Lui Nicolae Manolescu

şi a bătut ceasul din turn
şi ei s-au ridicat de la masă;

şi a strălucit ceasul pe mâna marelui pădurar
şi ei au început vânătoarea;

şi a ţipat ceasul de fier
şi ei şi-au şlefuit unghiile.

Nu-ţi fie teamă, cititorule!
Am părăsit convenţia cocoşată a trecerii timpului.
Râd de ceasul din turn, de ceasul de mână,
de ceasul de aur, de ceasul de fier...
În altă parte ne va purta sărmana pasăre
pre versuri tocmită.
Cenuşa de sub aripa ei sunt şi nu de cenuşă mă tem.
Nu de arc, nu de săgeată mă tem.
Râd de ceasul din turn, de ceasul de mână,
de ceasul cu cuc!
Te ţin de mână atât de strâns nu pentru că
te-aş putea pierde.
Nu ai unde merge. Nimeni nu călătoreşte, cititorule!
Numai trupul – un ochi vast.
Numai trupul – privit de un ochi fix.
Numai trupul – înghiţit de o gură care vede.
Eu te privesc atât de atent
nu pentru că aş vedea în oasele tale o statuie de sânge.
Nu pentru asta te privesc atât de atent.
Nu te mai teme, cititorule!

şi a bătut ceasul din turn
şi ei au sfârşit vânătoarea;

şi a strălucit ceasul pe mâna marelui pădurar
şi ei s-au aşezat la masă;

şi a ţipat ceasul de fier
şi ei au adormit în unghiile lor istorice.

Ea a deschis uşa cu gesturi mici
dar adevărul e că nu a mai găsit nimic
din ultimii cititori rătăciţi în sala de lectură.
Un război de o sută de ani, i-au surâs

şi a bătut ceasul din turn
şi ei s-au ridicat de la masă;

şi a strălucit ceasul pe mâna marelui pădurar
şi ei au început vânătoarea;

şi a ţipat ceasul de fier
şi ei şi-au înnoit unghiile lor istorice.

* Totuşi, de-a lungul deceniilor de tranziţie, această cultură n-a zăcut în somn, ci tocmai în timpul descompunerii şi al aparentei sale autoabandonări săvârşite prin artişti, profesori şi foiletonişti a cunoscut o stare de cea mai ascuţită vigilenţă şi autoanaliză. Chiar în miezul perioadei de înflorire a foiletonului existau pretutindeni grupe izolate şi mici, decise să rămână devotate spiritului şi să se străduiască din răsputeri pentru a salva până după scurgerea acestei perioade un grăunte din tradiţia sănătoasă, bunele moravuri, metodele şi conştiinţa intelectuală

(Hermann Hesse – Jocul cu mărgele de sticlă)

Un război de o sută de ani!
Râdem de ceasul din turn, de ceasul de mână
de ceasul de aur, de ceasul de fier...

Numai trupul – înghiţit de o gură care vede.
(pp. 5-7)

O nuia de sticlă

În fiecare dimineaţă se trezea cu un singur gând.
Mult timp a trăit aşa.
Îşi lovea memoria cu o nuia de sticlă.
O punea la fiert.
O arăta tuturor, doar-doar va spune cineva:
iată glorioasa victorie a celui slab
şi singură pasărea va îngheţa în zborul ei sunător...
Îşi vopsea mâinile, faţa, duminicile.
Iarna refuza să mănânce salată.
Răsturna cărţile bibliotecii până când ele începeau
să sufere.
Despre boală citise la 17 ani totul
(i se părea o şansă).
Despre iubire la fel.
Mânia ei:
o corabie cu pânze în mijlocul camerei.
Nebunia ei:
corbi, câţi mai mulţi corbi
şi statuia celebră din piaţă.
Perversiunea ei:
scâncetul unui robinet sinucigaş.
Nebunia ei:
un război de zăpadă.

A trăit aşa mult, mult, mult timp.
Şi în fiecare dimineaţă se trezea cu un singur gând.
(p. 8)

Unic poem de dragoste

Încerc să fac o reconstituire paşnică a vieţii mele
(ah tandrul sfâşietorul repedele poem).
Privesc camera albă, o miros, o pipăi şi nu urlu,
până când ea se goleşte de aer
şi îmi pune în braţe un maldăr de texte îngălbenite.
Fac un gest scurt cu mâna dreaptă.
Spaima că pot exista fără mâna mea dreaptă
mă tulbură mai mult decât noaptea friguroasă a naşterii.
Nu mai fac nici un gest cu mâna stângă.
Privesc camera albă (privesc camera albă)
şi ştiu: îngălbenitele texte au gustul ierbii...

Acesta e un unic poem de dragoste, spun
Acesta e un poem de dragoste, urlu
cu gura plină de un verde pământ.

(încerc să fie o reconstituire paşnică a vieţii mele)
(p. 11)

Dăscăliţa

Într-o dimineaţă,
să te trezeşti în braţe cu o realitate doldora,
– ca producţia de oţel pe cap de locuitor!
Să o mângâi uşor pe creştet.
Să-i spui vorbe de dragoste.
Să-i rupi (din iubire) un deget.
Ehei, cum încep personajele să existe!
În vagonul nr. 11
viaţa ta se lipeşte strâns de geamurile murdare
– şi îşi cheamă în ajutor rudele şi prietenii, pisica
şi câinele,
zăpada de anul trecut şi mătăniile...
O realitate doldora,
care începe şi sfârşeşte într-o gară de câmpie,

unde oameni urâţi şi negricioşi te privesc cu ciudă,
pentru că ai studii
şi eşti trăsnită şi şuie...
Aşa, tăvălită în trenciul tău alb,
pari un spion industrial,
căruia i-au scos cu forcepsul melancolia
(şi frica de Mămica!)
Nu, de ce să verşi!
Uite, pe iubitul acesta nou,
îl vei părăsi la fel de sărac şi cu părul alb.
Nu, de ce să muşti!
Pisica şi câinele? Zăpada de anul trecut şi mătăniile?
Şobolanii decenţi ai oraşelor? Vorbe.
Povesteşte-le mai departe copiilor „Cei trei muschetari”
şi mai ales nu uita să le spui că nici unul nu scapă.
Ei doar se prefac.
(pp. 37-38)

Ieşirea la mare

Ce se poate face
cu un singur ochi,
lipit de un singur geam?
Cum se poate numi
o realitate plângăcioasă,
care îşi dă în cărţi la drum de seară?
Dar noi ne-am iubit.
Am iubit şi lumea din jurul nostru
şi pe noi înşine ne-am iubit.
Există martori:
viaţa deschisă brusc la picioarele noastre
ca începutul războiului de o sută de ani
şi copilul nebun, alergând prin zăpadă înainte de-a se naşte;
utopiile scrise zilnic,
în bucătărie, pe stradă şi în pat
(haha, sub aşternuturi decad imperiile, spuneam);
carnea frumoasă şi tânără
şi timpul fără de timp
şi fără de suflet;
ochiul de câine
prin care ne-am privit înaintea dezastrului...
S-au dus toţi, s-au dus cu toate
şi punerea exactă a degetului pe rană
nu va mai salva nici o corabie.
Hei, lume frumoasă!

Şi totuşi,
ce se poate face
cu un singur ochi,
lipit de un singur geam?

Ci dă-ne nouă mai bine
moartea noastră întreagă
şi nu ne mai alunga de la lumina inimii tale...
(pp. 48-49)

Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir

În cumpăna cu-atât de grele vremuri
Voi spune-acum ce simt, nu ce se-nvaţă
Bătrânii-au suferit de te cutremuri
Noi tinerii, trăi-vom altă viaţă.
(Shakespeare – Regele Lear)

În grădina de trandafir a spitalului,
printre bucăţi de memorie veselă şi tablete aruncate
ai descoperit (dar vezi, numeşte exact!)
legea deplasării în roiuri a popoarelor vechi,
– astfel de rămăşiţe prohibite
din care se vor hrăni într-o zi noile culturi...
Ai privit-o un timp,
ai ascultat-o atentă şi fără prea multă grabă;
şi date fiind inteligenţa ta
şi posibilitatea rapidă de adaptare
ai înţeles: – uite-l, a venit chiar el,
adevărul tras odată de păr şi căzut acum în dizgraţie.
(Stop! Înapoi!
Mărturiseşte întâi ruşinea zilnică din copilărie:
„Mama şi tata erau complexaţi dimineaţa
şi mult prea neruşinaţi înspre seară
(multă lume aştepta atunci războiul!)
şi tocmai de aceea au hotărât
(date fiind inteligenţa mea
şi posibilitatea rapidă de adaptare)
să-mi termin studiile
într-un orăşel de munte, balnear şi departe de casă”).
În grădina de trandafir a spitalului
venise chiar el, adevărul tras la faţă
şi cu ochii plesniţi.
(Reci şi ascuţite fuseseră căile Sale!)
Desigur, să-l privesc!
Desigur, să pun acum mâna pe el!
Să-l înghit cu memoria mea veselă
şi să-i spun: – O, tu cel negru pe dinafară,
dar atât de alb pe dinăuntru! Regele a murit
şi Delfinul este bastard!
Hai, în patria mea luminoasă!
Te vor primi „la o masă lungă şi bogată
aşa după cum este obiceiul prin părţile noastre răsăritene…”
Hai, vino mai bine în patria mea luminoasă!

În grădina de trandafir a spitalului
am descoperit legea conservării memoriei vesele,
– astfel de adevăruri din care se vor hrăni într-o zi
urmaşii mei, roiurile de cenuşă şi oase...
Dar Tu, Patrie Luminoasă!
E una care uită mai bine decât Tine?
Câte ziduri ţi-au mai căzut?
Câţi dinţi?
Şi câte trupuri tinere se mai zbat
între fălcile Tale celeste?
Câte orăşele de munte, balneare şi departe de casă?
Şi câte grădini de trandafir,
în care tinerele omizi visează încă?
Am căutat peste tot adevărul
şi nicăieri nu l-am văzut mai bine
decât între fălcile Tale celeste!
Nicăieri sufletul meu nu şi-a iubit mai tare coastele!
Şi eu cum să-ţi mulţumesc!
La ce să-ţi folosească Ţie ultimul poem de dragoste
în grădina de trandafir!
Şi memoria mea veselă!
şi deplasarea în roiuri a popoarelor vechi!

Ascultă-mă!
Va începe să plouă al dracului de tare
şi se vor îneca până şi nenorocitele astea de omizi.

Putredă carnea mea.
Negru pământul.
(pp. 50-52)

Poem de dragoste

Îmi amintesc de tine
ca de o vegetaţie pitică
ce-ar putea năpădi la început casa
iar mai târziu ţărmul întunecat
al vârstei mele tinere încă.
Aşa cum Omul de Zăpadă al lui Andersen
s-a îndrăgostit într-o bună zi
de vâlvătaia unei sobe,
tot astfel caut şi eu adevărul
pe care nu mi l-ai spus
atunci când ai hotărât să arunci peste cap
la început pieptenele, apoi aripa de furnică,
iarba fiarelor,

şi ai devenit această vegetaţie pitică a singurătăţii
prin care cum să te mai ajung?
(p. 55)

Terapeutică din anii ciumei brune

Dacă pleca uneori din oraş
era pentru că viaţa ei
devenise un fel de cameră părăsită în grabă,
pe care o regăseşti mai târziu
jefuită de dihania amintirilor pitice.
În locurile în care i se întâmpla să ajungă,
pe la răscruci,
se rupea ca o pâine caldă
şi îşi lepăda pielea de şarpe.
Înregimentate, răutăţile strânse
în vremea din urmă
se scurgeau în praful drumului
iar ea îşi privea trupul nou cu uimire.
Se bucura de el ca în noaptea în care
(bâjbâind în întunericul anilor)
o steluţă galbenă îi luminase
literele unei limbi
ce ştia de acum să o recunoască.
Dacă pleca uneori
era pentru că lumile se prăbuşeau
cu prea multă viteză
în somnul ei chinuit;
şi astfel,
ceea ce dimineaţa părea a fi
idee cu articulaţii coerente şi fine,
noaptea era găsit gunoi măturat cu obstinaţie
şi ascuns după uşă.
– Aceasta este soarta oricărei utopii,
să dispară într-o zi în propriul gunoi,
să fie uitată şi ascunsă
aidoma unei boli ruşinoase;
să moară în propriul ei orgoliu
cu articulaţii de ciută,
coerente şi fine,
– veneau să o liniştească
bărbile înţelepţilor.
Dar ea atunci trântea uşile şi mai în grabă,
lăsa oraşul în urmă
şi îşi ferea şi mai mult faţa
de orice chip omenesc;
se aşeza (bunăoară) pe la răscruci,
cu părul în flăcări,
zdrobită mărunt de neputinţa gâlgâitoare
care-i ţâşnea din gâtlej,
de nebunia cu chip uman
în care i se cerea să fie ciută,
doar ciută,
cu articulaţii coerente şi fine.
(pp. 56-57)

Destin

Se iubeau
dar nu pentru că se vedeau rar
– aşa cum s-a consemnat mai târziu.
Se iubeau pentru că aveau aceeaşi frică
şi aceeaşi cruzime.
Făceau lungi plimbări prin cartierele vechi
şi îşi înscenau unul altuia viitorul
/ praf şi pulbere,
praf... /
(p. 62)

Casa morţii

Între noi n-au mai rămas
decât aceşti copii de hârtie
pe care dimineaţa îi traversăm strada.
Refuzul de-a continua altfel specia.
Refuzul meu de a fi o altă casă a morţii
pe astfel de vremuri.
(p. 76)

Elegie XVIII

La sfârşit rămâne doar spaima
şi acel sentiment de pustietoare siguranţă
– a limitelor
dintre un măr putred şi unul sănătos.
Dacă întind mâna
aş putea avea certitudinea existenţei mele
între fotoliul nichelat şi fereastră.
Dacă îmi biciui conştiinţa
ar putea să iasă şi un lucru bun,
– un pumn de cenuşă aromată şi scânteietoare
care va pleca din nou în lume.

Dar nimeni nu apropie fotoliul nichelat de fereastră.
Ştiu: pământul nu primeşte decât carnea crudă
care nu se va mai întoarce niciodată în lume la fel.
(p. 88)

Scrisorile lui Emil
V.

La Meyrling, spui,
în pragul unei sinucideri imperiale,
pe când în Torida de mult nu mai este zăpadă
iar pe zidurile caselor au înverzit scheletele răcoroase
înlănţuite, unul de altul.
Astfel şi noi, unul de altul,
ne vom ascunde în curând în gropile
săpate de alţii şi nu sub zăpezi.
Ne vom strivi acolo sufletul
şi creierul nostru frumos
până când nu vom mai fi
(vai, nu vom mai fi)
acele trestii adesea crezute şi gânditoare.
La Meyrling, spui,
pe când în Torida eu de mult nu mai sunt
decât jocul acestei himere
ce-mi sapă în ochi destinul de cârtiţă.

La Meyrling,
în pragul unei sinucideri imperiale.

În Torida, îţi amintesc,
sinuciderea unui creier la marginea imperiului

sub pământul tot mai lucid

când putregaiul ochilor mei bolnavi
e mâncat de porci în sângele zorilor.
(pp. 94-95)

Orez cu lapte în Praterstrasse

Trăiam între rai şi iad la propriu,
eram supli, nervoşi, ne tăceam
cu o mătăsoasă duioşie unul pe altul,
ne ştergeam coşmarurile,
ne făceam paturile, ghetele,
ne dam pe gheaţa ei de viaţă.

Uneori observam realitatea.

Atunci, ceva se ghemuia
în colţul cel mai umbros al casei
şi începea să ne scâncească la piept.

Era un pui de realitate, ca şi noi.

Singur şi trist, şoptea printre lacrimi
„Luaţi-mă şi pe mine între rai şi iad!
Băltoaca asta în care trăiesc m-a obosit.
Nu-mi mai pot mânca nici măcar orezul cu lapte,
Nu mai are gust de atâtea gunoaie pisate,
de atâtea cuvinte îngâmfate şi reci.”

Ce să faci cu un pui de realitate
care-ţi scânceşte la piept?
L-am luat cu noi, între rai şi iad.

Pare mai vesel de arunci
sau, oricum, mai echilibrat,
Îşi mănâncă pofticios orezul cu lapte
şi, lucru rar la un pui de realitate,
visează cu ochii deschişi
şi se prăpădeşte de râs.

E molipsitor.
(pp. 118-119)

Mutilarea artistului la tinereţe

O casă nouă,
ca un alt mormânt,
mai aproape parcă de cel definitiv,
mai aproape de ceasul
pentru care atât am trudit.

Nu mai aveam încredere în mine.
Dispăruse furnica de la care învăţasem
să pun pe picioare orice dezastru,
să înving fără să rănesc
nici măcar aerul pe care-l respir.

Până şi poezia
(ea, urmând existenţa, niciodată înlocuind-o)
uitase să mai pună
sticla cu lapte în faţa uşii.
Uitase să-şi mai aducă aminte de mine.

Atunci s-a întâmplat.
Printre dărâmături şi abur proaspăt de ceai
s-a aşezat la masa mea,
a aranjat cu grijă
cele două-trei firimituri insomniace de pâine,
şi-a aplecat uşurel capul (ciudă copilăroasă!)
în semn de trecerea timpului,
a bolborosit printre colţoasele-i falduri:

„încrederea în sine vine şi pleacă
după cum de la început
ai stat ghemuit la pământ
sau ai privit stelele drept în faţă.

Vei mai răsturna zaruri
şi lehamitea te va îmblânzi
în dulce scorpie parfumată.

Vei mai atârna de obsesii
cu acelaşi scris larg la pungă,
până când frumuseţea va zornăi
şi-n casa săracului
şi-n galeria de cârtiţă.

Vei mai da ceva de ronţăit gurilor rele
precum sexul, alcoolul
şi pisica ruptă-n două din suflet.

Te vei golăni tot mai mult.
Doar la apusul soarelui
vei începe cu adevărat să trăieşti
printre tufişuri şi sperme galinacee
de refacere a echilibrului psihic.

Va râde lumea de tine
când în pas cocoşat
vei debita despre munci şi zile
cu pagina albă.

Va hohoti duhoarea de proastă
agăţată de alţii mai proşti decât tine
dar cu şfanţ şi cu ştaif,
numit stil câteodată.”

O casă nouă,
ca un alt mormânt,
mai aproape parcă de cel definitiv,
mai aproape de ceasul
pentru care atât am trudit.
(pp. 120-122)

Elegie

Mă grăbesc înspre moarte
fără un înţeles anume,
fără rochie de mireasă,
fără zestrea de aur.
Fără mine.
Mă grăbesc senină
şi amară
de-a latul patriei.

Parcă ar fi fost mâine.
(p. 133)

[Șiman Daria · Rating 4 out of 5]

3,5/5⭐️

[Levi Czentye · Rating 4 out of 5]

1.
Dar ce să căutăm noi aici, vesele cititor!
Drumul nostru este închis
și ar fi trebuit să învățăm până acum
că orice groapă comună își are hazul ei...
2.
(și în patru labe am să plătesc la timp chiria
și fără cap
și fără mâini)
3.
Seara, când mă întorc obosită acasă,
nu se întâmplă nimic.

Mă așez în fața televizorului,
îmi aprind o țigară,
sting lumina,
închid ochii.

Poc! Poc!
Pieile roșii.
4.
Ci dă-ne nouă mai bine
moartea noastră întreagă...
5.
În creierul tău la adăpost credeai că trăiești.
[...]
Cât adevăr în experiență atunci?
Și cât în imaginație?
6.
Atâta dezastru în jur,
atâta întuneric, războiul
atâta surdă amenințare
și mai ales spaima,
spaima că și tu într-o zi te-ai putea altera.
Că nu ești decât o cârpă folosită în ascuns
pentru cele mai îngrozitoare lucruri.
7.
Iluminarea nu trebuie confundată cu mântuirea.
8.
Poezia,
când sub țeastă îți bubuie
singurătatea putrezită a fiecărei dimineți.
9. (Poem întreg)
Elegie

Mă grăbesc înspre moarte
fără un înțeles anume,
fără rochie de mireasă,
fără zestrea de aur.
Fără mine.
Mă grăbesc senină
și amară
de-a latul patriei.
Parcă ar fi fost mâine.

[Lucri Ion · Rating 4 out of 5]

“Elegie XX

Câtă frumusețe se poate ascunde,
sub cearcănele tale, demnitate?

Iată-mă cum muncesc aici,
în atelierele reci,
cum îmi oblig tinerețea la penitență,
cum refuz să cred că dincolo de ferestre
se naște ceva care nu-mi seamănă.
Și cui aș putea explica
dorința ascunsă
(viermele gânditor)
de a mi se întâmpla lucruri obișnuite?
Uneori îmi imaginez
o imensă piață publică
în care ideile sunt jupuite încet (pielea lor fosnitoare)
și aprind un rug din carne de om.

Numai atunci mi se întâmplă
să înțeleg gândul
îmbălsămat doar de demnitatea ta, frumusețe.”

[Oșan · Rating 5 out of 5]

O antologie care înglobează poeme din volumele de poezie ale Marianei Marin.
Poezia Marianei Marin este tăioasă şi încărcată: moartea e o joacă, singurătatea e un prilej de introspecție.

[Monica Manolachi · Rating 5 out of 5]

La p. 65 și la p. 87